Pericolele ignorate de occidentali
„Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc, repetându‑se.”
Nicolae Iorga
Crizele fuzionate şi războiul din Ucraina obligă la schimbarea concepţiilor şi atitudinilor de până acum. Încă din 2014 s‑a văzut că „sfârşitul istoriei” şi pacea eternă sunt simple iluzii ideologice. Asistăm deja la o adevărată răzbunare a istoriei, după decenii de ignorare a ei de către liderii occidentali. Concepte precum „naţiune”, „independenţă”, „suveranitate”, „război al întregului popor” au ajuns să fie din nou folosite. Este reconsiderată importanţa creştinismului, a ortodoxiei. Au luat o scurtă pauză dezbaterile aprinse despre relaţia dintre sex şi gen, despre cum definim femeia şi bărbatul, despre părinte unu şi părinte doi, ori despre introducerea în buletin a celei de‑a treia opţiuni, genul neutru. Au fost uitate spontan multilateralismul conciliat cu dictatorii, pacifismul miop, teoria graniţelor fluide şi a nocivităţii naţiunilor. Au devenit, tot spontan, demne de luat în seamă patriotismul, iubirea de neam şi ţară, chiar dacă numai pentru spaţiul ucrainean. Ororile războiului au obligat întreaga lume să redescopere eroismul şi sacrificiul pentru apărarea patriei. Sub presiunea crizei energetice, Green Deal‑ul a mai pierdut din viteză, hidrocarburile şi cărbunii fiind trecute de la categoria pericol planetar apocaliptic la cea a resurselor vitale. Autonomia energetică şi cea agricolă au devenit imperativele momentului. Până de curând, problemele majore ale UE erau dacă poţi sărbători Crăciunul fără să fie ofensate diverse comunităţi gingaşe, dacă persoanele transgender pot concura la probele sportive numite, retrograd, feminine, ori dacă masculinitatea toxică poate fi ţinută în frâu prin măsuri speciale. Din nou, realitatea a dictat luarea în serios a unei noi agende de priorităţi.
De ce trebuie să cunoaştem istoria? Are studiul acesteia vreo utilitate practică în secolul XXI? Câteva răspunsuri au fost date, cu o duritate extremă, de războiul din Ucraina. S‑a văzut clar în acest context că, ignorând istoria, riscăm să nu înţelegem lumea în care trăim şi să ignorăm pericole grave. Omiţând studiul istoriei, unii lideri politici apreciau că Rusia a declanşat războiul pentru că ar fi fost provocată de extinderea NATO. Dar cum bine arăta istoricul Stephen Kotkin, Rusia nu a fost şi nu este deloc surprinzătoare, poate doar pentru analfabeţii în materie de istorie, atât de numeroşi în rândul elitelor occidentale. Rusia a urmat un model istoric secular, cu militarism, expansionism, autocraţie şi represiune. În fapt, fără NATO, Polonia şi statele baltice ar fi riscat să se găsească „în aceeaşi situaţie teribilă în care se află acum Ucraina”, sublinia Kotkin, lucru valabil şi pentru România. Invadarea Ucrainei nu s‑a produs pentru că Putin a înnebunit brusc, în noaptea de 23 spre 24 februarie a acestui an. El a rămas acelaşi dictator, din momentul în care a acaparat puterea. Planul său a vizat mereu destabilizarea Vestului şi reconstruirea imperiului rus, fie şi pe baze diferite faţă de cele sovietice. Liderii UE nu au văzut ceea ce era de văzut şi au repetat, cu Putin, erorile conciliatorismului anglo‑francez faţă de Hitler. Atunci, asistând pasivi la Anschluss şi la ocuparea regiunii sudete a Cehoslovaciei, conciliatorii au sperat zadarnic în salvarea păcii, reuşind involuntar să grăbească războiul prin încurajarea rapturilor teritoriale. Practicând o nouă formă de conciliatorism, Europa a ajuns tot la război, pentru că multă vreme ea a rămas divizată, inertă, incapabilă de reacţii adecvate după invazia Georgiei din 2008 şi
ocuparea Crimeei din 2014. Pasivitatea indusă de multilateralismul conciliatorist şi complicitatea cu Rusia putinistă, prin conductele Nord Stream, au fost dezastruoase şi ne‑au adus unde suntem. Mult lăudata înţelepciune a multilateralismului, a conlucrării cu regimuri autocratice şi totalitare, precum cele din Rusia, China şi Iran, de dragul unor câştiguri comerciale efemere, se află la originea situaţiei actuale. Când gazele ieftine ruseşti alimentau preferenţial „motorul” german, două au fost pericolele ignorate de occidentali: alimentarea maşinii de război a Rusiei şi intrarea într‑o zodie a dependenţei energetice faţă de o putere autocratică revizionistă. Însă profitul Germaniei a fost considerat mai important decât securitatea europeană. Cunoscătorii istoriei au avertizat, în 2014, asupra pericolului repetării, cu Putin, a ascensiunii lui Hitler. Nu au fost auziţi, ajungând astfel să culegem roadele ignoranţei şi ale intereselor meschine.
Invaziile de ieri şi de astăzi. Lecţia rezistenţei româneşti antiotomane
O distinsa doamnă, Kamala Harris, ne explica recent tâlcul războiului de la graniţele noastre: „Rusia este o ţară mai mare. Rusia este o ţară puternică. Rusia a decis să invadeze o ţară mai mică, numită Ucraina. Astfel că, rezumând, acesta este un lucru greşit”. Da, invazia rusească este un lucru greşit, dar des întâlnit în istorie. Astfel de agresiuni pot uimi şi consterna doar atunci când studiul istoriei nu prezintă importanţă, considerându‑se imposibilă, în vremurile noastre de progres şi pace, repetarea catastrofelor din trecut. În acest context, merită scoase din uitare campaniile militare româneşti de altădată, pentru a descoperi învăţăminte utile pentru crizele prezentului. Aproape eliminaţi din manualele şcolare, împreună cu întreaga istorie militară, voievozii români ne oferă şi astăzi, dacă avem răbdarea redeschiderii cronicilor, exemple de forţă, curaj şi înţelepciune, necesare pentru depăşirea provocărilor războiului de lângă noi.
În Evul Mediu, unitatea europeană era realizată prin creştinism. Asaltul otomanilor a transformat Europa într‑o cetate asediată, Ţările Române jucând timp de două secole rolul de poartă, scut, fortăreaţă în calea turcilor. Această realitate istorică, contestată de unii pseudo‑istorici adepţi ai „demitizării”, este probată de numeroase dovezi, încât a o nega înseamnă a urma o agendă politică de falsificare sistematică a trecutului. Poate nu întâmplător, domnii români au fost numiţi de papalitate „atleţi ai creştinătăţii”. Parcurgând epopeea românească a cruciadelor târzii, constatăm că aceşti voievozi‑cavaleri au dus împotriva otomanilor, secole la rând, un „conflict asimetric”, fiind campionii unui tip de război de uzură, urmărind rezistenţa în faţa unui adversar puternic şi silirea acestuia să accepte o pace, fie şi de compromis, prin care să fie salvate fiinţa statului şi credinţa. Aşa cum Ucraina trebuie să facă faţă invaziei unei superputeri‑militare precum Rusia, Ştefan ce Mare a reuşit să respingă două invazii succesive, în anii 1475 şi 1476, luptându‑se tot cu o superputere militară a vremii şi cu un comandant de talia lui Mahomed al II‑lea, cuceritorul Constantinopolului. Efectivele aruncate de turci în luptă în cei doi ani de invazii succesive depăşeau 200.000 de soldaţi, fiind comparabile cu cele folosite astăzi de Rusia în Ucraina. Cu o armată de câteva ori mai mică, Ştefan a obţinut mari victorii şi, în ciuda înfrângerii tactice de la Războieni, a ieşit victorios în 1476, sultanul nereuşind să cucerească cetăţile Moldovei, eşuând în a determina trădarea măcar a unei părţi a boierimii, pentru a‑şi impune propriul candidat pe tron, ajungând să se retragă după câteva luni în mare viteză şi cu mari pierderi (oastea otomană a parcurs în trei zile peste 150 de kilometri!), fără atingerea vreunui obiectiv militar sau politic. Ştefan cel Mare a demonstrat astfel că o ţară mică poate rezista invaziei unei superputeri. Acest miracol a fost posibil prin pregătirea teritoriului pentru război, prin consolidarea cetăţilor şi dotarea armatei cu artilerie, o armă abia apărută; trupele micii boierimi şi răzeşimii erau bine organizate şi antrenate periodic în cetăţile slujind drept centre de apărare, concentrare şi instrucţie militară. Această lecţie a rezistenţei româneşti din Evul Mediu merită reamintită, pentru că, de‑a lungul timpului, doar Afganistanul şi Vietnamul de Nord au reuşit înfrângerea unor superputeri militare.
În războiul asimetric, succesul era condiţionat de îndeplinirea simultană a mai multor condiţii, el depinzând de forţa militară pusă în joc, de angajarea tuturor factorilor interni în efortul de apărare (trădarea unei părţi a boierimii putând duce la dezastru, aşa cum s‑a întâmplat în campaniile lui Petru Rareş din 1538 şi Ioan Vodă cel Viteaz din 1574, Moldova ajungând să fie prădată cumplit de turci), de sprijinul extern din partea marilor puteri („parteneri strategici” fiind atunci Ungaria şi Polonia). Ultima condiţie a fost rar realizată, Ţările Române aflându‑se deseori singure în faţa forţelor otomane, mult superioare numeric, ajutorul cerut lipsind sau nefiind la nivelul aşteptat, din cauza disensiunilor dintre marile puteri ale epocii şi incapacităţii practice a unora dintre ele de a acţiona militar. Pentru atingerea scopurilor propuse, diplomaţia şi rezistenţa armată au fost folosite alternativ, Ţara Românească şi Moldova reuşind să‑şi salveze existenţa statală, identitatea religioasă şi continuitatea unei vieţi politice româneşti.
În lupta lor tenace, voievozii români au reuşit ceea ce încearcă Ucraina astăzi, să facă faţă invaziilor unei superputeri militare, în condiţiile unei mari disproporţii de forţe şi a lipsei unui sprijin extern major. Cercetând trecutul ignorat al istoriei militare româneşti, constatăm că invazia de astăzi a Rusiei în Ucraina prezintă multe similitudini cu dubla invazie otomană a Moldovei din anii 1475 şi 1476: la distanţă de peste o jumătate de mileniu, observăm două superputeri militare care invadează două state mici, acestea fiind obligate de disproporţia raportului de forţe să folosească tactici specifice războiului asimetric. Armatele invadatoare, în ambele cazuri, au folosit peste 200.000 de combatanţi, în cazul Moldovei efectivele angajate în apărare fiind mult mai reduse, comparativ cu cele ucrainene de astăzi. În materie de tactici folosite, soluţia utilizată în prima fază a conflictului de armata ucraineană a fost aproape identică cu aceea folosită de Ştefan cel Mare: apelul la o apărare mobilă cu mici unităţi pe direcţii interioare, pentru hărţuirea, prinderea în ambuscade şi interzicerea aprovizionării trupelor adverse. Succesul românesc împotriva unei superputeri militare de talia Imperiului Otoman ne apare astăzi cu atât mai remarcabil, având în vedere nu numai disproporţia de forţe, ci şi obţinerea lui în lipsa oricărui sprijin extern.
Tactica pământului pârjolit
Când Nicolae Iorga spunea despre bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, că a fost un „Termopile al românilor”, nu se înşela cu privire la importanţa bătăliei, ci a comparaţiei, la Vaslui având un „Maraton”, iar la Războieni o bătălie de importanţa şi eroismul celei de la „Termopile”. Urmărind campania militară din 1476, observăm nu numai geniul lui Ştefan cel Mare, ci şi eroismul colectiv, spiritul de sacrificiu ieşit din comun al românilor. Pentru a rezista unui atac masiv turco‑tătar dat pe mai multe direcţii, Ştefan a decis aplicarea manevrei pe direcţii interioare, nimicirea inamicului pe părţi şi folosirea în anumite situaţii a apărării mobile cu mici unităţi. El a realizat o excepţională organizare şi amenajare a terenului pentru bătălia de apărare, asigurând şi dotarea armatei cu artilerie, o armă modernă pentru acele timpuri. Folosirea tacticii pământului pârjolit a fost combinată cu rezistenţa cetăţilor, cu acţiuni ofensive, cu realizarea urmăririi în spaţii mari a inamicului înfrânt. Nu trebuie să uităm nici faptul că victoriile de atunci au avut un preţ cumplit, au implicat mari pierderi umane şi pagube materiale, cu atât mai mult cu cât tactica pământului pârjolit reclama mari sacrificii, ea presupunând evacuarea şi pustiirea teritoriului prin care înaintau trupele agresoare. În aceste condiţii, forţa morală a românilor, unitatea lor de acţiune, combativitatea şi voinţa de luptă sunt cu adevărat impresionante, mai ales dacă le comparăm cu ţipetele de groază şi bocetele de jale auzite astăzi la noi, când se face evidenţa militară a cetăţenilor încorporabili, eroismul contemporanilor noştri manifestându‑se în contestarea ordinelor de chemare la centrele militare judeţene pentru clarificarea situaţiei în caz de mobilizare. Apărătorii patriei de astăzi, destui obezi şi analfabeţi funcţional, fără altă instrucţie militară în afară de aceea oferită de jocurile video, ignoranţi în materie de istorie, se dovedesc insensibili la glasul datoriei
patriotice, nereacţionând prea bine la chemarea: „Du‑te la oştire! Pentru ţară mori!/ Şi‑ţi va fi mormântul coronat cu flori!” Prin alungarea invadatorilor, Ştefan a obţinut o victorie clară, a doua campanie împotriva Moldovei încheindu‑se, la fel ca prima, cu un eşec usturător pentru turci. Dacă succesul a fost evident după criteriile artei militare, de ce nu a fost remarcat ca atare de istoricii străini şi români, rezultatul campaniei fiind practic ignorat? O explicaţie este legată de percepţia subiectivă a situaţiei de Ştefan, puternic marcat de pierderile de la Războieni, când foarte mulţi boieri din Sfatul domnesc şi luptători de elită au căzut pe câmpul de luptă, în paralel cu tăcerea cronicarilor turci asupra deznodământului, ei având tot interesul să facă uitat eşecul. Altfel spus, preţul victoriei a fost atât de mare, încât Ştefan nu a simţit nevoia să vorbească despre ea, în timp ce înfrângerea evidentă a determinat tăcerea turcilor. Astăzi, putem aprecia că un succes similar al ucrainenilor cu cel al românilor din 1476 ar însemna o alungare a ruşilor din teritoriile cucerite, inclusiv din Crimeea, în decurs de o săptămână.
Ştefan cel Mare a fost un geniu militar şi politic, care a reuşit să transforme o înfrângere într‑o victorie, fapt rar întâlnit pentru acea perioadă tulbure a Evului Mediu. Lipsit de ajutorul real al unor aliaţi practic inexistenţi, a încercat, prin forţe proprii, să pună stavilă expansiunii otomane şi, pentru o scurtă perioadă de timp, a reuşit imposibilul: o ţară mică, tratată cu superioritate arogantă de vecini, s‑a ridicat împotriva unui imperiu şi a câştigat. Este un exemplu de neignorat, mai ales astăzi.
Actualitatea politicii „Prin noi înşine”. Casa părintească nu se vinde, resursele nu se înstrăinează
O altă lecţie de mare actualitate este aceea a părinţilor Marii Uniri. După 1918, România se confrunta cu o mulţime de probleme grave: pierderile uriaşe de vieţi omeneşti şi distrugerile materiale imense provocate de războiul mondial, epidemia de tifos exantematic din anii 1916‑1919 şi pandemia de gripă spaniolă din anii 1918‑1919. Doar epidemia de tifos a făcut nu mai puţin de 300.000 de victime, mai mult decât în 10 mari bătălii, după cum remarca Constantin Kiriţescu. Tifosul a ucis 350 de medici, adică o cincime din corpul medical, şi 1.000 de sanitari. Pe lângă acestea, căile de transport erau ruinate, inflaţia galopantă, deficitele tindeau să devină endemice, circulaţia monetară era dificilă din cauza existenţei leului emis de ocupanţi, a coroanei austro‑ungare, a celor două feluri de ruble. Să mai adăugăm şi ameninţările reprezentate de Ungaria Sovietică şi Uniunea Sovietică, problemele numeroase ridicate de unificarea provinciilor, crizele multiple din anii de după război. Altfel spus, problemele erau atunci cu mult mai mari decât acelea cu care ne confruntăm astăzi, ele fiind rezolvate printr‑o politică adecvată, gândită şi aplicată de politicieni vizionari, precum Ionel I.C. Brătianu. Spunem vizionari, pentru că Ionel Brătianu a fost printre foarte puţinii politicieni europeni care au intuit că războiul va fi foarte lung (majoritatea credeau că va dura câteva săptămâni!) şi a decis în 1914 neutralitatea, pentru a nu risca existenţa naţiunii şi a statului prin intrarea prematură a României într‑un război pentru care nu era pregătită. Guvernarea liberală din anii 1922‑1926 reprezintă o experienţă excepţională, din nefericire ignorată astăzi. Sub conducerea lui Ionel I.C. Brătianu s‑au realizat refacerea economiei, unificarea legislaţiei şi reabilitarea infrastructurii, toate provinciile fiind legate între ele prin căi ferate şi şosele. În acelaşi timp, Brătianu a implementat marile reforme amânate de război: a votului universal (1919), agrară (1921, cea mai radicală din Europa), constituţională (1923). Politica lui Ionel I.C. Brătianu urmărea încurajarea industriei prin muncă, iniţiativă şi capital românesc, prin întărirea creditului, prin utilizarea eficientă a resurselor interne, a folosirii ştiinţei şi tehnicii în producţie, a stimulării iniţiativei private.
Strategia Brătianu a dezvoltării se baza pe trei piloni: asigurarea infrastructurii, a surselor de energie şi colaborarea capitalului străin. În acele vremuri dificile, elita politică a avut inteligenţa de a urmări crearea unei puternice baze energetice, care să fie folosită în interes naţional de o industrie naţională competitivă, eficientă. Nu poate fi decât revelatoare compararea Legii minelor din 1924, un model prin formă, claritate şi expresie a interesului naţional şi privat românesc, cu Legile minelor 61/ 1998 şi 85/ 2003, ori cu Legile petrolului 134/ 1995 şi 238/ 2004. Ionel Brătianu arăta că industrializarea nu este o „mizerabilă chestiune de stomac”, ci una de dezvoltare şi securitate. Nu putea exista progres fără valorificarea surselor de energie în interes naţional, apărarea avuţiilor ţării, utilizarea eficientă a resurselor interne (de muncă şi creativitate). În dezbaterile pe marginea Legii energiei din vara anului 1924, deputatul liberal Ion Ionică făcea câteva observaţii profetice, care ar fi trebuit cunoscute de parlamentarii noştri, înainte de votarea modificărilor la Legea offshore: „Producerea şi procurarea energiei este baza înfiinţării oricărei industrii şi nimeni nu va putea înfiinţa vreo uzină sau fabrică dacă nu are asigurat izvorul de energie[1]”. În strânsă legătură cu industrializarea era şi problema forţei de muncă, Vintilă Brătianu întrebându‑se, în cursul dezbaterilor legate de legea amintită: „Unde trimitem mâine această populaţiune? Slugi în fabrici stăpânite de străini? La petrol, înainte de război, li se cereau românilor certificate de la profesorii de la München, ca să poată intra într‑o fabrică”[2]. Peste decenii, ignorându‑se pericolele despre care se vorbea în vara anului 1924, s‑a promovat o politică de dezindustrializare, care a sărăcit şi depopulat România. Putea dezindustrializarea avea un alt efect în afară de emigraţie? O ţară care se de-
populează mai ceva decât în timpul invaziilor tătărăşti şi al războaielor mondiale, care pierde în ritm incredibil forţa de muncă activă şi o bună parte din inteligenţa sa creatoare poate avea viitor?
Greşeli strategice uriaşe
Guvernarea liberală ne‑a arătat că politica de industrializarea este importantă pentru valorificarea resurselor ţării, a inteligenţei, forţei de muncă şi a capitalului naţional. Ea este legată şi de siguranţa naţională, prin industria de armament. Trăgând învăţăminte dureroase din Războiul Reîntregirii, Ionel I.C. Brătianu a pus pe primul plan industrializarea României, arătându‑ne calea de urmat. Din această perspectivă, dezindustrializarea şi cedarea unor resurse strategice, precum petrolul şi gazele, unor entităţi străine au reprezentat greşeli strategice uriaşe, care ar trebui corectate urgent printr‑o nouă strategie a statului. Agricultura şi industria energetică devin, în contextul actual, sectoare strategice, interesând direct siguranţa naţională. Este o mare vulnerabilitate controlul rezervelor noastre de petrol şi gaze de către OMV (vedem astăzi ce uriaşă eroare s‑a făcut în 2004!), o companie austriacă înfrăţită cu Gazprom şi legată prin mii de fire invizibile de Rusia lui Putin. În vremuri de crize fuzionate şi război, politicile promovate în economie, de liberalizare a preţurilor în domeniul energiei, de concesionare şi înstrăinare a resurselor (mai nou, a pământului), de aşa‑zisă privatizare a unor întreprinderi strategice, ar trebui regândite sau abandonate. Poate nu întâmplător Franţa şi Germania trec în prezent la renaţionalizarea companiilor din energie. PNRR‑ul trebuie regândit şi renegociat, el neavând prevăzut un euro pentru agricultură, pentru irigaţii, iar exigenţele legate de revoluţia verde au ajuns să ruineze producţia de petrol, gaze şi cărbuni, spre fericirea Rusiei. Se pare că invazia rusă din Ucraina a avut şi un efect neintenţionat pozitiv, dăruind mintea cea de pe urmă ecologiştilor occidentali, Ian Timmermans, creatorul neghiobiei numită Pactul |Verde european şi a pachetului de măsuri absurde „Fit for 55”, schimbându‑şi radical poziţia. După ce, pe 23 februarie 2021, recomanda României să renunţe total la cărbuni, poruncă pusă în practică fără să fie gândite soluţii alternative, la exact un an, domnul Timmermans revine spectaculos şi cere României, la fel de energic, să reia producţia de energie electrică din cărbuni. Nici nu a apucat să fie bine implementată, că revoluţia verde eşuează spectaculos, din Olanda în Sri Lanka.
Energia reprezintă piatra unghiulară a economiei naţionale, ca să‑l parafrazăm pe Kogălniceanu. Economia românească nu a apărut din spuma mării, ci este rezultatul muncii multor generaţii, iar sistemul energetic nu a fost creat de corporaţiile străine, hidrocentralele, termocentralele şi centralele nucleare fiind ridicate de români înainte de 1989. Eolienele şi fotovoltaicele recente nu au o mare contribuţie la mixul energetic, produc energie scumpă, subvenţionată, intermitentă, afectând serios şi mediul înconjurător. Să observăm că strategia Brătianu ne arată că domeniile strategice trebuie să rămână ale statului, atât din considerente de securitate naţională, cât şi economice. Patriotismul faptelor ne obligă, în vremuri de război şi de criză energetică, să considerăm gazul românesc o resursă pe care statul are obligaţia să o protejeze şi exploateze în regie proprie, pentru a salva România de la faliment şi depopulare, de la foamete şi sărăcie. Nu există stat din Uniunea Europeană, cu excepţia statului nostru, care să‑şi concesioneze pe nimic resursele, ori să le lase să fie exportate, pentru a le cumpăra apoi la preţuri de speculă de pe piaţa liberă. Bursa de la Viena
poate tranzacţiona cu voioşie pe piaţa liberă gaz austriac, însă cel românesc ar fi trebuit tranzacţionat pe bursa de la Bucureşti. Politicienii noştri nu au aflat că România a putut, încă de acum un secol, să exploreze, să foreze, să extragă şi să prelucreze petrol şi gaze, având specialişti, muncitori şi o experienţă uriaşă în acest domeniu. Şi cum toate acestea nu erau suficiente, ne trezim şi cu Manfred Weber (PPE) afirmând că este inacceptabil ca ţările „norocoase” din UE, care au resurse naturale, să folosească acele resurse în interes propriu, propunând „obligatoriu” o „distribuţie echitabilă” a gazelor naturale.
Lecţia Brătianu ne spune că resursele României sunt ale României, nu ale companiilor străine, nici ale UE, ele trebuind să fie valorificate de români, pentru români, cu ajutorul unei industrii şi agriculturi puternice, al unui sistem energetic bine pus la punct. Da, petrochimia trebuie de urgenţă repornită, pentru a evita importurile de miliarde de euro, producătoare de deficit, când putem produce în ţară mai ieftin, cu gaz românesc, realizându‑se şi numeroase locuri de muncă pentru români, ceea ce va mai diminua emigraţia.
Casa strămoşească nu se vinde, iar resursele nu se înstrăinează! Oare de ce statul nu exploatează în regie proprie imensele resurse ale ţării? Înainte de 1989 cum putea, iar acum nu? Dacă nu vom reuşi să reluăm activitatea de producţie, având resursele, forţa de muncă şi inteligenţa necesare, vom fi condamnaţi la subdezvoltare şi faliment, naţiunea şi statul fiind puse în pericol. Experienţa istorică ne‑a arătat că singura cale de exploatare a resurselor este „prin noi înşine”, statul fiind chemat să facă acest lucru, nu firmele şi fondurile speculative străine. Statul român are nevoie de viziune şi curaj. Trebuie să învăţăm din experienţa proprie şi a altora. Românii au demonstrat că pot să‑şi exploateze şi singuri resursele. Ducând mai departe valoroasa moştenire a guvernului Brătianu de acum un secol, avem datoria să folosim posibilităţile oferite de UE pentru modernizarea şi dezvoltarea României .
▪ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Note:
[1] Dezbaterile Adunării Deputaţilor, 18 iunie 1924, p. 2958.
[2] Ibidem, p. 2983
Constantin Toader
