„O moştenire culturală trebuie conservată, păstrată și dezvoltată”
Un context european
Mihaela Helmis: Cu acces personal, dar mai ales profesional, domnule vicepreşedinte al Academiei Române Mircea Dumitru, în spaţii culturale universitare academice, din Orientul Îndepărtat şi până în Statele Unite ale Americii, având cumva România un punct, să zicem, geometric, mă întreb cum este acum lumea universitară şi academică? Poate vorbind în termenii unui concept destul de important, acela al etosului libertăţii. Şi mă refer, evident, la ceea ce poate să facă cercetătorul în această lume pentru sine şi pentru profesiune.
Mircea Dumitru: Interesantă întrebare, pentru că ea, de fapt, evidenţiază o corelaţie importantă pe care Academia o cultivă şi o susţine, între tradiţie, continuitatea unei tradiţii şi inovare, inovare culturală. Profilul actual al cercetătorului, şi am în vedere aici, în primul rând, ştiinţele naturii, dar şi ştiinţele sociale şi politice, este unul care din ce în ce mai mult este legat de teme regionale, de inserarea a ceea ce este cultura, istoria şi tradiţiile noastre naţionale într‑un context mai larg european şi mondial. Prin urmare, se poate vorbi despre o anumită globalizare şi mondializare a cercetării. Pe de altă parte, sunt alte ramuri ale cunoaşterii, ale ştiinţei, pe care le avem în Academia Română, în institute sau în secţiile Academiei, cum ar fi ştiinţele umaniste, care au această menire, această vocaţie de a introduce un factor mai local, mai naţional, în contextul acesta global.
O moştenire culturală trebuie conservată, păstrată şi dezvoltată, transmisă mai departe generaţiilor viitoare şi cred că înfloreşte foarte bine dacă suntem capabili să păstrăm acest echilibru între continuitatea şi integrarea tradiţiilor noastre intelectuale, ale românilor, în contextul actual de cercetare, care este mult mai globalizat. Văd Academia Română, în primul rând, ca un factor de echilibru între aceste două tendinţe şi orice încercare de a rupe echilibrul într‑o direcţie sau alta este contraproductiv.
Vorbind acum mai concret despre aceste spaţii culturale şi academice, cum stau lucrurile în Extremul Orient, mă refer la China, pe care o ştiţi, în Statele Unite, pe care, de asemenea, le cunoaşteţi atât de bine, în Europa, în care v‑aţi făcut nu doar studii şi prieteni, ci şi discipoli?
Am avut şansa de a face experienţa directă a mai multor stiluri şi spaţii, şi academice, şi culturale, în Europa, în Statele Unite ale Americii şi în Extremul Orient, în China, în Japonia. Ceea ce este
interesant de văzut e că anumite discipline au această vocaţie mai universalistă; te poate surprinde acest lucru, dar este un fapt pe care trebuie să‑l constaţi şi să‑l înţelegi, să‑l exprimi şi să‑l interpretezi. În China, de pildă, unde există încă un învăţământ axat pe doctrina comunistă, pe doctrina marxistă, există totuşi un program de studiu, de cercetare, de predare în universităţi în domeniul filosofiei, în care studentele şi studenţii învaţă filosofie occidentală, din punctul lor de vedere, filosofie europeană: filosofie grecească, istoria filosofiei greceşti sau autorii mari canonici: John Stuart Mill, Immanuel Kant, care vorbesc umanităţii în general, nu vorbesc doar spaţiilor culturale din care provin, să spunem, culturii britanice sau culturii germane. Deci, acesta e un lucru care te poate surprinde, pentru că ideea pe care o ai – o idee preconcepută, sau un bias cultural pe care‑l ai – e că într‑o ţară precum China, mai omogenă şi mai închisă cultural, ai avea de‑a face fie doar cu o cultivare a unei paradigme, să zicem marxiste, sau marxizante, fie cu una mai tradiţionalistă, confucianistă, budistă etc. Există o încercare şi din partea acestor culturi sau din partea acestor medii academice din acele ţări de a se sincroniza şi de a se coordona cu ceea ce se discută în general în profesia respectivă, în întreaga lume. Iar semnul sigur al acestei sincronizări este dat de faptul că la marile conferinţe sau congrese internaţionale, tematica este în general una pe care o recunoşti ca fiind importantă pentru acel domeniu.
Un congres de filosofie cu opt mii de participanţi
La ultimul congres mondial de filosofie, care a avut loc, în 2018, la Beijing, au fost o sută de secţiuni. Este uriaş; nici nu te puteai aştepta că filosofia poate avea atâtea subdiscipline şi secţiuni, opt mii de oameni care au participat şi care găseau totuşi un vocabular comun, o tematică de interes comun, în principal, una care provine din spaţiul cultural euroatlantic, să spunem, european şi american. Aşadar, domină foarte mult temele acestea, iar chinezii sunt foarte interesaţi să le cultive. Dar şi reciproc, în Europa sau în Statele Unite vezi o înţelegere din ce în ce mai pronunţată pentru ceea ce este mai idiomatic şi mai local în cultură. Ediţii mai recent apărute de istorie a ideilor filosofice, publicate de Oxford sau de mari edituri din Occident, urmăresc să prezinte o filosofie fără goluri, cum spuneau ei, „without gaps”, în care să fie prezente şi contribuţii din spaţiul cultural african sau din spaţiul arab, din cel indian sau din cel asiatic. Există această preocupare pentru un gen de ecumenism cultural sau de globalizare, în aşa fel încât să nu existe doar o perspectivă foarte îngustă, care să vină dintr‑o direcţie care ţine doar de o filosofie tradiţională.
Să fie aceasta generozitatea oamenilor de ştiinţă? Se poate imprima acest fel de abordare a lumii şi a valorilor umanităţii şi în lumea politică?
Aici lucrurile stau cu totul altfel, pentru că acum cel puţin, de cinci‑zece ani, eu sunt un spectator mai puţin implicat în chestiunea asta, nu sunt neapărat un specialist în geopolitică. Ceea ce constatăm este o confruntare şi o creştere a tensiunii, uneori, la nivel foarte ridicat şi îngrijorător, mai ales în ceea ce înseamnă retorica politică şi discursul politic între aceste centre mari de putere: Statele Unite, China, Rusia. E de văzut dacă pe termen mediu sau pe termen mai lung cei care vin din domeniul ştiinţelor sociale, politice şi umaniste nu pot totuşi să mai atenueze din aceste aspecte şi să creeze un spaţiu al dialogului, nu neapărat al unei înţelegeri totale, aşa ceva nu cred că poate exista atât timp cât suntem atât de diferiţi, şi individual, şi cultural, dar să apară cel puţin un spaţiu în care să nu pornim de la ideea că ceilalţi care sunt pe altă pagină decât noi ar trebui excomunicaţi din start. Că ideea de a avea deschise punţi sau căi de dialog este o idee pe care cred că umaniştii ar trebui să o cultive.
Se întâmplă, păstrând proporţiile, în foarte multe situaţii, ca ceea ce se petrece cu rezultatele unei cercetări sociologice prezentate spre nivelul politic să rămână pe hârtie, să rămână fără vreun rezultat, să nu spun aplicare. Şi atunci, poate Academia Română să fie legătura între cercetarea în sine, cum e, bunăoară, o cercetare sociologică, şi factorul decident? Ce vă propuneţi?
Aici sunt mai multe lucruri şi planuri corelate distincte. Vorbeam puţin mai devreme de vocaţia ştiinţelor umaniste şi sociale. Dacă ne uităm însă la profilul cognitiv‑epistemologic al ştiinţelor naturii, al ştiinţelor matematizate, al ştiinţelor puternice, tari, vom vedea că acolo agenda de tip universalist sau globalizant este mult mai puternică. Chimia care se face la Bucureşti se face oriunde în lume şi e nevoie de această integrare, pentru că dezvoltări sau descoperiri importante pot fi făcute în mari centre foarte diferite, şi atunci chimiştii din România, sau fizicienii, sau biologii trebuie să fie în contact continuu, în dialog continuu cu colegii lor din alte spaţii culturale sau din alte zone îndepărtate ale lumii. În privinţa implicării Academiei Române în viaţa socială şi viaţa publică, e adevărat că aici sunt foarte multe lucruri importante pe care merită să le facem şi ar trebui făcute, anumite studii care pun în evidenţă deficienţe sau care pot să facă şi recomandări, să prognozeze anumite trenduri, trebuie prezentate unui public mai larg. Şi e foarte bine că există această relaţie acum şi cu Societatea Română de Radiodifuziune, există un protocol similar cu Televiziunea naţională, prezentate în aşa fel încât să se vadă că Academia Română are resurse, are forţe, are oamenii care pot să facă aceste cercetări relevante din punct de vedere social, practic. Şi, de asemenea, să convingă că astfel de studii pot să aibă un impact concret, un impact practic. Prin urmare, este menirea noastră nu doar să facem ştiinţă, ci să o şi prezentăm în aşa fel încât oamenii să înţeleagă că rezultatele cercetărilor noastre ştiinţifice sunt benefice pentru ei.
Un reper, un instrument cultural validat, acceptat şi recunoscut
În egală măsură, şi poate cu un nivel mai sus, la fel stau lucrurile şi cu revista Contemporanul, care se află între revistele de specialitate ale institutelor Academiei Române, de pildă, şi mass‑media obişnuită.
Da. Sunt publicaţii importante. Vorbeam puţin mai devreme de vocaţia Academiei Române de a prelua şi de a păstra anumite instituţii de cultură. Revista Contemporanul este una dintre aceste instituţii culturale care reprezintă un reper. Prezenţa membrilor Academiei Române în paginile acestei reviste, fie prin astfel de dialogul, de interviuri, fie şi prin studii, este extrem de importantă tocmai pentru a arăta că putem să transmitem mesajul nostru printr‑un instrument cultural validat, acceptat şi recunoscut.
Profesorul de logică, profesorul universitar de logică, odată decanul unei întregi facultăţi, apoi rector al Universităţii din capitala României, deci, şi cu funcţii specializate, dar şi administrative, iată‑vă acum într‑o dregătorie pe care o numim cu greutatea pe care o are, aceea de vicepreşedinte al Academiei Române, unul dintre vicepreşedinţi. Cum vă simţiţi şi care vă este domeniul? Cum v‑aţi împărţit, de fapt, sarcinile?
Am o experienţă administrativă bogată şi aţi şi evocat‑o, ca decan al Facultăţii de filosofie de la Universitatea din Bucureşti, singura facultate care are un program integral de filosofie, nu este cuplat, nu este legat de alte programe de ştiinţe umaniste. De asemenea, am fost rectorul universităţii timp opt ani; o perioadă scurtă am fost şi ministru al educaţiei şi cercetării ştiinţifice, în 2016. Deci, o anumită experienţă administrativă şi de politică a ştiinţei şi de politică educaţională mă ajută pentru a prelua această funcţie importantă. Sunt însă multe lucruri pe care trebuie să le învăţ, pentru că Academia Română este o instituţie complexă, care are peste 80 de institute de cercetare; sunt câteva mii de oameni care lucrează în această reţea a cercetării în Academia Română. În portofoliul meu în momentul de faţă, în mod principal, am Editura Academiei, de care mă voi ocupa în anii următori; sunt câteva proiecte importante pe care trebuie să le dezvolt sau pe care trebuie să le introduc în transformarea Editurii Academiei într‑o editură de carte ştiinţifică care să fie un reper, un fanion în România. Este una dintre puţinele edituri din România care poate să‑şi permită să publice cărţi care nu sunt comerciale, nu sunt vandabile a priori, dar care sunt foarte importante pentru a arăta rezultatele unor cercetări.
Cum ar fi ediţiile literare critice, de pildă, dar vă referiţi la toate domeniile, la istoria lor, la tratatele fundamentale…
Sigur. Apoi am, de asemenea, în portofoliul meu comunicarea prin intermediul Biroului de presă şi al site‑ului Academiei, la care lucrez acum pentru modernizarea lui şi pentru îmbogăţirea lui, şi designul, dar şi conţinutul. De asemenea, mă ocup de câteva dintre institutele Academiei Române care sunt în acest segment al ştiinţelor umaniste. Nu de propriul Institut de filosofie, ci de Institutul de economie şi de studii sociale de la Iaşi, de institutele de economie ale Academiei Române şi de filiala Academiei de la Timişoara. Deci, am mai multe dregătorii, cum bine le‑aţi spus; toate sunt legate de această idee că specializarea mea principală este domeniul filosofiei, care este una dintre principalele ramuri ale ştiinţelor umaniste astăzi. În următorii patru ani voi lucra cu precădere la dezvoltarea acestui segment al Academiei Române.
Sunt tot felul de studii, cercetări, analize care privesc populaţia globului în general sau o anume categorie de vârstă în mod special – mă gândesc la tineri – şi măsoară într‑un fel datele cu care vin, calităţile pe care şi le dezvoltă şi se ajunge cumva la concluzia, dar asta poate că e dată de masă şi nu de excepţii – că asistăm la o scădere a gradului de inteligenţă la această oră. Veniţi dintr‑un mediu pe care‑l cunoaşteţi, desigur. Şi atunci – mă refer la tineri – cum se pot face acele lucruri care să nu lase să se petreacă aşa ceva în general, şi în România în mod special?
Faptul că ar scădea statistic, sociologic, un anumit indice – poate să fie inteligenţa, pot fi alte capacităţi, calităţi deopotrivă înnăscute, dar şi socializate, educate – este chestionabil. Sigur că pot exista foarte multe măsurători care, uneori, pot să indice un anumit trend descrescător al unor capacităţi sau calităţi mentale şi sociale în acelaşi timp. Dar nu vorbim de inteligenţă doar din punct de vedere pur ideologic sau psihologic, ci şi din punctul de vedere al relaţiilor sociale. Nu cred că astfel de măsurători neinterpretate şi neanalizate cu atenţie sunt foarte elocvente, pentru că poţi să constaţi la tânăra generaţie, la tinerii cu care lucrez – eu lucrez încă cu studenţi care sunt în grupa de vârstă 20‑25 de ani sau cei care lucrează cu copii mai mici, la gimnaziu sau la liceu – că au anumite aptitudini, anumite capacităţi care s‑au dezvoltat graţie interacţiunii cu internetul, cu computerele, cu toate aceste mijloace foarte dinamice, flexibile, moderne, de comunicare. Prin urmare, e vorba de abilităţi pe care generaţia mea, de plildă, când eram tânăr, nu le avea. Din această perspectivă, dacă nu avem în vedere dimensiunea diacronică, istorică, ci una sincronă, dacă ar fi să compari generaţia mea când aveam 15‑20 de ani cu generaţia actuală de tineri, s‑ar putea spune că noi eram mai puţin inteligenţi decât ei. Depinde ce măsori şi cum măsori. Dacă, de pildă, vrei să măsori cât de mult ştiu astăzi tinerii despre geografie, despre istorie, despre literatura românească sau europeană sau antică etc., ai surprize. Şcoala de astăzi nu mai pune un accent foarte mare pe cultivarea acestor materii. Şi dacă astăzi cultura generală este ceea ce se măsoară, atunci generaţia mea, văzută din perspectiva aceasta a trecutului, când eram noi în şcoală, pare să fie mai bine adaptată, iar generaţiile de astăzi sunt mai puţin cunoscătoare. Prin urmare, nu cred că e vorba de inteligenţă ca atare, ci este vorba de o anumită folosire culturală şi socială a anumitor calităţi, capacităţi date, pe care le avem, unele înnăscute, altele care sunt cultivate şi dobândite prin socializarea noastră. În funcţie de generaţie pot să fie mai bine dezvoltate anumite dimensiuni şi mai puţin dezvoltate altele. Cred că a pune problema că tinerii de astăzi sunt mai puţin inteligenţi decât tinerii de acum 50‑60 de ani mi se pare că nu este până la capăt corect formulată şi nu este clarificată.
Să ierarhizezi şi să ordonezi
Nu cred că nivelul de inteligenţă scade, nici capacitatea oamenilor de a rezolva anumite probleme. Dimpotrivă, mie mi se pare – şi cred că nu e doar o impresie superficială, fugitivă – că tinerii cu care interacţionez sunt mult mai bine echipaţi astăzi, graţie interacţiunii lor cu calculatoarele, de a se informa, dacă doresc s‑o facă, dacă e interesul lor, dacă motivaţia lor este suficientă, de a obţine rapid o anumită informaţie, o capacitate pe care noi nu o puteam avea pentru că nu aveam aceste instrumente la îndemână atunci şi nu erau dezvoltate în şcoli. Dezavantajul atunci când te poţi informa foarte uşor este acela că poţi să devii mai superficial cu informaţia pe care o ai, să fie mai puţin structurată, mai puţin integrată, corelată, ancorată şi să ai mai puţin timp să reflectezi asupra acelei informaţii, pentru că este uriaşă cantitatea. Şi, firesc, te pierzi dacă nu ai şansa să ai un mentor bun; şcoala este cea care mentorează şi familia în oarecare măsură. Dar, în primul rând, totuşi instituţiile şcolare sunt cele care fac asta. Un mentor bun e cel care să te înveţe cum anume să ierarhizezi, să ordonezi aceste informaţii, ce e important, ce e mai puţin important pentru vieţile noastre, pentru relaţiile noastre sociale. Într‑adevăr, simpla informaţie brută s‑ar putea să nu fie suficientă şi asta poate să lase impresia şi unui deficit de inteligenţă sau de lipsă de cultură, cum o numeam noi altădată într‑un mod mai general. Însă, încă o dată, dacă facem o deosebire între calitatea biologică şi psihologică a inteligenţei şi tot ceea ce ţine de socializare prin şcoală, prin absorbţie de informaţii, şi facem această distincţie: şi funcţională, şi conceptual‑importantă, vom vedea că tinerii de astăzi nu sunt mai puţin inteligenţi decât tinerii de acum 20‑30‑50 de ani.
Inteligenţa emoţională şi inteligenţa practică ar trebui să intre şi ele, cred, în această discuţie, în momentul în care mă pregătesc să pun o ultimă întrebare legată de, poate, un moment pe care‑l trăiam, păstrând proporţiile, şi acum o sută de ani, când omenirea căpăta o gura de aer uriaşă după Primul Război Mondial. Sunt peste 30 de ani de la destrămarea blocului socialist şi vine, firesc cred, întrebarea: ce facem noi cu libertatea noastră acum?, în cazul concret cu şcoala noastră, cu universitatea noastră, cu Academia Română?
Întrebarea este, aici, dacă prea multă libertate care nu interiorizează şi răspunderea personală şi de grup până la urmă nu este contraproductivă? Eu nu cred că prea multă libertate strică, dar cred că şcoala trebuie să‑şi păstreze şi această menire, nu numai de a transmite informaţii, ci, în primul rând, aceea de a forma caractere şi deprinderi. Dar formarea caracterelor, ştim foarte bine asta din Etica nicomahică a lui Aristotel, ţine şi de o anumită disciplină, disciplină şi interioară, dar şi disciplină socială în raport cu instituţiile prin care trecem, fie acestea şcoala sau Academia. Iar aici, din păcate, în ultimii ani vedem carenţe grave în instituţiile româneşti, în ideea că libertatea poate fi asumată şi trăită ca un fel de anarhie soft care este contraproductivă şi social, şi pentru conceptul de libertate ca atare. Adică, libertatea fără a fi cuplată de răspundere pentru menirea ta socială sau pentru proiectele tale individuale nu cred că duce prea departe.
Enciclopediştii Renaşterii
Cât despre omul întreg care să fie bine ancorat în ceea ce are de trăit, pentru că sunt atâtea provocările, şi mă refer acum la cele vitale, ce credeţi că poate face? Cum simţiţi că puteţi să faceţi din poziţia pe care o aveţi aşa încât fiecare dintre cei care ne urmăresc, orice vârstă ar avea, să simtă că aici este un gânditor, dar şi un element care poate să fie punctul în care se adună valori şi din care ele se răspândesc?
În platforma pe care am prezentat‑o (o schiţă, de fapt, de idei şi de propuneri de acţiune) atunci când am candidat la funcţia de vicepreşedinte, când se desfăşura Adunarea generală a Academiei, am insistat asupra rolului important pe care filosofia îl are ca un fel de „termen mediu”, ca să folosim şi terminologia logică, bine cunoscută din logica aristotelică, silogistica lui Aristotel: termen mediu între diferite configuraţii valorice sau epistemologice. Cu alte cuvinte, filosofia poate să creeze alianţe între ştiinţele naturii, ştiinţele sociale şi ştiinţele umaniste. Este foarte important aceasta pentru a păstra ideea unităţii valorice a cunoaşterii, a culturii. Fiecare dintre noi ne specializăm, nu putem să facem tot, nici enciclopediştii Renaşterii nu ştiau şi nu puteau să facă chiar totul în acelaşi timp, dar cu atât mai puţin astăzi nu putem vorbi despre un astfel de enciclopedism, însă ideea ca intelectuali, ca umanişti, ideea de a avea o bună situare şi faţă de ştiinţele tehnice, faţă de ştiinţele naturii, este o idee foarte importantă pentru care filosofii de astăzi militează. În educaţie, de asemenea, în şcoală şi mai ales în liceu cred că trebuie să milităm pentru faptul că tinerii se cuvine să fie expuşi la toate aceste stiluri cognitive şi culturale, chiar dacă se vor specializa pentru a face inginerie sau pentru a face medicină, matematică, fizică sau biologie. În anii de formare, în anii aceştia ai adolescenţei, trebuie să aibă o bună expunere cel puţin la tot ceea ce înseamnă cultură şi cunoaştere. Aşadar, ideea aceasta constitutivă, dar şi funcţională a unei interdisciplinarităţi, cred că este foarte importantă pentru a menţine unitatea şi integritatea fiinţei umane.
Din poziţia aceasta de „instanţă” pe care o are Academia Română şi dvs., unul dintre vicepreşedinţi, ca reprezentant, mă gândesc doar că, în afara acestui dialog, veţi găsi acele căi prin care să ajungeţi cât mai des, cât mai aplicat şi cât mai accentuat la opinia publică, pentru a înţelege rolul şi valoarea acestei venerabile şi, totodată, moderne instituţii.
Eu am şi făcut destul de multe conferinţe în ultima vreme, chiar înainte de a‑mi asuma acest post, această poziţie, care s‑a întâmplat de câteva luni. În ultimii ani am susţinut prelegeri publice în care am vorbit despre nevoia de a gândi dintr‑o perspectivă interdisciplinară cu filosofia, un element de legătură între marile ramuri ale ştiinţei, şi în acelaşi timp de a pune în discuţie şi teme importante de astăzi, cum ar fi rolul pe care trebuie să‑l aibă ştiinţa şi experţii în viaţa democratică, despre legătura dintre cunoaştere, adevăr şi democraţie. Toate aceste lucruri sunt şi teme de reflecţie filosofică, dar sunt fără doar şi poate şi chestiuni de pragmatică directă, politică.
Prin titlul pe care l‑aţi invocat sau tema aceasta, iată şi o invitaţie spre site‑ul Academiei Române, unde aceste conferinţe se găsesc şi care ar putea să fie una dintre verigile de legătură cu publicul larg. Mulţumesc frumos.
Şi eu vă mulţumesc foarte mult.
Subtitlurile aparţin redacţiei
■ Profesor de logică la Facultatea de Filosofie şi rector (2011‑2019) al Universităţii din Bucureşti; membru titular al Academiei Române (din 2021) şi vicepreşedinte al acesteia (mai 2022)
Mihaela Helmis în dialog cu Mircea Dumitru
