I. „Scriitori români de azi” – o istorie en miettes a literaturii române postbelice
De la Maiorescu încoace, de când se poate vorbi şi la noi de apariţia criticii literare ca disciplină umanistă cu rol preponderent pedagogic, vizând selecţia axiologică şi educarea gustului public, a devenit un loc comun ideea că, spre deosebire de scriitor, captiv în propria lui subiectivitate, criticul trebuie să fie „obiectiv”, „transparent”, „impersonal” – mai exact: trebuie să tindă la obiectivitate şi impersonalitate, deşi nici el nu‑şi poate învinge complet condiţia limitată de biet om supus greşelii. Maiorescu însuşi a insistat asupra opoziţiei dintre „poeţi” şi „critici” într‑un articol celebru, şi de atunci începând, deşi distincţia aceasta mult prea tranşantă a fost amendată în fel şi chip, nu‑i mai puţin adevărat că cei mai credibili critici s‑au dovedit tot cei care au reuşit să‑şi înfrângă subiectivitatea printr‑un sever autocontrol, până la deplina stăpânire de sine. Fiindcă, la modul ideal, condiţia criticului se edifică sub zodia seninătăţii imperturbabile, a olimpianismului, a raţionalităţii şi echilibrului – iar de această „condiţie” pare să se fi apropiat cel mai mult la noi, nu spun o noutate, E. Lovinescu. De aceea, ni se pare firesc să considerăm azi „lovinesciene”: obiectivitatea, acţiunea dezinteresată a criticului, pledoaria pentru esteticul pur, neamestecat cu alte valori, şi nu în ultimul rând atitudinea etică – e vorba, desigur, despre etica profesiei, care presupune consecvenţa cu sine şi cu propriile principii.
Şi dacă suntem de acord că lovinescian este criticul ale cărui judecăţi pleacă de la ideea preeminenţei esteticului în evaluarea literaturii, criticul cu spirit de fair play şi de concurenţă loială, ce se impune prin maniera empatică, elegantă şi nu mai puţin tranşantă de a comenta literatura – se înţelege lesne de ce se cuvine să atribuim Profesorului Eugen Simion statutul de cel mai lovinescian (şi, implicit, cel mai reprezentativ) dintre criticii noştri. Numai printr‑un abuz de neacceptat s‑au putut declara „lovinescieni” gazetarii lipsiţi de talent, fără harul expresiei, ce‑şi definesc identitatea nu atât prin afinitate cu Lovinescu, ci prin contrast cu modelul călinescian, în linia unui eticism rigid, cu rădăcini resentimentare. Departe de a fi anti‑călinescian, Eugen Simion a ştiut să profite de experienţa fiecăruia dintre cei doi mari critici interbelici şi (cu excepţia Jurnalului parizian) a refuzat să scrie literatură, probabil din teama de a nu eşua, asemeni lui Lovinescu, de la care a învăţat că nimic durabil nu se poate crea decât cu preţul sacrificiului, al îngrădirii personalităţii, optând adică pentru specializarea strictă într‑un singur domeniu de activitate.
Rămânând, aşadar, fidel condiţiei sale de critic şi istoric literar, Eugen Simion nu s‑a lăsat ispitit de ideea construirii propriului monument, ca majoritatea confraţilor, ţinând parcă mult mai puţin
la cărţile Domniei Sale decât la alte proiecte, de anvergură naţională, precum Dicţionarul General al Literaturii Române ori editarea manuscriselor eminesciene şi a operelor autorilor noştri clasici în eleganta colecţie Pleiade. În plus, pe lângă activitatea neobosită de conservare a patrimoniului cultural, Domnul Profesor s‑a interesat permanent şi de literatura momentului, sprijinind fără preget pe tinerii talentaţi din toate colţurile ţării, cu spaima că dificilele vremuri de azi ar putea deturna de la menirea firească energiile creatoare ale neamului. Şi eu am beneficiat de generozitatea Domniei Sale încă de la începuturile carierei mele, când mi s‑a oferit şansa de a prefaţa una dintre numeroasele ediţii ale Jurnalului parizian. Ţin minte cât de emoţionat am fost citind dedicaţia de pe volumul primit în dar de la marele critic, care‑mi recunoştea cu generozitate „talentul”, îndemnându‑mă totodată să nu dezertez nicicând de la masa de lucru. N‑am dezertat, şi de aceea, probabil, mi s‑a acordat acum privilegiul de a deschide seria comentariilor consacrate volumelor din seria Scriitori români de azi.
Debutând în critică relativ târziu faţă de colegii de generaţie ai Domniei Sale, când cenzura se relaxase în mod evident, în perioada de început a liberalizării regimului comunist, cu un studiu consacrat prozei eminesciene (Proza lui Eminescu, 1964), Eugen Simion publica la scurt timp şi un volum de comentarii pe marginea actualităţii literare (Orientări în literatura contemporană, 1965). Cele două cărţi sunt edificatoare pentru înţelegerea personalităţii criticului, care a încercat mereu să concilieze, într‑un demers integrator, istoria, critica şi teoria literară, făcând o armonioasă joncţiune între trecut şi prezent, tradiţie şi modernitate, cu intenţia mărturisită de a păstra întotdeauna linia de mijloc, a moderaţiei şi bunului simţ. Pentru că, dincolo de orice altă particularitate distinctivă, ceea ce‑l caracterizează pe Eugen Simion în mod exemplar, ca trăsătură dominantă, este conduita echilibrată, menită a‑l feri de excese şi a‑l plasa întotdeauna în „ariergarda avangardei” – cum îi plăcea lui însuşi să spună, îngânându‑l complice pe Roland Barthes, unul dintre criticii săi preferaţi. Făcându‑şi ucenicia pe lângă Perpessicius şi Şerban Cioculescu, autorul Dimineţii poeţilor şi‑a format de timpuriu bune deprinderi de istoric literar, care‑i vor folosi mai târziu la realizarea marilor sinteze critice şi a proiectelor monumentale (Dicţionarul General al Literaturii Române, Enciclopedia literaturii române vechi, impresionanta colecţie de ediţii critice ş.a.). Însă Eugen Simion nu s‑a mulţumit să fie un simplu arhivar, un „specialist” ca atâţia alţii, un şoarece de bibliotecă pedant şi steril în erudiţia sa, pasionându‑se în egală măsură şi de profesorat (generaţii întregi au lăsat mărturii emoţionante despre strălucita vocaţie pedagogică a Profesorului), şi de gazetăria militantă sub stindardul autonomiei esteticului asumată de criticii şaizecişti, care au izbutit să reconecteze literatura acelei vremi, după anii de tristă glorie ai realismului socialist, la valorile cu adevărat autentice din interbelic (Arghezi, Blaga, Ion Barbu).
În 1974, când apărea primul volum din Scriitori români de azi, Eugen Simion îşi câştigase deja reputaţia de cel mai lovinescian dintre criticii generaţiei sale, admiraţia faţă de amfitrionul de la Sburătorul concretizându‑se într‑un studiu monografic (E. Lovinescu. Scepticul mântuit, 1971), la origine teză de doctorat, care a repus în circulaţie ideile ilustrului predecesor, răstălmăcite tendenţios de cerberii ideologici (ca N. Tertulian, de pildă, autor al unei broşuri denigratoare). Lovinesciană este şi structura acestei prime sinteze critice simioniene dedicate literaturii postbelice, autorul asumându‑şi ulterior, în postfaţa celei de‑a doua ediţii (din 1978), postura incomodă, necesitând permanente revizuiri, de interpret al actualităţii imediate. Neavând pretenţia de a furniza cititorilor săi un comentariu sistematic şi exhaustiv, criticul analiza pentru prima oară operele valide din punct de vedere estetic ale scriitorilor afirmaţi în anii de îngrădire a libertăţii de exprimare de după cel de‑al Doilea Război Mondial, conturând liniile de continuitate ale literaturii noastre din interbelic până în contemporaneitate. Criteriul generic („mistica genurilor”, după spusa lui Lovinescu) constituie şi în cazul de faţă, la fel ca în Istoria literaturii române contemporane, reperul fundamental în organizarea materiei acestei ample lucrări exegetice, care va fi urmată, până în 1989, de alte trei volume la fel de masive, Eugen Simion reuşind astfel să realizeze cea mai cuprinzătoare şi, totodată, cea mai credibilă „panoramă” critică a literaturii române postbelice.
Refuzând să dea curs pulsiunilor subiective, simpatiilor sau antipatiilor personale, umorilor şi extravaganţelor care marchează la tot pasul stilul critic călinescian, toate acestea fiind retruvabile şi
în scrisul colegilor săi de generaţie („lecturile infidele” ale lui Manolescu sunt edificatoare), ucenicul declarat al lui E. Lovinescu se impune, la fel ca magistrul său, drept cel mai obiectiv şi echilibrat interpret al literaturii noastre postbelice – ceea ce explică succesul extraordinar de care s‑au bucurat comentariile sale critice în şcoală, atât în mediul universitar, cât şi în cel preuniversitar. La succesul acesta va fi contribuit, desigur, şi experienţa didactică a Profesorului, care l‑a determinat să‑şi modeleze discursul nu după criteriul performanţei expresive în sine (olimpianul Maiorescu vorbea, la vremea lui, despre „dezgustătoarea subiectivitate”), ci după dezideratul clasic al clarităţii şi inteligibilităţii. Aşa se explică şi excelenţa manualelor girate de Eugen Simion după 1989, singurele în care se va regăsi la loc de cinste perspectiva istorică, abandonată în general în favoarea teoriei şi a studiului literaturii ca fapt de comunicare, şi nu ca fenomen estetic şi document cultural.
Pe lângă cărţile de uz preponderent didactic, Eugen Simion a reuşit să propună în opera sa şi o perspectivă originală, revoluţionară în multe privinţe, atât asupra începuturilor literaturii noastre (în Dimineaţa poeţilor, 1980, volum reluat şi amplificat recent), cât şi asupra relaţiei creator‑operă, interpretată într‑o manieră mult mai subtilă şi nuanţată decât în trecut, înţeleasă ca raport de interdependenţă, şi nu de subordonare, de o parte sau de cealaltă. Nici Sainte‑Beuve nu avea întru totul dreptate, dar nici Proust: aceasta e, de altfel, concluzia reflecţiilor din Întoarcerea autorului – lucrare fundamentală, care are meritul de a fi lansat, într‑un limbaj de inspiraţie psihanalitică, un concept critic utilizat frecvent mai târziu, anticipând resurecţia biografismului, astăzi în mare vogă în întreg Occidentul. De altfel, aceeaşi insolubilă problematizare a relaţiei creator‑operă, cu interesul subiacent pentru autenticitate, îl va fi determinat pe Eugen Simion să se preocupe îndeaproape de întreaga generaţie criterionistă. Şi tot fascinaţia irepresibilă pentru faptul trăit (care a stat la originea memorabilului Jurnal parizian), pentru spontaneitatea şi naturaleţea ce decurg din imixtiunea masivă a biografiei în operă, l‑a făcut să se entuziasmeze de scrierile unui autor „local” şi intraductibil precum Creangă, analizat cu receptivitate complice (Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, 2011, cu retipărire adăugită recent). Bănuim că este vorba, aici, de o afinitate profundă cu spiritul ironic al humuleşteanului (considerat drept „un Mitică moldav”), ironie în fond benignă, indiferent de „cruzimea” ei, mărturisind toleranţa surâzătoare faţă de om şi de umanitate în genere. Totul în acord cu nota specifică, de profundă reverberaţie etică, a criticii practicate de academicianul Eugen Simion, el însuşi un moralist jovial şi crud câteodată – însă cu omenească măsură.
Pledând pentru autonomia esteticului indiferent de împrejurările istorice (în comunism şi în postcomunism deopotrivă), fără a fi nici de partea autohtoniştilor, dar nici de aceea a pro‑occidentalilor radicali, Eugen Simion a avut şansa, refuzată maestrului său, Eugen Lovinescu, de a fi părtaş la afirmarea pe plan universal a câtorva scriitori români (Eliade, Cioran, Ionesco), care s‑au format în climatul nostru cultural interbelic. Şi, dacă a scris mereu despre ei, a făcut‑o anume pentru a ne convinge, o dată în plus, că putem fi naţionali cu faţa spre universalitate, cum îi place Profesorului să spună. Eugen Lovinescu ieşea însă din scenă înainte de terminarea războiului, invocând un deziderat la care nu putea decât să viseze. El îşi încheia prestigioasa carieră de critic aparent resemnat, refugiindu‑se în literatură şi pronunţându‑se hotărât în favoarea esteticului pur, neamestecat cu alte valori. Eugen Simion în schimb, deşi fidel preceptelor lovinesciene, n‑a mai fost constrâns să conceapă esteticul la fel de restrictiv (şi împrejurările istorice au fost diferite). În cărţile Domniei Sale analizează literatura ca fapt cultural complex, reflectând tradiţiile, miturile, valorile noastre specifice, naţionale, în linia unui discurs integrator, umanist şi universalist (admiraţia pentru Mircea Eliade nu e, se cuvine să insistăm, deloc întâmplătoare).
Revenind la conţinutul volumului care deschide seria Scriitorilor români de azi, observăm o structurare, după cum spuneam, lovinesciană, prima parte fiind dedicată evoluţiei poeziei, partea mediană evoluţiei prozei, iar cea finală evoluţiei criticii literare. Cele mai numeroase sunt studiile despre poeţi – lucru explicabil, având în vedere că poezia a supravieţuit cumva în plin proletcult, prin realizările de excepţie ale unor creatori afirmaţi încă din interbelic ca oameni de stânga, şi propulsaţi de aceea în prim-planul vieţii noatre literare de după război, precum Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu sau Eugen Jebeleanu (ultimul frecventând o vreme şi cenaclul lui Lovinescu). Poemele acestor autori mizează pe autenticitate, pe înţelegerea literaturii ca formă de angajament existenţial şi moral, în spiritul „tendenţionismului” gherist de odinioară, autenticitatea fiind o alternativă polemică la estetismul scriitorilor „elitişti”, izolaţi în turnul de fildeş al artei „pure”. Cel mai prolific şi mai talentat reprezentant al „artei angajate” ar fi, în opinia criticului, Mihai Beniuc, autorul unei opere impresionante cantitativ, dar greu de parcurs din cauza imixtiunii factorului ideologic.
În pofida antipatiei pe care întreaga generaţie şaizecistă o va fi resimţit faţă de cel ce a condus destinele breslei scriitoriceşti în cea mai neagră perioadă din istoria ei, câştigându‑şi întristătoarea faimă de persecutor al lui Lucian Blaga (pe marele gânditor l‑a urmărit obsesiv, cu o duşmănie patologică), Eugen Simion nu poate să nu observe, totuşi, că, în mormanul de cărţi produse pe bandă rulantă, în ritm de uzină, se găsesc şi admirabile bijuterii lirice. Oricât de nesuferit a fost omul, opera lui poetică rămâne, în varianta unei antologii memorabile – afirmă criticul, în spiritul unei obiectivităţi de care n‑au fost capabili colegii lui de generaţie. Iar reabilitarea aceasta estetică a unui poet compromis politic în epoca realismului socialist relevă maniera nepărtinitoare în care Eugen Simion a înţeles să‑şi exercite magistratura critică, fără mânie şi părtinire, detectând cu antene sigure valoarea literară şi evidenţiind‑o în consecinţă, cu riscul asumat de a stârni indignarea confraţilor mai temperamentali, cu un profil sufletesc comun, modelat de psihologia resentimentului. Aceeaşi atitudine curajoasă o va manifesta criticul şi după 1989, clamând ideea autonomiei esteticului şi a continuităţii între trecut şi prezent, într‑un context care cerea revizuirea morală (est‑etică, spunea Monica Lovinescu) a întregii noastre literaturi scrise în comunism. Autorii
canonici afirmaţi în comunism nu vor fi înlocuiţi de cei rămaşi pe dinafară, căci o autentică literatură „de sertar”, cu câteva excepţii (Ion D. Sîrbu, de pildă), n‑a existat, vechile ierarhii estetice rămânând şi mai departe în picioare, oricât de contestaţi vor fi mulţi dintre scriitorii privilegiaţi în vechiul regim. În acest sens, „cazul Beniuc”, analizat cu luciditate de Eugen Simion în volumul său din 1974, anticipează comportamentul „apolitic” al criticului după Revoluţia din decembrie 1989, când nu a contenit o clipă să ţină partea marilor noştri scriitori (Călinescu, Sadoveanu, Arghezi) care au avut slăbiciunea de a fi colaborat, la un moment dat, cu puterea, făcând compromisuri mai mari sau mai mici, după caz.
Formula „continuitate şi ruptură” defineşte ca atare, în opinia criticului, dinamica fenomenului literar surprins în evoluţia sa de la o etapă istorică la alta, schimbările radicale de regim politic nefiind în stare să producă modificări similare şi în artă. Căci literatura şi arta sunt reacţionare în raport cu ideologia, după cum afirma Virgil Nemoianu într‑o carte celebră – ceea ce sublinia indirect şi Eugen Simion în analizele sale critice, atunci când descoperea valoarea estetică a operelor concepute de scriitorii noştri progresişti din generaţia războiului şi de după aceea, care contestau artei capacitatea de transfigurare a lumii, coborând‑o în orizontul îngust al vieţii cotidiene. Transfigurarea se produce însă inevitabil în scrierile autorilor de talent, contestarea vechilor convenţii artistice în numele autenticităţii ducând la apariţia unor noi convenţii ce se cer la rândul lor contestate, şi tot aşa, la nesfârşit. Inclusiv jurnalul, genul cel mai anarhic cu putinţă, sfârşeşte prin a‑şi construi involuntar o „retorică”, transformându‑se dintr‑o scriere principial non‑fictivă într‑o „ficţiune a non‑ficţiunii”, cum bine spune Eugen Simion, cu o fericită formulare, în studiile sale consacrate diarismului şi celorlalte practici scripturale specifice genului biografic (Ficţiunea jurnalului intim, Genurile biograficului ş.a.). În Scriitori români de azi, vol. I, Eugen Simion îşi justifică demersul exegetic invocând ideea teoretizată de Jean Paulhan în Les Fleurs de Tarbes ou La Terreur dans Les Lettres, potrivit căreia contestarea ideii de canon literar şi de literatură ca meşteşug (techne), menită a provoca o veritabilă „teroare” în Litere, sfârşeşte prin a legitima finalmente ceea ce negase iniţial. De aceea, nu‑i de mirare că „terorişti” notorii la începutul carierei lor literare, ca Eugen Ionescu sau Geo Bogza, ajung mai târziu academicieni, confirmând o dată în plus observaţia lui Paulhan, că „teroarea” nu reprezintă decât un moment tranzitoriu şi necesar în evoluţia literaturii şi artei.
(Va urma)
Scriitori români de azi (vol. I‑IV), Editura Cartea Românească Educaţional, 2021
■ Profesor, critic şi istoric literar, eseist
Antonio Patraş
