În secolul al XVIII‑lea şi în prima parte a veacului următor, Bucureştii au o evoluţie generală pozitivă. La expansiunea teritorială şi demografică semnificativă se adaugă îmbogăţirea structurii sociale şi profesionale. Oraşul devine un centru comercial important, aflat la întretăierea marilor drumuri către Occident şi Orient. Este, deopotrivă, punct de trecere şi loc de cantonament pe termen lung al armatelor ruseşti în toate războaiele pornite împotriva Imperiului Otoman (1768‑1774, 1787‑1791, 1806‑1812).
Imaginea este şi mai alterată – dar mai complexă şi mai realistă – dacă îi restituim ecoul catastrofelor ce punctează cotidianul bucureştean. Abătute din senin asupra populaţiei, cu o frecvenţă copleşitoare în intervalul 1750‑1830, ele provoacă imense pagube materiale, sărăcirea a numeroase familii, moartea în chinuri sau năprasnică, înfricoşătoare a zeci de mii de fiinţe omeneşti. Deturnând într‑o clipă destine, distrugând agoniseli de‑o viaţă, ele desfăşoară scene apocaliptice dinaintea martorilor supravieţuitori, trezesc sau adâncesc sentimentele ce demoralizează – spaima, deznădejdea, scepticismul, incertitudinea, fatalismul, misticismul, neîncrederea, tristețea, melancolia –, hrănesc trăirile şi dispozițiile distructive – însingurarea, mizantropia, egoismul, individualismul, agresivitatea, înclinaţiile spre hoţie, criminalitatea, fobiile. Opere literare celebre, precum şi câteva studii din ultimele decenii oferă imagini şi interpretări interesante ale reacţiilor umanităţii confruntate cu dezastrele.
Aceleaşi dezastre au avut însă în Bucureşti darul de a mobiliza sentimente, comportamente şi atitudini constructive, unele de mare înălţime morală. Tot în plină catastrofă s‑au manifestat spiritul de solidaritate, nevoia de participare colectivă, mila şi generozitatea, bunătatea şi credinţa, încrederea, simţul responsabilităţii. Asumate ca experienţe comune cutremurătoare, evenimentele grave au unit colectivitatea în efortul de regândire a existenţei orăşeneşti, cu iniţiative raţionale în construcţii, în planurile de sistematizare şi canalizare, în refacerea pavajelor etc. Unele spitale ridicate în Bucureşti, măsurile de prevenire şi intervenţie în cazul incendiilor (construirea Foişorului de Foc), ca şi preocuparea pentru educarea populaţiei şi crearea unor forme instituţionalizate de preîntâmpinare şi combatere a catastrofelor naturale sunt rezultatul conştientizării traiului laolaltă şi nevoii de a servi interesele obşteşti.
Secolul al XVIII‑lea oferă un cutremurător „spectacol al morţii”, în care o ierarhie a ororilor e dificil de stabilit. Doliul produs de ciumă rămâne însă, prin volum, unul dintre cele mai impresionante.
Ciuma. Izgonită din Apus, molima se năpusteşte asupra sud‑estului european. Voltaire se pronunţa, de altfel, cu hotărâre pentru alungarea turcilor din Europa pentru ca întregul continent să scape de ciumă. Regiunea epidemică s‑a stabilit pentru aproape o sută de ani pe linia Dunării de Jos, cu ramificaţii la nord şi la sud de fluviu.
Foarte frecventă în această zonă, îndeosebi între 1750 şi 1830, ciuma e nelipsită din scrierile vremii. La 1775, Enache Kogălniceanu notează că „atâţia mureau că nu‑i putea dovedi cu îngropatul, ci rămâneau pe câmp de‑i mâncau fiarele”[1]. Viceconsulul Franţei la Iaşi, Parrant, se simţea în 1798 „închis faţă cu moartea”. În anul 1792, „nici cioclii nu mai pridideau cu îngroparea victimelor”[2]. Nicolae Kretzulescu evocă în amintirile sale clipele de deznădejde din timpul epidemiilor de ciumă: „În Bucureşti morţii se scoteau noaptea, auzeam carele încărcate trecând scârţâind sub ferestrele noastre; stam toţi cu porţile închise, necomunicând cu nimeni, rudele şi prietenii se vedeau pe fereastră, prin trăsuri, proviziile se aduceau la poartă, unde, până a nu se întrebuinţa, erau spălate şi afumate…”[3]. „Spectacolul morţii” a atins apogeul în 1813‑1814, când epidemia, virulentă şi de durată, a izbucnit după foametea din 1810‑1812. Dionisie Eclesiarhul deplângea „mulţimea de norod” care a murit atunci în Bucureşti, iar Dionisie Fotino, care se retrăsese la Glambocel, scria despre „ciuma lui Caragea” că era „aşa de grea, încât de mai mulţi secoli nu se întâmplase” şi nu rămăsese „nici Curtea Domnească neatinsă”. Fiecare zi era mai înfricoşătoare decât cea dinainte: cei contaminaţi se stingeau din viaţă „câte o sută pe zi, fără a socoti pe acei ce muria în spitalele aşezate în afară de oraş”. Aflăm de la Popa Ilie, din Mănăstirea Butoiul, că „din timpul ernei s‑a lipit boala ciumei şi trei ani de‑a rândul a secerat o mulţime de lume. Bucureştiul şi multe oraşe rămăseseră pustii din astă pricină… şi din fuga oamenilor care eşeau pe la sate şi pe la munţi de frica ciumei”[4]. Foarte plastice sunt amintirile lui Ion Dobre: „Se întări o groaznecă morte care nu s‑au mai pomenit să mai fi fost vreodată măcar şi alocurea […], chiar bolnavii fugeau în bejenie, murind pe drumuri, unde stăteau năpustiţi morţi câte patru, cinci zile şi pe cei mai mulţi îi mâncau cîinii şi alte jigănii”. Aşa „se prăpădiră două părţi de lume şi mai mult”.[5] Ion Ghica, marcat de ecoul evenimentelor, constată că „analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel nu a făcut atâtea victime. Au murit până la trei sute de oameni pe zi şi se crede că numărul lor a fost mai mare de 90 000. […] Violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort”. Muribunzii sperau totuşi la însănătoşire, dar „de multe ori o măciucă în cap făcea dintr‑o clipă ce era să facă boala în două, trei zile! Şi poate acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi de vii în câmp, fără aşternut şi fără acoperământ, pe pământul ud şi îngheţat. Cale de jumătate de oră se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din câmpul Dudeştilor”. Ion Ghica pomeneşte şi câteva alte „scene oribile, neomenoase şi bestiale” din timpul epidemiei, precum cea în care un tânăr „apăra cinstea soţiei sale lovită de ciumă chiar în ziua nunţii”, în timp ce „jafurile şi tâlhăriile oamenilor… au fost nepomenite”.[6]
Mulţi factori au favorizat apariţia ciumei şi recrudescenţa epidemiilor, de la „posibilităţile cu totul precare ale rețelei medico‑sanitare – am putea spune cvasi‑inexistente – de a înfrunta maladiile curente […], nivelul înapoiat al instrucţiei igienice şi condiţiile de existenţă a locuitorilor”[7] la urmările imediate ale războaielor şi abuzurilor de tot felul: mizerie, nesiguranţă şi foamete. „Permanenţa” ciumei în Ţările Române în secolul al XVIII‑lea se desprinde din amplul tablou realizat de doctorul Pompei Gheorghe Samarian, în 1932, în lucrarea sa Din epidemiologia trecutului românesc. După primele epidemii – din 1701, 1707, 1710, 1729‑1730 (aceasta din urmă decimând Bucureştii), izbucneşte epidemia din 1750, ce va dura până către sfârşitul secolului, cu intense episoade în 1756, 1758, 1762, 1769, 1783‑1787, 1790‑1796. Molima a avut episoade de mai mică intensitate în 1797‑1798, apoi s‑a înregistrat o pauză între 1798 şi 1810. Ciuma va reapărea, cu o puternică manifestare, în 1813 şi va dura, cu scurte pauze, până la 1814‑1815. În 1818 epidemia izbucneşte brusc în Moldova şi durează până în 1819. După o nouă pauză, ea revine între 1823 şi 1824, apoi iarăşi, cu o teribilă intensitate, în 1830.
După manifestările din 1783‑1784, flagelul se va menține în afara Bucureştiului până în 1785‑1786, când va reizbucni în forţă. Între 1787‑1788 un focar de infecţie se va menţine la Buzău, iar în 1790 ciuma va trece din nou Dunărea, menţinându‑se în zona sensibilă cu oscilaţii până în 1793. Între 1792‑1793, molima atinge şi Bucureştii. „În 1792 erau contaminate două mahalale, apoi se va extinde – fără mahalaua Mihai Vodă. Nu erau medici specialişti, ci doar 60 de ciocli. Potrivit statisticii din 16 septembrie 1792, aflăm următoarele date: 18 iunie – 74 de morţi; iulie‑august – 248 de vindecați, 204 morți şi 334 în spital; [ciuma]reapare în 1793 şi 1794 toamna”.[8] În 1795, ciuma zdrobea din nou oraşul, lăsând în urmă în jur de zece mii de morţi. Activă pe o arie limitată în 1796, reapare violent în 1797 în regiunea Dunării, dar nu se extinde. În 1798 izbucneşte din senin în Moldova şi Muntenia, dar se opreşte către 1799. La începutul anului 1810 îşi face iarăşi apariţia, alături de foamete (Von Werter): „Știrile cele mai noi din Bucureşti ne spun că oraşul e plin de bolnavi şi răniţi de dizenterie şi febre endemic”. Flagelul nu dispare nici după 1810. El face victime în Moldova, iar în 1813 atinge Bucureştiul. Potrivit lui Ion Ghica, „a doua zi, la 13 decembrie, s‑a ivit ciuma între oamenii curţii veniţi cu Vodă de la Ţarigrad”.[9] Din datele care au ajuns până la noi putem reconstitui cursul epidemiei din 1813. Astfel, între 31 august şi 30 septembrie au fost 580 de bolnavi la Dudeşti şi în spitalul german de la Floreşti şi s‑au înregistrat 705 decese. În octombrie erau 733 de bolnavi, 757 de morţi şi 226 de vindecaţi. În decembrie erau 206 cazuri noi şi 315 decese. Pentru ianuarie 1814, cifrele indică, între 1 şi 7 ianuarie, 42 de bolnavi şi 54 de morţi. La 20 martie ciuma şi‑a mai pierdut din virulenţă. În 27 aprilie constatăm că de patru zile nu se mai semnalase nici un caz de ciumă.[10] Ion Dobre, martor al evenimentelor, este de părere că au fost „mai mult de 20.000 de năpăstuiţi, afară de cei îngropaţi prin grădini”.[11] La rândul său, Grohmann vorbeşte de 25‑30.000 de decese la 80.000 de locuitori. Răducanu Clinceanu înregistra decesele din două‑trei cartiere, adică 300 de decese pe zi. Restabilind proporţiile în funcţie de aceste date, obţinem 12.816 bolnavi şi 14.100 de decese pentru perioada septembrie 1813‑ianuarie 1814.[12]
Epidemia este în descreştere lentă în 1814, dar se menţin focare puternice în Ploieşti şi în judeţul Olt. Urmează o extindere în 1815‑1816, apoi dispariţia lentă a flagelului în 1817‑1818. Bucureştiul era însă din nou un focar de ciumă în septembrie 1818. Epidemia se stinge aici către 1820. Reveniri mai puternice ale molimei s‑au înregistrat în următorii doi ani, urmând o pauză. Alte reveniri mai puternice ale flagelului au avut loc în 1826 şi 1829‑1830, când au murit 26.302 civili şi 9.557 de militari. După 1830, manifestările ciumei sunt rare, iar după 1850, apar doar cazuri izolate pe Dunăre.32
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Note:
[1] Ştefan Lemny, „Un spectacol al morţii”, în Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990, p. 121.
[2] Paul I. Cernovodeanu, „O ştire nouă privitoare la epidemia de ciumă din Bucureşti la 1792”, M.I.M., vol. II, Bucureşti, 1965, p. 207.
[3] Nicolae Kretzulescu, Amintiri istorice, Tipografia şi fonderia de litere Thoma Basilescu, Bucureşti, 1895, p. 6.
[4] M.M. Alexandrescu‑Dersca, „Contribuţii privind Ciuma lui Caragea în Bucureşti (1813‑1814)”, M.I.M., vol. I, Bucureşti, 1963, pp. 355‑356.
[5] Ibidem, p. 358
[6] Ion Ghica, „Din vremea lui Caragea”, Opere, vol. II, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, pp. 131‑134
[7] Ştefan Lemny, op. cit., p. 117.
[8] Pompei Gheorghe Samarian, Din epidemiologia trecutului românesc. Ciuma, Institutul de Arte Grafice E. Marvan, Bucureşti, 1932, pp. 6, 117‑119.
[9] Ion Ghica, op. cit., p. 131.
[10] M.M. Alexandrescu‑Dersca, op. cit., p. 363.
[11] Ibidem, p. 364
[12] Ibidem, p. 368
Adrian Majuru
