Ce scrie un poet când poezia se retrage? Critică, eseu, proză caracterizată de criticii literari drept lirică, unde autorul sau naratorul sau personajul central se confesează prin vise, halucinaţii sau se joacă la nesfârşit pe sine însuşi, reinventându‑se. Macedonski, Baconski, Vinea, Voiculescu au scris o asemenea proză. Mircea Cărtărescu face un pas înainte. El vrea să umple un gol experimental pe care literatura română obligată să servească realismul socialist în anii ’50‑’80 nu l‑a putut onora. Mă gândesc la proza eseu a lui Roland Barthes şi la romanele lui Michel Butor – experimente narative sau de structură epică –, imposibil de replicat în spaţiul românesc până în 1989. Găsim în Mircea Cărtărescu şi ecouri din fabulatoriul şi estetismul lui Theophil Gauthier sau Barbey d’Aurevilly. Numai că poetul, profesor de literatură, cunoscător al teoriei romanului, doreşte în mod natural să fie în pas cu experimentele de azi. Scrisul îl arată într‑adevăr drept un fidel al cursurilor de literatură şi teoria scrierii predate la catedrele anglofone.
L‑am recitit pe poetul, acum prozatorul Mircea Cărtărescu după turneul din acest an din America Latină şi Statele Unite. Propus pentru Premiul Nobel în repetate rânduri, Mircea Cărtărescu este cel mai tradus şi publicat autor cu bani din fondurile statului român.[1] În SUA traducerea literară sau de literatură oscilează între cincizezi şi o sută douăzeci şi cinci de dolari pe pagină. Cele 450 pagini de traducere, câte are Solenoid, apărut anul trecut la o editură din Texas care se bazează pe sponsorizări de la scriitori şi instituţii, ar fi putut costa între 25.000 şi 100.000 de dolari. Spre deosebire de Norman Manea, ale cărui traduceri în mai toate limbile lumii au fost susţinute de elitele evreieşti din Statele Unite (Norman Manea nu a scris în engleză decât memorialistică, restul fiind tradus din limba română, după cum se poate verifica), Mircea Cărtărescu a avut şansa de a fi promovat la dimensiuni publicitare necunoscute de o parte a elitelor literare de după Revoluţie. Propulsarea autorului şi inventarea generaţiei poetice 2000 au avut, cred, menirea de a trage cortina peste procesul de reevaluare a valorilor literare din timpul perioadei comuniste.
Ce propune teoria romanului postmodern prin literatura scrisă de universitarii şi studenţii lor englezi şi americani? Pentru că, după cum ştim, profesorii universitari şi studenţii lor scriu unii pentru alţii. Universităţile, prin programele de literatură, au instituţionalizat chiar literatura într‑un sistem. Cultul postmodern al perversiunii, de pildă, face chiar parte din programele analitice universitare, unde sexualitatea este obiect de studiu. Scriind despre orgasm în universitate nu este pornografie. Dacă în filosofia modernă experienţa se reduce la epistemologie, în gândirea postmodernă întreaga categorie este în pericol de a dispărea fără urmă. Moartea teoretică a subiectului sau personajului poate reflecta şi alte dispariţii ale realităţii destul de tangibile. Ca să mă reîntorc la cultul postmodern al perversului, puţine teme au fost mai persistente în departamentele de literatură europene şi americane decât sexualitatea, care nu trebuie confundată cu sexul. Sexul este ceea ce fac majoritatea oamenilor în intimitatea casei lor, în timp ce sexualitatea este domeniul intelectualităţii. Sexul poate provoca adesea un rânjet binevoitor, dar cu condiţia ca niciunul din cei implicaţi să nu fie partenerul celuilalt. În ochii postmoderni, sexualitatea este reprezentativă atunci când este deviantă, deoarece se crede că normalul şi convenţionalul sunt de partea puterii represive politice sau corporatiste. Acesta este motivul pentru care cuvinte precum „normal” şi „natural” sunt în prezent puse în ghilimele.[2] Postmoderniştii sărbătoresc marginalul şi tot ce este deviere de la normal. După cum scria Terry Eagleton într‑un eseu recent[3], teoria postmodernă afirmă că adevărul este mai degrabă construit decât descoperit, că eul este o ficţiune şi că lumea nu este un mod anume de existenţă. Realismul cuiva este ficţiunea altcuiva. Postmodernismul are menirea de a ne obliga să realizăm că realitatea în sine este ficţiune, o imagine virtuală, cu personalităţi fabricate, evenimente inventate, şi cel ce imaginează, el însuşi personaj al spectacolului, ştie că în loc ca arta să reflecte viaţa, viaţa s‑a aliniat cu arta.[4] În fond, în altă eră de civilizaţie, sloganul postmodern că realitatea este ficţiune repetă sloganul baroc că viaţa este vis, al lui Calderón de la Barca de la 1650.
Mircea Cărtărescu şi‑a avertizat cititorii în repetate rânduri că este un prozator ultramodern. Din spaima de a nu fi descalificaţi, de a nu fi în pas cu moda, criticii români trăind complexul provincialismului s‑au întrecut în a scrie despre texte pe care poate doar le‑au răsfoit, fără să le citească în întregime. În cele câteva mii de pagini, mă refer la trilogia Orbitor şi Solenoid, materia visului, rememorării, sau a autoanalizei se reciclează neobosit de la un text la altul. Avem în realitate jucat jocul unui singur personaj, al unui autor care nu ştie sau nu poate să construiască prezenţe epice diferite, servindu‑ne acelaşi personaj identificat cu el în similare deraieri halucinatorii sau superlucide consideraţii teoretice. Autorul sau naratorul sau personajul care se scrie pe el însuşi apare dedublat, triplat etc. în altele, cu voci şi vise, refugii identice în trecut sau o altă dimensiune a universului. Aluviunea de fraze ce acoperă spaţiul tipărit cu litere, imagerii repetitive, fraze ce se vor profetice, cunoştinţe anatomice, fizice, cuantice, citate celebre, maxime celebre provoacă un vârtej în care victimele postmoderne ale cititului cad precum muştele în pânza păianjenului. Dar ce se află dincolo de acest iureş de cuvinte, fraze întinse de pagini întregi cu descrieri fără sens puse cap la cap, unde se joacă la infinit oglindirea în trecut a lui Mircea, autorul în infantilismul jucat al lui Mircică cel cu codiţe blonde de la unu, sau trei ani, sau zece, care ar vrea să nu fie băiat, dar este, un Mircică la persoana întâi care se va analiza şi la persoana a treia, ca şi Mircica fetiţa, reluând deci la persoana a treia ceea ce ne spusese autorul/ narator/ povestitor la persoana întâia ca Mircea, Mircică şi Mircica?
Unii critici au vorbit de universul fabulos al copilăriei, alţii de realism magic. Dar nu poţi aşeza aceste texte cu sex sălbatic, cruzime incestuoasă, viol şi altele similare într‑un univers al copilăriei. Pe de altă parte, Asturias, întemeietorul realismului magic, ca şi discipolii lui, de la Cortazar la Llosa şi Márquez, au tratat naraţiunea diferit. Visul şi deraierea în halucinaţie nu produc automat realism magic. Povestirea, naraţiunea, personajele, conflictul există la autorii realismului magic. Mircea Cărtărescu, autor probabil neeliberat interior de Revoluţia anticomunistă din 1989, perpetuează ascunderea în cuvinte, discursul aluvionar al prozei din timpul comunismului, când totul trebuia bine ambalat pentru a trece de cenzură. Camuflarea în aluviuni verbale lirice nu are în vedere aici fundalul politic, ci o explorare a fiinţei ce încalcă toate tabuurile, de la cele literare la cele ale familiei, sexualităţii şi religiei.
Mircea Cărtărescu readuce în actualitate, prin Orbitor, dicteul automat al suprarealiştilor şi dadaiştilor susţinut de satanismul magic a ceea ce aş numi the voodoo rhetoric – vrăjitorie, necromanţie, magie, comunicarea prin transă cu strămoşii sau cei morţi, şi apoi the zombie presence – trupuri fără suflet, morţi care trăiesc, animale sau zburătoare sacrificate pentru a chema şi hrăni spiritele. Blestemele avertizează despre puterea psihică a celui ce narează, vrăjitorul – autorul absolut înzestrat cu telepatie, vizionarism, călătoria în timp. Ţinta acestui voodoo este cititorul. Repetarea descrierilor interminabile, autoexplorărilor delirante, incantaţiilor senzoriale pe pagini de imagini repetitive, senzaţii, blesteme, incursiuni carnale, biologice, antropologice, disecţii de animale, coleoptere, organe etc., presărate cu citate celebre aduc, în frazele ce curg pe 3‑5 pagini, personaje infantile cu simţurile dereglate.
Arta, scrisul se bazează pe reguli care izvorăsc din modul în care noi, cei concreţi, reali, normali – mea culpa – suntem făcuţi. Modalităţile de creare estetică respectă organele umane de receptare. Nu poţi crea o muzică ce nu poate fi percepută de nervul auditiv. Sau picturi care nu pot fi văzute. Muzica sub 30 sau peste 160 decibeli nu va putea fi auzită. Spectatorii fie nu o vor percepe, fie vor părăsi sala de concert. Transferând aceasta în domeniul naraţiunii sau al epicului arhitecturat pe care l‑am numit romanul nostru inventat de civilizaţia vestică în două mii de ani de căutări, găsim şi aici tabuuri similare. Zecile, sutele, miile de pagini de delir imagistic, consideraţii livreşti, teorii ale romanului, halucinaţii, vise, imagini şocante, descrieri necorelate nu pot fi prezentate drept pagini de roman doar pentru că sunt corecte gramatical.
Ca să mă înscriu în linia imaginarului aluvionar din aceste mii de pagini de neobosite fantezii ritualice, macabre, schizofrenice, pornografice, eseistice, aş putea afirma că Orbitor, prin cele trei volume, şi Solenoid au materializat o tarantulă, prin cuvintele limbii române, care se hrăneşte cu mentalul cititorilor ei. Aşa cum autorul face disecţia în imens de multe variante a coropişniţelor, rădascelor, omizilor, fluturilor etc., trebuie făcut acelaşi lucru cu materia de faţă, despre care s‑a scris că îmbină mitul, imaginaţia fantastică, amintirea personală şi cunoştinţele enciclopedice despre arhitectura modernă, istoria naturală, anatomia umană într‑o autoficţiune când minimalistă, când maximalistă care subminează şi transformă manierismele postmoderne, autoreferenţialitatea şi conştientizarea metaliterară într‑o viaţă alternativă a autorului etc. În final, înaintea noastră va rămâne carcasa coropişniţei dezintegrate.
Gloria lui Mircea Cărtărescu a fost creată pe valul postmodernismului şi noii agende globaliste din ultimii 30 de ani. Tradusă în Franţa, unde a fost imediat propusă pentru un premiu, Visul (Ruletisul, Mendebilul, Gemenii, REM, Arhitectul) a satisfăcut o populaţie încă ascunsă în subteranele curentului de transsexuali. Coperta interioară a ediţiei din 1993 îl prezintă pe autor drept un expert al terorii triumfale (Alain Bosquet) sau, mai modest, drept autor de proze fantastice (Crohmălniceanu). Autorul îşi explică însă piesele drept amintiri, reverii autobiografice, dictate „de parcă cineva exterior mie ar fi cunoscut planul cărţii”. Personajul în Visul este un băiat care nu se simte băiat în corpul lui şi vrea să devină fată. Îmbrăcat ca atare – paginile transcriu transformarea băiatului în fată cu minuţie sexuală / transsexuală – el va fi internat în spitalul de boli nervoase într‑un salon de fete, unde continuă explorările transsexuale. O altă trăsătură este promovarea unei agende la zi în cercurile superliberale din America şi Europa. Scenele homosexuale sau lesbiene într‑un roman postmodern nu mai surprind pe nimeni, dar repetiţia lor trădează un program. Gender fluidity, gender identity, transvestiţii, lgbtq+, violuri, incesturi, scene de sex în grup sunt rulate constant în Orbitor laolaltă cu o preferinţă care nu are nimic de‑a face cu explorarea sexualităţii unui copil, ci cu satisfacerea unui public pedofil pentru care se joacă cartea infantilismului. Mircea este pe rând Mircica, iar Herman este bărbat şi femeie, ca şi hipnotizatorul hindus Shiva Vanaprastha, care îl/o hipnotizează pe Mircea/Mircica/Mircişor la circ.
Cititorul american vrea să citească texte scrise în propoziţii scurte care se învârtesc în general în teritoriul a ceea ce a fost adevărat, căci lui nu îi place ficţiunea şi ceea ce nu cunoaşte geografic; Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Faulkner, Melville etc. sunt citiţi chiar de studenţii universitari în versiuni prescurtate. De aceea mă îndoiesc de un succes de public cu Solenoid sau Orbitor, dar poate fi vorba de unul asociat grupului restrâns de elite universitare ultraliberale interesate de favoruri reciproce de genul „eu te comentez, tu mă comentezi”. Bănuiesc că în curând editura din Texas va publica pentru spaţiul anglofon o versiune prescurtată şi bine explicată a scenelor de sex sălbatic, sex în grup, lesbianism (mama este lesbiană), incest – mama este posedată cu lux de amănunte de fiul ei Vasili, care în final îşi retează sexul, ca şi alt călugăr ce se credea sfânt pe vremea Ţarului Rusiei, iniţiere sexuală satanică scabroasă ca a Ceciliei, transgresare de la un sex la altul, desecrare religioasă (undeva un pretins sfânt se autocastrează cu lux de amănunte, iar în altă parte un băiat este prins masturbându‑se în faţa icoanei Sfintei Maria în biserică pentru că mântuirea e o ejaculare de fluturi levitând într‑o spermă de aur). Descifrând ce se poate descifra din paginile de autoanaliză/psihanaliză ale adolescentului onanist din Orbitor care stă pe caloriferul de la fereastră şi îşi explorează mintea, transcriind‑o într‑un jurnal care nu se va termina niciodată, afirm că nu avem de‑a face cu un roman supermodern, ci cu texte de sorginte Emanuelle sau Pitigrilli ambalate în notaţii eseistice, cultural infantile, psihiatrice, imagerie sordidă, strategii textualiste, ideologie postmodernă, eseistică de enciclopedia online.
Voi reveni în numărul viitor.
■ Poet, romancier, eseist, critic literar, jurnalist
Note:
[1] https://www.cotidianul.ro/mostenirea‑matelotului‑pungas‑cartarescu‑cadorisit‑din‑bani‑publici‑cu‑mult‑peste‑375‑000‑de‑euro/[2] Grub Street Snob. Terry Eagleton Fanny Hill in Bombay: The Making and Unmaking of John Cleland by Hal Gladfelder. https://www.lrb.co.uk/the‑paper/v34/n17/terry‑eagleton/grub‑street‑snob[3] Does marmalade exist? Terry Eagleton: Malcolm Bull’s Optimism, 27 January 2022 The Concept of the Social: Scepticism, Idleness and Utopia by Malcolm Bull. https://www.lrb.co.uk/the‑paper/v44/n02/terry‑eagleton/does‑marmalade‑exist. (“… Postmodern theory is really a footnote to Nietzsche, who lies behind the conviction that truth is constructed rather than discovered, that the self is a fiction. His work may not be all the rage in the senior common … If Nietzsche celebrates the superhuman, then we must affirm the subhuman, which from Nietzsche’s viewpoint includes poverty, equality, democracy and socialism. This is a revolution which knows no limit, since it continually incorporates all those judged inferior. We are speaking of a ‘politics of failure’, whereby the wretched of the earth embrace the negative value their rulers assign them, finding in it a new form of identity. And just as value is for the most part the creation of our rulers, so is meaning. This, too, must be diminished, letting some of the sense seep out of the world so that what is currently judged to be nonsense may take its place.)
[4] The Realism of Erich Auerbach. Mimesis. Terry Eagleton The Representation of Reality in Western Literature by Erich Auerbach. https://www.lrb.co.uk/the‑paper/v25/n20/terry‑
eagleton/pork‑chops‑and‑pineapples
Mirela Roznoveanu
