Mircia Dumitrescu şi „spectacolul unui om care intră în senectute cu o forţă, cu o amploare a unui geniu neaşteptat”
Când spun puţini au învăţat vreau să spun că puţini au rămas cu ceea ce ştiau că trebuie să fie. A învăţa înseamnă a te transforma. Mircia Dumitrescu ne oferă spectacolul unui om care intră în senectute cu o forţă, cu o amploare a unui geniu neaşteptat pentru el şi pentru noi toţi. În ultimii ani eu sunt bucuros şi onorat de prietenia lui, şi de câte ori ne vedem îl tracasez mereu cu întrebarea: „Când va fi următoarea expoziţie?”. Îl tracasam ca să n-o mai amâne, pentru că el era tentat mereu să o amâne. Acest artist are o anumită spaimă de deschidere, de etalare, care e o spaimă de el însuşi, de fapt. Or, în cele din urmă, Mircia Dumitrescu s-a învins pe sine însuşi şi ne prezintă spectacolul splendid al unei mari personalităţi, de care noi, scriitorii, suntem mândri.
Vocaţia de prieten
Maestrul Mircia Dumitrescu, o nouă personală, cu ocazia aniversării a 75 de ani de viaţă. Marţi, 25 octombrie 2016, ora 13.00, în Amfiteatrul „I. Heliade-Rădulescu“ al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti (Calea Victoriei 125), a fost vernisată 
expoziţia personală a graficianului Mircia Dumitrescu, membru corespondent al Academiei Române, cu ocazia aniversării a 75 de ani de viaţă.
Mircia Dumitrescu este cel mai important ilustrator şi îngrijitor de carte din România. Deschiderea expoziţiei a fost prefaţată de un microrecital susţinut de flautistul Ionuţ Bogdan Ştefănescu. Revista Contemporanul reproduce, în continuare, textul intervenţiilor acad. Răzvan Theodorescu, critic şi istoric de artă, Preşedintele Secţiei Artă, Arhitectură Audio-vizual, acad. Eugen Simion, critic literar, Preşedintele Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă şi Artă, acad. Nicolae Breban, scriitor, Pavel Şuşară, critic de artă.
Răzvan Theodorescu: Se vede că Mircia Dumitrescu are foarte mulţi prieteni. Şi îi mulţumim că are atâţia prieteni. Academia Română este bucuroasă să-l cinstească pe unul din tinerii săi membri şi mie îmi face plăcere să m
oderez această întâlnire, la care distinşi colegi din Academie, distinşi colegi de breaslă sunt prezenţi. Când a intrat în Academia Română Mircia Dumitrescu, mi-am spus că d-sa este unul dintre cei mai importanţi graficieni, e un tată al gravorilor. Acum câteva săptămâni, la Fundaţia Naţională de Ştiinţă şi Artă, condusă de colegul academician Eugen Simion, mi-a vorbit un atât de rafinat cioplitor în lemn de tei şi de stejar despre lucrările lui Mircia Dumitrescu. Veţi vedea jos, la parter, unele din aceste lucrări, Adam şi Eva din Grădina Edenului, veţi vedea plăci ale xilogravurilor sale, veţi vedea pictură.
Mircia Dumitrescu se dovedeşte a fi un artist total şi afirm cu bucurie aceasta; este o podoabă a secţiei noastre de artă, pictură şi audiovizual. Mircia Dumitrescu este şi liric, este şi puternic; gravurile sale acute, puternice, o dovedesc. Lucrările d-sale sunt ceva cu totul special între artiştii plastici. Mircia Dumitrescu este un mare prieten al literaturii. Şi dacă îi vedeţi, aici, pe cel mai important critic literar român şi pe cel mai important romancier român al momentului acesta… Exprim opinia mea, domnule coleg…
Eugen Simion: …Puteţi insista…
Răzvan Theodorescu: …Dacă îi vedeţi aici, înseamnă că Mircia Dumitrescu este prietenul literaţilor, este un om care e pătruns de literatură. În acest context, e firesc faptul că expoziţia sa va fi însoţită de acţiuni pe care Muzeul Naţional al Literaturii Române, cu neobositul Ioan Cristescu, le organizează într-un şirag perlat de manifestări luna aceasta 
şi luna viitoare.
N-am ştiut că Mircia Dumitrescu are un caiet de schiţe cu figura lacustră a lui Eugen Schileru, pe care l-am iubit foarte mult şi care rămâne unul din marii necunoscuţi ai culturii noastre. Toată lumea ştie că Mircia Dumitrescu l-a secondat – poate cuvântul nici măcar nu este potrivit – pe academicianul Eugen Simion în marele proiect „Manuscrisele Eminescu”. Venind cu o tehnică a sa specială, visul lui Noica – şi nu numai al lui Noica! – a fost înfăptuit atunci când Eugen Simion prezida Academia Română. E un proiect care, din câte ştiu, i-a adus profesorului Simion şi unele necazuri, dar asta este altceva. După aceea Mircia Dumitrescu a ilustrat cărţi semnate de Rilke şi Pessoa, Nichita şi Ovidiu, Caragiale… În sfârşit, multe, multe cărţi, toate ilustrate de marele grafician, care este colegul meu, Mircia Dumitrescu. Îmi face plăcere să-l salut. Secretul realizărilor sale îl vedeţi aici: o mare de studenţi pe care îi salut şi îi respect. Nu o văd pe doamna Orban, dar trebuie să fie pe undeva pe aici… Îl rog pe preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Arte, preşedintele secţiei de Literatură şi Filologie, academicianul Eugen Simion, să ia cuvântul.
Tema sacrului
Eugen Simion: Mulţumesc, domnule preşedinte, domnule academician. Vreau să vă spun că nu ne-am înţeles cu domnul academician Răzvan Theodorescu să vorbim despre vocaţia de prieten, vocaţia de prieten şi prietenie. Aşa că e o întâmplare, o întâmplare binevenită. A doua precizare este că, nefiind decât un mare amator şi un mare iubitor al picturii şi al simţurilor 
plastice, nu mă simt un specialist. Ca să nu par cu totul un diletant, mi-am notat ceva. Totdeauna când trebuie să vorbesc despre pictură, îmi amintesc de o pagină din jurnalul unui mare scriitor francez care, întâlnindu-se la o expoziţie cu François Mauriac, în faţa unui tablou, cel care povesteşte, respectiv ziaristul, stătea, contempla, şi… S-ar putea să fi fost invers, Mauriac stătea mai degrabă în faţa tabloului. Aşadar, vine acest ziarist şi spune: „Iată o mare pictură!”. Atunci Mauriac susţine: „Iată o frumoasă naraţiune!”. Întotdeauna se pune problema dacă într-un tablou citim ceva, dacă inventăm o naraţiune sau, cum spun plasticienii pur-sânge, e un lucru greşit să cauţi o naraţiune într-o pânză, într-un tablou, trebuie să cauţi chimia culorilor. Eu am rămas la ideea că totuşi, în orice tablou, trebuie să „ghicim” un înţeles, o naraţiune. Cine este Mircia Dumitrescu se ştie, se cunoaşte. Cine nu-l cunoaşte, trebuie, poate să stea de vorbă cu el. Este un om disponibil, sociabil, prietenos, are modele – ca orice artist – pe care nu le trădează, are simpatii pe care, iarăşi, nu le părăseşte uşor. Aş putea spune despre el că am întâlnit rar pe cineva în lumea artelor care să aibă, ca acest „valah de câmpie”, o vocaţie a prieteniei atât de puternică şi, mai ales, aşa de statornică. În lumea noastră postmodernă, dominată de politică, prietenia se primeşte uşor când este un interes la mijloc şi se pierde repede când apare alt interes, mai puternic.
Titu Maiorescu scrie în jurnalul său că în politică nu ai niciodată amici, în sensul plin şi frumos al cuvântului. Poţi avea – zice Maiorescu – doar amici politici. În lumea artelor prieteniile vin mai repede şi pleacă mai greu. E drept, uneori, ca în cazul pe care-l prezint aici, nu pleacă nici când unul dintre amici dispare. M-a fascinat totdeauna iubirea lui Mircia Dumitrescu pentru Nichita Stănescu – un om, un poet, o personalitate pe care am cunoscut-o bine de la vârsta de 11 ani. M-a fascinat totdeauna iubirea lui Mircia Dumitrescu, iu
birea lui spirituală nemaipomenită, cum îi plăcea poetului să spună, o iubire aproape mistică, o iubire – aş spune în limbajul lui Blaga – modelatoare.
Artistul plastic Mircia Dumitrescu, venit din Căscioarele Călăraşilor – deci, din lumea câmpiei dunărene – s-a lipit de spiritul ploieşteanului Nichita Stănescu şi n-a mai plecat de lângă el. Nu-i vorbă, şi „zănatecul” Nichita Stănescu – atenţie, zănatic vine de la zeu, şi poate vine mai mult de la… zeiţe… – „zănatecul” acesta inspirat, cum scrie tot el, dominat de zeu, avea şi el o vocaţie nemaipomenită – îi repet vorba – pentru prietenie. Câţiva dintre ei, supravieţuitori, sunt chiar aici de faţă. Nichita Stănescu – daţi-mi voie să spun în două fraze – era un om…, şi rămâne cred eu, o personalitate cu totul şi cu totul specială în viaţa literelor româneşti. Cu jocurile lui verbale a dus poezia românească – după Arghezi, Bacovia şi Barbu – spre altceva. A dus-o dincolo de poezia morfologică şi poezia sintactică – cum spune tot el – şi anume spre poezia metalingvistă. Aceasta din urmă – ne avertizează el într-o Respirare – se trage din versul liminar al Odei în metru antic. Vă amintiţi acest vers: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. E un vers, singurul cred în literatura română, care cuprinde trei verbe unul după altul. Acest vers exponenţial îi plăcea extraordinar de mult lui Ion Barbu.
Legat de Nichita îmi amintesc de o poveste a lui. Venind la Bucureşti, cum am venit noi, ploieştenii, când trebuia să ne prezentăm la examenul de admitere la Facultatea de Litere, într-o epocă care nu era deloc primitoare, Nichita i-a făcut o vizită lui Ion Barbu. Înainte de a sta de vorbă cu el, Barbu l-a întrebat: „Ce-ţi place din Eminescu?” Nichita a bălmăjit ceva, a bolborosit ceva; nu ştia nici el dacă e cazul să se refere la Luceafărul, cum învăţase la şcoală, sau Odă în metru antic. Şi a spus Odă în metru antic. Aşa a câştigat testul barbian. Ei bine, pentru Nichita Stănescu acest vers este emblematic. Poetul se revendica tot timpul din el.
Am făcut acest ocol ca să ajung de la omul prietenos Mircia Dumitrescu – Apostolul, îi zic eu, în viaţa de fiecare zi al unui mare poet – la Expoziţia pe care o deschide azi. Mircia Dumitrescu o pregăteşte de mult timp, mi-a vorbit de ea în repetate rânduri, mi-a vorbit nu numai mie, prietenul lui. Dar când am văzut-o ieri în fugă, am rămas pur şi simplu uluit. E un alt Mircia Dumitrescu, unul nebănuit de mine cel puţin. Mircia Dumitrescu e un artist care se confruntă cu o mare temă, şi anume percepţia divinului, tema religiosului, intuiţia sacrului în lucrurile de fiecare zi. E o temă pe care au ilustrat-o în marea poezie din secolul trecut – secol care pentru generaţia sa este marea, zdrobitoarea parte a secolului nostru – e o temă ilustrată, aşadar, de doi mari poeţi: Arghezi şi Rilke, dar şi de alţi poeţi, dramaturgi şi moralişti. E o temă care la noi, în ultimii cincizeci de ani ai secolului a intrat în clandestinitate sau a devenit obiect de pamflet, de sarcasm şi de represiune a cenzurii. Iată că această temă revine în forţă azi în arte, şi revine, cred, sper, în viaţa noastră cotidiană.
M-a fascinat totdeauna iubirea lui Mircia Dumitrescu pentru Nichita Stănescu – un om, un poet, o personalitate pe care am cunoscut-o bine de la vârsta de 11 ani. M-a fascinat totdeauna iubirea lui Mircia Dumitrescu, iubirea lui spirituală nemaipomenită, cum îi plăcea poetului să spună, o iubire aproape mistică, o iubire – aş spune în limbajul lui Blaga – modelatoare.
Graficianul eminent care este Mircia Dumitrescu, omul prietenos, disponibil, săritor la nevoie, incoruptibil când este vorba de prietenii săi, abordează acum tema sacrului cu mijloacele picturii, gravurii şi – un detaliu rar, pe care l-a observat şi academicianul Răzvan Theodorescu – ale sculpturii. Expoziţia pe care urmează s-o vedeţi mi se pare, înainte de orice, o parabolă plastică despre divinitate şi creaţia divinităţii. Lipseşte însă deliberat infernul, adică partea negativităţii din creaţia lumii. Mircia Dumitrescu a imaginat o gaură prin care aruncăm un ochi spre peisajul paradisului, aşa cum se desprinde el din primele capitole din Biblie şi pe care le traduce în limbajul lui. Lipseşte, deci, infernul. Dumnezeu este reprezentat, ca în iconografia bizantină, de un imens ochi. Aş împinge puţin mai departe comentariul, Mircia Dumitrescu îl reprezintă pe Dumnezeu din ziua a şaptea, Cel de duminică, acela care se retrage din creaţia lui şi începe să o judece. Să o judece estetic. Ziua judecăţii estetice a creaţiei materiale. Artistul de care vorbim a ales, ziceam, spectacolul paradisului, iar din el, din acest spectacol, lipseşte cealaltă parte, partea negativităţii. Artistul a pictat, a imaginat, a sugerat Raiul – cum îi spunem noi – cu vegetaţia lui fabuloasă, cu vieţuitoarele învălmăşite; în mijlocul lor se află Adam şi Eva alături de diavolul care urzeşte, pitit undeva, ascuns, urzeşte drama omului primordial: ispitirea şi alungarea lui din Paradis. Aşa cel puţin pun eu aceste imagini într-o naraţiune.
„Mărul simbolic, mărul ispitei”
Eugen Simion: E o fabulă pe care Mircia Dumitrescu o traduce nu numai pe pânză, dar şi în lemn, o taie în lemn, în figuri chinuite şi expresive, lângă care se află desenul, un uriaş măr, mărul simbolic, mărul ispitei. De aici am observat – poate n-am înţeles bine – că lipseşte ceva în această fabulă, lipseşte şarpele – instrumentul ispitei. Se află, în schimb undeva, pitit, un semn poate – nu ştiu, dar aşa aş spune eu – al creaţiei divine, care asistă totul… E lumea măruntă, care asistă cu pacienţă la drama ce tocmai se pregăteşte să devină o tragedie, imensa tragedie, tragedia cuplului primordial. Elementul-surpriză în această expoziţie, după părerea mea, elementul care poate mi-a plăcut cel mai mult, mi se pare faptul că în această lume a sacralizării şi a desacralizării văzute de un artist postmodern, el, artistul, a găsit de cuviinţă să introducă un alt personaj: Cioran, cel care a scris şi a publicat 
în 1937 Lacrimi şi sfinţi, cartea cea mai dură pe care a putut s-o scrie în limba română un filosof. E o carte despre divinitate şi ideea sacralităţii.
Prezenţa lui Cioran în acest univers plastic dedicat percepţiei sacrului are, veţi vedea de îndată, rostul ei. Cioran, fiu de preot ortodox, este, în cultura noastră, începe să devină de când am început să-l publicăm şi nu mai este un scriitor interzis, devine un simbol al desacralităţii. Dar, atenţie, e ceva special cu el. El e un nihilist; eseiştii francezi îl consideră cel mai mare nihilist după Nietzsche. Cioran e un fel de mistic al negaţiei lui Dumnezeu, un negaţionist, însă, cu totul şi cu totul ciudat, pentru că, dacă citeşti bine şi cu atenţie şi nu rămâi la frazele lui scandalos negative, uneori imposibile, împotriva lui Hristos şi a Divinităţii, observi că ceva înăuntrul frazelor mişcă, ceva se contrazice. Am făcut acest exerciţiu şi l-am pus într-o carte care a apărut nu de mult. Ei bine, citit în profunzimea textului lui şi în frazele lui care sunt extraordinare – Cioran este unul din cei mai mari scriitori de limbă română – autorul volumului Lacrimi şi sfinţi apare ca un Sisif care în fiecare zi urcă bolovanul spiritualităţii lui faţă de Divinitate, îl urcă până pe stânca necredinţei lui – ca să vorbesc într-un limbaj mai figurat –, iar când ajunge, lasă bolovanul, stânca se prăvale în prăpastia din care a fost scos bolovanul. A doua zi o ia de la capăt. Tradus altfel, filosoful necredincios, violent necredincios, caută în fiecare zi argumente pentru necredinţa lui. Şi nu le află. Şi atunci, ce fel de necredincios este acest filosof care se întreabă în fiecare zi nu dacă Dumnezeu există, caută dovezi în plus că El nu există. Rezultatul este că spiritul radical necredincios nu este niciodată împlinit, sătul de necredinţa lui. Sau, poate, chiar convins de necredinţa lui.
Un asemenea spirit torturat de necredinţoşenia lui – după vorba unui mare credincios, Nicolae Steinhardt – a încercat să-l încorporeze plastic Mircia Dumitrescu. Pentru mine este o revelaţie. Am privit de mai multe ori acest chip. Formidabil! I-a şi prins aerul, l-am cunoscut şi eu de câteva ori pe Cioran şi mi-am putut face o imagine. Mircia Dumitrescu a avut o intuiţie absolut extraordinară. Privesc chipul plastic al autorului Lacrimilor şi sfinţilor. Este aşa cum ni-l putem închipui, repet, citindu-i eseurile negaţioniste scrise într-o limbă română miraculoasă. Am zis eu, ca să pun un titlu unei cărţi de care v-am amintit, că acest Cioran, moralistul Cioran, creează o mitologie a nedesăvârşirilor. Iată că regăsesc această imagine extraordinară, frumuseţea nedesăvârşirilor în închipuirile transpuse în lemn ale lui Mircia Dumitrescu, artistul care ajunge pe alte căi – căile talentului său plastic – cam la aceeaşi idee.
Omul care a făcut toate acestea, Mircia Dumitrescu, îmi vine să zic că a pus talentul la încercare, l-a pus să pipăie limitele de sus ale competenţei sale, să se consulte cu o mare temă. Mircia Dumitrescu, pot spune, a reuşit. Talentul lui a ieşit învingător.
Răzvan Theodorescu: Domnule coleg, descopăr că sunteţi un exeget al faptului plastic. Ieri, la Universitatea de Arte, le-am vorbit studenţilor mei timp de o oră despre cuplul Adam şi Eva în catacombele creştine, şi apoi Adam şi Eva în cultura bizantină, scoaterea lor din iad de către Mântuitor. Felul în care aţi văzut acest cuplu primordial, fundamental în istoria religiei creştine, mă umple de invidie şi vă mulţumesc pentru acest lucru. Valahul din Câmpia Română a simţit că trebuie să creeze o altă câmpie, o Câmpie Elizee, apropo de „zănatec”. Se pare că originea lui „zănatec” este din latinul „dianaticus”, adică cei care sunt slujitorii Dianei tocmai pe câmpiile acestea pe care le ocupau şi romanii. Da, Cioran-ul integrat în acest fel este o măsură pe care şi-o ia precaut Mircia Dumitrescu, introducând un mare… nu, nu necredincios, un mare nihilist – de fapt, el era un credincios – într-o lume a credinţelor populare. Este o lume străbătută de exact ceea ce spunea tainic creştinismul acesta al nostru străbătut de strigoii păgânismului într-un fel. Mulţumesc mult, domnule coleg.
„Mircia Dumitrescu este un fenomen”
Nicolae Breban: Vă mulţumim că aţi venit aici, sub cupola artelor, să-l primim şi să-l îmbrăţişăm pe Mircia Dumitrescu, care este un fenomen ce se dezvoltă sub ochii noştri. Este un fenomen profund contemporan. Sunt atât de puţini adevăraţi contemporani în viaţă. Într-un amplu text bibliografic, pe care l-am terminat de curând, Viaţa mea, într-un subcapitol, 
deplângeam, mai exact, constatam aplecarea criticii române, a publicului românesc în faţa precocilor, a acelor tineri care, înainte de vârsta unei creaţii ample, mature, ne uimesc cu producţii ciudate. Mă refeream şi la aplecarea multor dascăli, la uimirea şi surpriza lor, avute în faţa unor asemenea tineri pe care cu toţii i-am simţit cumva în tinereţea noastră. Eram extrem de invidios pe câţiva colegi de la Liceul judeţean de la Lugoj care manifestau o asemenea precocitate, pentru că a fost pentru prima oară când eu am ratat faţă de câţiva colegi. Unul dintre ei făcea pictură, un altul făcea bio-chimie.
Şi literatura română este puţin fascinată de precoci, de la Cârlova la Vlad Delamarina şi până la Labiş, despre care se vorbeşte încă şi pe care l-am cunoscut în tinereţea mea. Or, Mircia Dumitrescu este fenomenul invers al precocităţii, al naşterii precoce a unui talent. Mircia Dumitrescu s-a născut târziu în amploarea marelui său talent, în amploarea geniului său, cum spune un amic de-al nostru, Basarab Nicolescu de la Paris, care a fost cucerit de cărţile lui Mircia Dumitrescu.
Mircia Dumitrescu a stat un timp în atelierele literare. Eu l-am cunoscut în atelierul lui Nichita, undeva în micul apartament al lui Nichita. Când mergeam pe acolo, îl vedeam mereu pe acest om sfios, modest, cald, viu, într-un colţ, şi mi-am amintit încă o dată de tinereţea mea din anii ’50. Ce relatez acum s-a întâmplat în anii ’70. În anii ’50, când eram invitat la primul meu prieten literar, Florin Mugur, şi ne întâlneam duminica în casa lui, el îşi trimitea părinţii la plimbare sau la cinema (stătea pe Popa Tatu nr. 70), şi acolo ne întâlneam cu Grigore Hagiu, cu alţi câţiva prieteni. Şi tot aşa, într-un colţ, stătea cineva dinafara lumii noastre literare, un tinerel, un basarabean, care fuma enorm şi care nu scotea o frază timp de trei ore. Acel tinerel e unul din cei mai mari sculptori români. Vasile Gorduz se numeşte. A murit de curând. Aceştia sunt marii artişti plastici ai generaţiei noastre, ai timpului nostru. În primii lor timpi au stat lângă noi. Pe vremuri, înainte de al Doilea Război Mondial, şi la noi, şi la ruşi, şi la francezi, erau mai degrabă medicii care se apropiau de noi şi care scriau şi literatură. După anii ’50, după cum vedeţi, de noi s-au apropiat câţiva dintre viitorii mari artişti. Ani de zile Mircia a trasat o dâră pe cerul graficii româneşti. El era marele profesor de grafică, era o autoritate. Şi cred că nimeni n-a bănuit – poate nici el! – cât de formidabil, ce autor complex este. Până când a început să iasă din sine şi să mâzgălească splendid culorile pe pânză sau să facă din lemn o serie animalieră care mie mi-l aduce aproape de Barlach, de marele expresionist german. Cred că în toată plastica lui, Mircia arată această tentaţie care este mai degrabă specifică culturii germane: expresionismul. Pentru mine, Mircia este un expresionist, prin sculptură, mai ales – ceea ce e rar –, şi cu asta noi doi semănăm – dacă el îmi permite.
Expresionismul este o formă – sigur că sunt şi alţi expresionişti, Oskar Kokoschka şi alţii – a artei foarte modernă, de după 1900, care împinge sensul unui tablou sau al unui obiect sculptural spre limita sa, spre vârf. Ca să mă înţelegeţi mai bine, vreau să vă spun că maestrul meu în pictură este Paul Gauguin, care, şi el, ascunde, e adevărat, mai mascat puţin, o formă a expresionismului. E o forţă… Vorbeam de nemţi, de cultura germană, fiindcă eu cred că forţa lor eruptivă, forţa lor de expresie năvalnică se transformă, se simte în tipul lor de artă, care se vede şi în proza lor – Hans Fallada şi ceilalţi, apăruţi tot după 1920 –, în dorinţa de a arăta că există o calitate supremă care trebuie pusă în valoare.
Seria animalieră, de altfel, este teribil de interesantă la Mircia. Cum a subliniat Eugen Simion – mi-a plăcut ceea ce a spus Eugen Simion – la mijloc e insurgenţa lui Mircia în paralelism. La mijloc e faptul că acest artist a avut curajul, a avut splendida impertinenţă de a ataca marile teme, apropiindu-se – cum spune Eugen Simion – şi de Cioran. Dacă observaţi, în discursul lui, Eugen Simion a invocat faptul că la Cioran apare frecvent cuvântul nihilist. Noi nu mai ştim azi bine ce înseamnă nihilism. Unul dintre marii mei maeştri, Nietzsche, a fost categorisit de la bun început ca un nihilist. Dar nici astăzi nu se ştie bine, nu se poate demonstra până la capăt de ce Nietzsche este sau nu este un nihilist. Sigur, un nihilist este cel care „cobo
ară în flăcări” cum zic francezii. „Descendre en flammes” e un mare motiv al culturii sau al credinţei. Un nihilist este cel care pune încă o dată în discuţie lucrurile care ni se par fireşti. Nihilist în acest sens, în sensul pozitiv, după cum vedeţi, este un individ care, dacă nu are geniu, devine ridicol, ratează. Un nihilist este cel care rămâne singur în ceartă nu cu toată lumea, ci cu clişeele mari ale culturii europene, mondiale. Apropierea de Cioran, pe care nouă ni s-a dat voie s-o facem abia acum, după Revoluţie, e necesară. În tinereţea mea, a lui Eugen şi a lui Nichita, Cioran era calomniat, văzut ca un legionar ordinar. Şi spun asta ca să vă daţi seama de mizeria culturii române şi de laşitatea noastră culturală sub comunism! Vreau să spun că Emil Cioran e un om care a stat decenii la rând în subsolurile culturale ale Parisului, care cu greu a ajuns o vedetă, acasă era tratat ca un legionar ordinar… Ionescu a avut de la început succes, pentru că a intrat în mişcarea avangardistă. Cioran mi-a spus că după primul său volum, Précis de décomposition, când a avut câteva cronici – noi doi vorbeam în germană – au urmat douăzeci de ani de tăcere totală în jurul lui şi a broşurelelor pe care le publica inclusiv la Gallimard. Cioran ne intrigă abia astăzi pe noi, cei care încercăm să ne apropiem de acest fiu de preot din Mărginimea Sibiului, care a avut tupeul, îndrăzneala sinucigaşă de a-şi ataca originile familiei, ale neamului său. El a „descins în flăcări” cu toate marile noastre teme, ale noastre şi ale franţujilor. De aceea el se apropie de cinicii secolului al XVIII-lea francez şi de cei până la Nietzsche. Se apropie de aceşti nihilişti, de aceşti „criminali” ai ideilor, de aceşti inşi care, de fapt, pun în mişcare, din nou, gândul, percepţia idealistă în cultură. Ca orice alt mare organism, cultura oboseşte, cultura se toceşte, cultura se învecheşte. Noi constatăm, azi, în Europa, acest lucru. Constatăm această oboseală faţă de uriaşa moştenire a Renaşterii şi a post-Renaşterii, oboseală care se transformă adesea, chiar şi în Occident şi în America, într-o formă de negaţie, de nihilism prost, de nihilism negativ, de nihilism jos, care a dat spaima de marile teme.
Cine mai vorbeşte astăzi despre paradis? Cine mai vorbeşte astăzi despre formele adamice, despre origini, când în general ideea de origine astăzi este blasfemiată, este aruncată la coş?!
Un discurs ca cel al lui Eugen Simion nu ştiu cum ar fi primit astăzi la Paris sau în America. Nu ştiu cum ar fi tratată această apropiere a unui mare plastician de orizontul nihilist, de viziunea nihilistă a unui filosof ca Cioran, cum ar fi văzută naraţiunea despre Paradis. Cine mai vorbeşte astăzi despre paradis? Cine mai vorbeşte astăzi despre formele adamice, despre origini, când în general ideea de origine, astăzi, este blasfemiată, este aruncată la coş?!
Cine mai vorbeşte astăzi despre paradis?
Nicolae Breban: Este adevărat, l-am cunoscut pe Mircia în atelierul lui Nichita. Acolo, în apartamentul prietenului meu, exista un atelier, în care veneau foarte mulţi şi puţini au învăţat ceva. Când spun puţini au învăţat vreau să spun că puţini au rămas cu ceea ce ştiau că trebuie să fie. A învăţa înseamnă a te transforma. Mircia Dumitrescu ne oferă spectacolul unui om care intră în senectute cu o forţă, cu o amploare a unui geniu neaşteptat pentru el şi pentru noi toţi. În ultimii ani eu sunt bucuros şi onorat de prietenia lui, şi de câte ori ne vedem îl tracasez mereu cu întrebarea: „Când va fi următoarea expoziţie?”. Îl tracasam ca să n-o mai amâne, pentru că el era tentat mereu să o amâne. Acest artist are o anumită spaimă de deschidere, de etalare, care e o spaimă de el însuşi, de fapt. Or, în cele din urmă, Mircia Dumitrescu s-a învins pe sine însuşi şi ne prezintă spectacolul splendid al unei mari personalităţi, de care noi, scriitorii, suntem mândri.
Pavel Şuşară: Sunt excepţionale discursurile care s-au rostit aici în legătură cu Mircia Dumitrescu. Şi vă mărturisesc că Mircia Dumitrescu nu dădea vreun semn că nu ar fi de acord cu cele spuse. Dacă nu aş avea de rezolvat o problemă a mea mai veche cu Mircia Dumitrescu, discursul meu s-ar putea rezuma la atât: sunt perfect de acord cu tot ce s-a spus până acum în cea ce-l priveşte pe Mircia Dumitrescu. Care e problema mea cu Mircia? Nu ştiu dacă e salutar s-o rezolvăm acum. Dar măcar să încercăm. Cu prilejul unei prezentări de carte, cele două volume monumentale pe care le-a scos Mircia Dumitrescu, opera lui, mai exact, Mircia a avut inspiraţia sau imprudenţa – nu ştiu cum să-i spun – să mă invite şi pe mine să vorbesc despre acele cărţi. Era şi soacra lui de faţă [râsete – nota redacţiei] – ceea ce implica un risc major în ceea ce priveşte natura discursului celui care-l prezenta, fiindcă era foarte problematic pentru el să nu iasă cu o imagine bună de acolo. Eu am încercat, atunci, să fac o lectură a prezenţei lui Mircia Dumitrescu în peisajul artistic. În peisajul artistic. Şi am invocat diverse repere din istoria culturii, din memoria noastră individuală şi colectivă, încercând să înţeleg eu însumi ce se întâmplă. Evident că 
l-am evocat la un moment dat pe Leonardo. După asta am spus şi că actul fondator al existenţei noastre, actul genezei, este actul unui grafician. Dumnezeu nu pictează. Dumnezeu separă. Separaţia se face printr-o incizie, pur şi simplu, prin fracturarea neantului, prin introducerea unui element care structurează amorful. Evident că Mircia Dumitrescu a umplut târgul cu informaţia că eu l-am comparat cu Dumnezeu şi cu Leonardo. [râsete – nota redacţiei]
Ca să clarific această problemă, o să încerc să nuanţez ce am spus atunci, ca să înţeleagă şi el, Mircia, şi altă dată să-i transmită şi soacrei elemente care relativizează puseele lui de autopropulsare în ceea ce priveşte autodefinirea, aşezarea lui în spaţiu. Trecând dincolo de orice glumă – deşi n-am glumit nici până acum – Mircia Dumitrescu demonstrează pe viu, în fiecare clipă, faptul că arta, ca şi dragostea, e un lucru mare. Că nu e o problemă de week-end, că nu e o activitate de loisir. Te-ai plictisit de problemele curente şi pui mâna pe o carte sau te duci la un muzeu sau faci altceva. Arta este reziduul de divinitate, pe care l-am identificat, uneori, asumându-ne deliberat, alteori inconştient, şi prin care prelungim actul acela iniţial al genezei: îmbogăţim lumea cu elemente, cu date, cu componente, pe care ea nu le-a avut, sau le-a avut în principiu de la începutul ei. Mircia Dumitrescu face parte din această categorie de artişti care nu glumesc cu instrumentele lor, nu glumesc cu limbajele lor, nu glumesc cu existenţa lor în spaţiul creaţiei. De ce l-am comparat eu pe Mircia Dumitrescu cu Leonardo? Sau invers, pe Leonardo cu Mircia Dumitrescu?
Ştefan Agopian: Care Leonardo? Tenorul?
„Mircia Dumitrescu este în mod fundamental un desenator”
Pavel Şuşară: E unul singur, Ştefan. Eu ştiu că tu ai slăbiciuni pentru muzică, eşti mai aproape de acest fenomen. Leonardo îi scrie o scrisoare maurului, Ludovico Scorza, în care îşi pune la dispoziţie abilităţile: „Ştiu să fac construcţii civile. Ştiu să fac inginerie militară, ştiu să fac fortificaţii. Ştiu să fac clădiri. Ştiu să fac instrumente cu care să dăm foc corăbiilor duşmane. Iar în pictură şi sculptură nu sunt mai rău decât cei din imediata noastră contemporaneitate”. Deci, Leonardo nu se socoteşte în mod esenţial un pictor sau un sculptor. Şi m-am întrebat: de ce se întâmplă lucrul acesta? Pentru că noi l-am preluat ca pe unul dintre reperele absolute ale spiritului speciei. Şi atunci am văzut un lucru foarte simplu, dar poate tocmai pentru că este la vedere el nu poate fi observat. Leonardo nu este nici pictor, nu este nici sculptor, nu este nici arhitect, nu este nici inventator, nu este nici medic regal. Leonardo este desenator. Toate zonele realului şi ale expresiei pe care el încearcă să le ia în stăpânire le ia în stăpânire prin desen. Disecând cadavre, Leonardo desenează. Observând natura vegetală sau natura animală, artistul desenează. Imaginând aparate de zbor, desenează. Imaginând arhitecturi, desenează. Pregătindu-şi picturile, desenează. Pregătindu-şi sculpturile, desenează. Deci, el este fundamental desenator. La originea tuturor activităţilor lui se găseşte un singur instrument: desenul. Dar desenul nu este instrumentul unui artist – şi suntem aici într-o aulă a Academiei –, toţi oamenii care înseamnă ceva în domeniul lor de activitate au ca element fundamental în repertoriul lor de exprimare desenul. Desenează şi inginerul cadastrist, desenează şi chimistul, desenează şi fizicianul. Toată lumea desenează. Deci, desenul este fundamental un instrument de cunoaştere, este o formă prin care accedem la structurile intime, la aspectele nevăzute ale particularului în care trăim de fiecare dată. Tocmai din acest motiv seamănă Mircia Dumitrescu cu Leonardo. Mircia Dumitrescu nu este nici pictor, nu este nici sculptor, nu este nici bărbatul care-şi imaginează el că este – şi-a creat legende greu de dislocat pe drumul acestui mit… – Mircia Dumitrescu este în mod fundamental un desenator. Deci, el foloseşte desenul ca instrument activ şi ca instrument esenţial pentru tot ceea ce face. Dar nu foloseşte desenul narcisiac, nu foloseşte desenul hedonist. Desenul este un instrument de cercetare a lumii pe care încearcă să o ia în stăpânire şi apoi să ne-o transmită, să ne-o comunice şi nouă.
S-a discutat – şi pe bună dreptate – despre sculptura lui Mircia Dumitrescu. Şi eu o să vă spun, în contra curentului, că ceea ce face Mircia Dumitrescu, aici, nu este sculptură. Este tot o prelungire a desenului. Ceea ce el a eliminat în grafică, ceea ce a eliminat în plăcile de lemn ca să obţină liniile, ritmurile, jocul acela de plin şi gol, recuperează acum în tridimensional, aduce şi pune laolaltă, coagulează şi îi ies formele ratate iniţial, formele ucise. Sunt un fel de copii nenăscuţi la vremea lor, ale căror spectre se ipostaziază. E un act de epifanie, de întrupare ceea ce face Mircia Dumitrescu în sculptură.
Şi relaţia cu Dumnezeu am clarificat-o. Orgoliul oricărui creator, al oricărei conştiinţe care este pornită spre cunoaştere, se clarifică oarecum sistematic în ceea ce el propune, în Facere. Cumva tot la Dumnezeu, prin urmare, ajungem; ajungem tot la momentele de separaţie, la momentele de clarificare, ajungem tot acolo unde ne regăsim în toate dimensiunile noastre. Ajungem şi într-un alt moment pe care de multe ori îl uităm: Dumnezeu creează lumea prin cuvânt. Cuvântul este esenţial şi funcţionează ca laserul. Trage linie, departajează. Şi cade în păcat prin imagine. Imaginea încearcă apoi patetic să recupereze inocenţa, candoarea şi statutul edenic al lumii întemeiate prin cuvânt. Omul cade în istorie descoperindu-se pe sine, văzând, descoperindu-şi imaginea de sine şi imaginea din jur, se ruşinează, intră într-un fel de criză morală şi este izgonit. Şi apoi, prin imagine, se încearcă reîntoarcerea la stadiul iniţial. Mircia Dumitrescu cred că asta face. Deci, nu este nimic din ceea ce vrea el să spună, este un cercetător care foloseşte desenul şi ne invită la un mare ceremonial al cunoaşterii.
Răzvan Theodorescu: Salut prezenţa în sală a domnului Nicolae Onţanu. Pentru că, atâta vreme cât artele, literatura şi tot ce înseamnă eminenţe artistice au fost sprijinite şi au beneficiat de prezenţa lui, ar fi ingrat din partea noastră să nu remarcăm că există alături de noi şi acum când este la pensie. Primarul Nicolae Onţanu a fost cel care a sprijinit cultura tot timpul şi lucrul acesta nu poate fi uitat. O văd şi pe Ruxandra Garofeanu. Dialogul în viaţa culturală bucureşteană i se datorează.
În ceea ce priveşte intervenţia domnului Şuşară, ce a făcut, de fapt, domnul Şuşară? Admirabil, l-a desenat pe Mircia Dumitrescu. În paradis, în toate frescele din Moldova o să vedeţi îngeri care cântă. Putem să beneficiem acum de un moment de muzică graţie domnului Ionuţ Ştefănescu. După aceea o să ne spună şi Mircia câteva cuvinte.
Ionuţ Ştefănescu: Acum câteva săptămâni am primit un telefon zăpăcitor în momentul acela pentru mine. Era o voce suavă, foarte tânără şi cred că… blondă, care îmi propunea, cu emfază, să particip la o preselecţie pentru „Românii au talent”. Am încercat să-i explic domnişoarei, care tot insista asupra faptului că m-a descoperit pe youtube, pe internet, şi considera că aş avea ceva calităţi ca să pot veni la această emisiune. De ce vă spun lucrul acesta? Pentru că, uitându-mă la dumneavoastră şi trăind această atmosferă extraordinară, m-am gândit ce formidabil ar fi într-o zi să dai drumul la televizor şi să vezi, sub titulatura „Vocea României” un astfel de public, un astfel de juriu, care să prezinte un astfel de artist. Ar fi, cred că, uluitor pentru noi, şi ar merge lucrurile mult mai bine. Soacra lui Mircia Dumitrescu ar avea în integralitatea ei aura acestui mare artist pe care noi îl cunoaştem şi o resimţim în jurul nostru. O să vă cânt două lucrări. Una e puţin mai lungă şi aparţine Doinei Rotaru; se numeşte „Grădina japoneză”. O să vă rog să faceţi un exerciţiu: pe parcursul acestei muzici să încercaţi s-o ascultaţi cu ochii închişi, iar cu ochii minţii să vizitaţi expoziţia lui Mircia, pentru că nu întâmplător am ales această muzică. Piesa a doua aparţine Violetei Dinescu şi se numeşte „Circuit”. E o piesă pe care am realizat-o împreună cu Violeta Dinescu. Pentru mine această lucrare a devenit ca un fel de portret al lui Mircia Dumitrescu. Am mai cântat-o până acum în diferite situaţii şi consider că n-ar trebui să lipsească nici astăzi această lucrare. Doina Rotaru şi Violeta Dinescu sunt două compozitoare uriaşe ale culturii române, sunt în viaţă, sunt invitate cred că în fiecare săptămână pe vreun meridian al lumii. Sunt foarte puţin cunoscute la noi, adică acasă la ele, acasă la noi. Dar vă asigur că în străinătate aceste două personalităţi au o valoare imensă.
„Am avut noroc de la început”
Mircia Dumitrescu: Prefer să vorbesc de aici, pentru că par mai înalt. Vă mulţumesc că aţi rezistat atât de mult timp, pentru că am ţinut să fac această expoziţie în alte condiţii decât cele pe care le-am făcut la Parlament şi al Dalles. A trebuit să treacă treizeci şi cinci de ani ca să am curajul să ies în public cu expoziţia de la Parlament. Cred că am fost cel mai longeviv aşteptător de expoziţie indiferent că îl aveam alături pe domnul Nichita Stănescu şi pe domnul Nicolae Breban, care mă rugau şi insistau să-mi fac expoziţia, să ies din atelier şi să arăt lucrările. N-am simţit nevoia acestui lucru, nu ştiu dacă e bine sau dacă e rău, cred că în final am fost liniştit, pentru că, aşa cum s-a văzut sau cum se vede, nu fac un lucru pentru a-l arăta, ci îl fac pentru mine.
Cinstit, legătura mea cu scriitorul este deosebit de simbiotică, întrucât le fur ideile, le fur sentimentele şi culmea e că ştiu să fiu recunoscător, să fiu un bun prieten, un bun camarad, şi am avut noroc să mă iubească foarte mult şi scriitorii, aşa cum îi iubesc şi eu. Am avut noroc de la bun început. Am avut o mamă. Am avut un tată care a murit în război în ’43, făcuse istoria şi geografia cu Iorga, Simionescu, Mehedinţi. Practic n-am avut parte de tată pentru că a murit în ’43, când eu aveam un an şi jumătate. Mama a fost premiată de Tzigara-Samrucaş şi n-a mai putut să lucreze mai departe, pentru că au făcut-o educatoare la grădiniţă. La facultate am fost într-o perioadă proastă şi grea, dar am avut parte de nişte profesori geniali, iubitori de oameni, ca, de pildă, Eugen Schileru şi Vasile Caza. Ieşind după aceea din facultate, am avut noroc de prieteni fantastici printre scriitori. Nu ştiu de ce m-au iubit, oricum, eu i-am respectat, au fost „magisteri” pentru mine. V-aş dori şi dumneavoastră să aveţi parte de acelaşi noroc. Tot ce am încercat să fac e să nu mă opresc la gramatica plastică. Mi se pare insuficientă; simt nevoia de epică, de naraţiune. Trebuie să trec printr-o poveste pe care o înţeleg.
Această expoziţie este făcută, într-un fel; e porţiunea unei grădini. De altfel, am iniţiat-o în aşa fel, încât să nu fie expoziţia văzută la început. Uşile acum sunt deschise, pânzele acum nu mai sunt pe sculpturi, paza de astă dată sunt aceşti doi oameni. În grădina mea apare Adam, care e mai bătrân, în acelaşi timp, apare Eva, care e mai tânără. Adam numise deja animalele şi îmbătrânise. Bărbaţilor le plac mai mult femeile mai tinere, fetele mai tinere; e o problemă originară la mijloc. Femeile iubesc bărbaţii mai maturi, iar noi iubim tinereţea.
Vreau să vă spun acum, dacă uşile tot sunt deschise, că veţi vedea partea în care Adam şi Eva sunt alungaţi din rai. Eu nu consider că diavolul sau şarpele au fost personaje negative. Consider că cel care te-a pus să gândeşti e aici. De altfel, pe tăbliile uşilor veţi vedea un text, ca şi cum ar fi Tablele lui Moise. A doua parte a expoziţiei, cea de afară, este dedicată aceluiaşi Adam şi aceleiaşi Eva, care este bătrână, de astă dată, ea a născut. La picioare are încă o canopă, adică o urnă, la picioare îl are pe Adam. Dar nu este un lucru trist, pentru că în acelaşi timp, am o sculptură care reprezintă din nou unirea bărbatului cu femeia într-un singur trup, cu toate că par două. Ţin la această imagine pentru că vrem, nu vrem, trebuie să ne acceptăm soarta. Şi numai cu iubire şi cu respect faţă de semenii noştri vom învinge moartea. Trebuie să nu ne fie frică. Am făcut ce-am putut, aşa cum spune textul Biblic: „Şi eu am fost în grădina cea din Eden”. Am grădinărit cât am putut. Sper să mai grădinăresc. Cred că o să grădinăresc, pentru că am alături de mine nişte oameni şi prieteni care sunt repere morale, repere de urmat. Mă bucur că i-am avut şi pe ceilalţi care au murit. Îmi pare rău că nu-i mai am acum alături de mine. În acelaşi timp, sper că dumneavoastră veţi lua ceva care să vă convină din această expoziţie. Prin gravurile – care sunt cele negre şi prin care am vrut să arăt cum ştiu să tai în bidimensional – le aveţi în interiorul expoziţiei. Imprimatele sunt afară. Ele fac într-un fel rezumatul – bineînţeles, în înţelegerea mea – antropologiei lui Claude Lévi-Strauss, conform căreia poţi să studiezi lumea din trei puncte: sexul, bogăţia şi miturile. Aceste teme pe care le-am inserat biblic mă fac să afirm că este vorba de o antropologie biblică. Veţi putea vedea paralele – să zicem – de la Abel şi Cain. Cum de s-a înmulţit populaţia atât de mult? Veţi vedea referinţe la bogăţie şi la toate miturile pe care le cunoaşteţi. Cincizeci de gravuri în alb-negru, care nu sunt ilustraţii, sunt un răspuns pe care am încercat să mi-l dau singur la temele pe care viaţa mi le pune în faţă.
Vă mulţumesc foarte mult nu înainte de a-i mulţumi soţiei mele că are grijă de mine, şi, bineînţeles, fiului meu care-i drăguţ şi foarte frumos. Sunt invidios pe el că este mai frumos ca mine. Ştiu că-l aşteaptă un viitor măcar din primul punct de vedere, al antropologiei biblice, foarte bogat şi tumultuos. Cu restul sunt… mai puţin încrezător într-o societate ca cea în care trăim. Vă mulţumesc foarte mult.
■ Subtitlurile aparţine redacţiei
Organizatori: Academia Română, Secţia Artă, Arhitectură Audio-vizual, Biblioteca Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă
Parteneri: Institutul Cultural Român, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Institutul Cultural Maghiar Balassi, Facultatea de Arte a Universităţii Hyperion, Asociaţia ADER „Om între oameni”.
Parteneri Media: Agenţia de carte, Radio România Cultural, Radio France International, Observator Cultural, TV City Bucureşti, Contemporanul, TopBusiness, publicaţia on-line Iqool.
Sponsori: Borsec, VinArte, Perla Harghitei
