Rostirea sa, „iubitoare de clarităţi”, educată prin experienţe istoricizate, efortul de limpezire şi disciplinare, în fine, severa ordonare a materiei rebele, haotice, vădesc – în epoca fragmentarismului – o fermă, vigilentă şi cuprinzătoare conştiinţă poetică.
Din stirpea liricilor intelectualişti, cu o poezie „construită” şi tălmăciri exemplare, venind după aridul interludiu proletcultist, Ştefan Augustin Doinaş (1922-2002) debuta târziu (Cartea mareelor, 1964), aproape odată cu Ana Blandiana, dup
ă ce principalii protagonişti şaizecişti ocupaseră scena. El anunţa, însă, recuperator, o altă vârstă lirică, ţinând, prin poemele cerchiste, de o altă atmosferă culturală. Dar acel debut editorial, jinduit, amânat, forţat, blocat şi, mai târziu, regretat, ascundea un şir de frustrări şi, desigur, o dramă, tăinuite în subteranele creaţiei, dar, mai ales, în intimitatea creatorului. Fiindcă, reamintim, manuscrisul Alfabet poetic (iniţial, cu titlul Manual de dragoste), încununat, în 1947, cu premiul Sburătorul, n-a mai apărut (prin desfiinţarea Fundaţiilor Regale). Peste un deceniu, alt manuscris, Poezii, trezise reticenţa lui Petru Dumitriu, director la ESPLA, în pofida unor referinţe favorabile, semnalând un posibil debut major în acel context vitreg. Ovid S. Crohmălniceanu, de pildă, în Referatul său (15 ianuarie 1957) menţiona că avem de-a face cu un poet orfic, „un talent rar”, „puţin obişnuit”, e drept, cam inaderent la cotidian prin producţiile sale „atemporale”, insistând, finalmente, pe stăruinţa editurii de a recompleta tematica. Volumul, fireşte, n-a văzut lumina tiparului. Între timp, Ştefan Popa (Doinaş) fusese reţinut la 4 februarie 1957, târât în proces (februarie-mai) pentru „omisiune de denunţ”, încarcerat în Bucureşti („la Securitate şi la Uranus”, va povesti lui Emil Şimăndan) şi, peste un an, „pus în libertate”, după ce oferise angajamentul olograf sub numele conspirativ Andrei Golfin, folosit informativ, supravegheat, livrând – spun sursele – „materiale de valoare”.
Dar Andrei Golfin, scrie George Neagoe într-o carte aprig comentată (v. Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş, Cartea Românească, 2013) nu-l scutea pe Ştefan Aug. Doinaş de unele „obligaţii literare”, încât poetul va achita „un tribut dolofan” (p. 215), doritor a îmbrăţişa, reabilitant, limpezindu-se, „ideologia progresistă”. Încât, abia în decembrie 1961, providenţialul G. Ivaşcu îi va deschide porţile Contemporanului (v. Istorie, Toamnă refuzată) după interdicţii, umilinţe şi memorii patetice, dând asigurări că este „cu totul ataşat Partidului şi Guvernului”. Reintegrarea sa a fost greoaie şi monografia lui George Neagoe, mai degrabă o biografie politică (sesiza Paul Cernat), developează acribios astfel de episoade, ocultate de poet, foarte reticent, ne amintim, şi cu desecretizarea Dosarelor, convins că „sunt (acolo) adevăruri care trebuiesc îngropate”. Noua istorie literară nu le poate, însă, ignora. Mai ales că Doinaş şi-a interzis Jurnalul, dorind – cu îndârjire, mărturisea – a fi „o prezenţă ireductibil artistică” (imagine), alungând biograficul.
Bineînţeles, cercetarea dosarelor din fondul CNSAS presupune prudenţă (sub asaltul mistificărilor) şi expertiză ştiinţifică, respectând ferm legislaţia deconspirării. Or, şi în cazul Doinaş, pornind de la declaraţia lui Adrian Păunescu (în 2003), primită cu mari rezerve şi de la dezbaterile de la Clubul Prometheus, în cadrul „întâlnirilor României literare” (26 noiembrie 2003), „valorificând” zvonistica din interiorul CNSAS (unii membri aplicându-i grosier eticheta de turnător, fără „acoperire procedurală”, cum va obiecta, îndreptăţit, Gabriel Andreescu), procesul de necrofagie, iscând furtuni în media, s-a precipitat; unii l-au apărat „cu mult aplomb”, zicea N. Manolescu (cazul lui G. Dimisianu), alţii s-au străduit să-i ruineze statutul de „reper moral”, inventariind „meandrele unei cedări”. Până şi Gelu Ionescu era obligat să constate că acel Doinaş rigid, ceremonios, suferind de „academism”, om fără ezitări, spirit aulic (cum se dorea), se dovedea „profund ascuns”.
Este evident că poetul Doinaş află în cultură un principiu genezic, nota M. Niţescu; e vorba despre o „condiţionare cultă”, inspiraţia fiind intelectuală (exterioară). Stăpânind modalităţile prozodice, cu un tehnicism impecabil şi având fascinaţia Formei, el înţelege poezia ca techné, asigurând filtrul cultural, implicit răceala distanţării. La Doinaş, s-a spus repetat, poezia se hrăneşte din poezie. Deopotrivă eseist, dramaturg, traducător, o conştiinţă lucidă, negreşit, autorul Cărţii mareelor (adunând acolo şi producţii dezonorante) nu putea fi taxat, sub faldurile neoromantismului, drept un poet al elementarului, „beat de cosmos”, cum credea, într-o anume fază, Ion Negoiţescu. Bineînţeles, creaţia sa lirică poate fi etapizată. Voce fermă, dar nescutită de dileme, refuzând efuziunile, Doinaş înţelegea poezia ca anti-mimesis. Combustibilul livresc încuraja meditaţia lirică asupra poeziei înseşi, încât, reflectând (barochizant) asupra limbajului, abstractizarea era inevitabilă. Dar ultimul Doinaş recunoştea că poezia sa s-a „pătat”, culegând, din unghi etic-politic, ecourile vieţii imediate, ca poet-martor. Încât ipoteza manolesciană a celor „trei Doinaş” (v. România literară, nr. 32/1987) pare a se confirma, chiar dacă Alex Ştefănescu descoperea „patru vârste poetice”; după prelungita etapă mitologic-baladescă (coabitând, subteran, cu producţiile „pe linie” încredinţate lui Ion Motoarcă, devenit vedetă a realismului socialist) a urmat efortul abstractizării, cu accent ontologic şi, în fine, puseul moralist-polemic, scuturând, în „palidul receptacol al zilei”, „praful orbitor al banalităţii”.
Dar dincolo de astfel de compartimentări (discutabile), poetul încearcă a descifra, sub spectacolul aparenţelor, „al lucrurilor tainic chip”, ca pecete definitorie a travaliului său liric. Să înţelegem că, dacă îl recunoaştem pe Doinaş ca poet mare, ne restrângem doar la prima etapă, de claritate clasicistă, cum sugera N. Manolescu? Sau că poetul însuşi, îmbrăţişând Ideea ca „amantă fără patimă”, trasă într-o imagine îngheţată, însoţită de „muzica verbului”, îşi va fi contemplat eşecul? E drept, efortul sisific de a fixa „o vaporoasă nălucă”, aspirând la „a prinde fiinţă”, rămâne doar „o prezenţă imaginară din oglindă”. Altfel spus, un eşec acceptat, recunoscut, precum în Poemul exorcist, fără a se înnămoli într-o „logocraţie găunoasă”. Baladesc, parabolic, imnic, chiar oracular, Doinaş scrie în replică, se aşează în intertextualitate, experimentează tema metamorfozelor, vrea supunerea Logosului. Îşi doreşte o modificare a imaginii, deşi evoluţia i-a fost contestată, luând, se ştie, un start înalt. Chiar declinantă, dacă e să-l credem pe George Neagoe, convins că relaţiile cu Securitatea au condus la pierderea talentului. „Confiscat de regim”, alături de ceilalţi cerchişti „capturaţi”, Doinaş, „îndestulat de cultură”, s-a dovedit un politician al literaturii, încât, după 1958, stricându-şi stilul, „nu-şi va recupera vocaţia”. Rămânând „un mare scriitor mediocru”, afirmă tânărul critic (lucr. cit., p. 308). O definire de sine ne vine în sprijin: „Detestat de oamenii dintr-o bucată şi / învinuit întotdeauna cu dovezi, / eu nu mă aflu nicicând acolo unde apar şi / nici nu sunt aşa cum mă vezi” (v. Autoportet).
Evident, nu poate fi vorba de proteismul imposturii; sau de texte plate, incriminate, deseori, de Doinaş însuşi. El a cultivat discursul mixt, la confluenţa filosofiei, poeziei şi religiei, dobândind identităţi alternative. Şi, pe merit, elogii pentru intelectualismul ermetizat, deghizamentul alegoric, semnificaţiile simbolice etc., fără a fi aderent la poezia momentului. Mai mult, era „un eretic al modernismului” uitat oficial (cf. Mircea Cărtărescu), forţând „fruntariile postmodernismului” cu o poezie conştientă de sine, doar aparent „demodată”, prezentând, sub aparenţe iluzorii, măştile sinelui răsfrânt în proteismul înfăţişărilor; diversitatea înşelătoare a întrupărilor întreţinea, însă, sub un cer platonician, foamea de Unu. Ceea ce nu excludea şi rezerva unor critici, sprijinitori entuziaşti ai neomoderniştilor congeneri, în „conflict” cu cerchiştii recuperaţi după carantină (cf. C. Regman), deveniţi, totuşi, „aliaţi de conjunctură” (cf. George Neagoe). Chiar C. Regman insinua ideea că Doinaş ar fi „refuzat de critici”, într-un serial din Tomis (1968).
Cititor înrăit, având cultul cărţii şi aflând acolo un „concentrat de tâlcuri” (înviate prin lectură), Ştefan Aug. Doinaş reprezintă, neîndoielnic, tipul poetului cult (cf. I. Negoiţescu), cu o biografie spirituală „mascată”. Doar dulcea tiranie a clişeelor, prelungind, în câmpul exegetic, un confort lenevos, face din Ştefan Aug. Doinaş un poet „împietrit”, „îngheţat”, „prins” într-o formulă, contrazicând ori sărăcind eul plural. Autorul Alfabetului poetic locuieşte în spaţiul clasicităţii, ne anunţa, cu ani în urmă, Ion Pop. Evident, criticul avea dreptate. Rostirea sa, „iubitoare de clarităţi”, educată prin experienţe istoricizate, efortul de limpezire şi disciplinare, în fine, severa ordonare a materiei rebele, haotice, vădesc – în epoca fragmentarismului – o fermă, vigilentă şi cuprinzătoare conştiinţă poetică. Dar Omul cu compasul (1966), geometrizând în strădania de a desluşi „eternul chip / al lucrurilor lumii trecătoare” vrea să poposească în „timpuri frugale”, palpând esenţele sub pojghiţa fenomenalului. Spirit reflexiv, Şt. Aug. Doinaş nu este doar un hărăzit „mânuitor de cuvinte”. Chiar dacă poezia poate fi un „descântec al condiţiei umane” şi cuvântul, pe urmele lui G. Benn, se vrea un totem modern. Fostul „traficant de ireal” se declară scârbit de vocale şi pare interesat de cotidianul frust şi realul „gros” (vezi Interiorul unui poem). Se dezice, oare, şi de proteism, recunoscându-şi, odată cu spectacolul degradării, al căderii din rosturile sacre, „inconsistenţa”? E confiscat de „desfrâul limbajului” şi sedus de „zgomotul natural al Fiinţei”? Astfel de interogaţii nu clatină, bineînţeles, statutul / statura poetului, dar ne obligă să repunem în discuţie măcar câteva din afirmaţiile congelate, pretins-infailibile, care îl aşezau (definitiv?) într-o formulă poetică, cinstind ceremonialul şi altitudinea rostirii.
O cultură ca a noastră, cu ştiute şi virile prejudecăţi anti-livreşti, pare a ezita încă în ceea ce unii au numit valorizarea („antologizarea”) livrescului. Umanitatea, scria Adrian Marino, nu poate fi decât livrescă. Puţini (din promoţiile mai vechi) au ridicat mănuşa aruncată de hermeneutul clujean. Printre ei, negreşit, construindu-şi o traiectorie literară inconfundabilă, se înscrie Ştefan Augustin Doinaş. Să nu înţelegem de aici că poetul ar dispreţui realul. E vorba, întâi, de o altă sensibilitate culturală, care, se vede, nu agreează talentul frust, primitivitatea necoruptă, chiotul vital ţâşnind triumfalist. Deşi această proeminenţă reflexivă nu alungă „senzualitatea formelor” (observaţia e a lui Al. Cistelecan). Iar erudiţia nu eşuează în opacitate. Mai cu seamă că „alchimia postmodernismului” (ca mişcare inclusivă) alungă inocenţa; sensibilitatea – nu spunem o noutate – nu poate fi genuină, iar conştiinţa creatoare, prizonieră a infernului poetic, transferă valorilor livreşti rolul de valori vitale. Iată noul context, „expunând”, uneori ostentativ, convenţionalitatea în discurs, întreţinând o cultură a senzaţiei; acest halou cultural, cu solide ancore în stratul referenţial, face inevitabilă medierea, filtrând şi rafinând (armonizând) relaţiile poetului cu lumea.
În al doilea rând, nu putem uita că Şt. Aug. Doinaş propunea, dincolo de condiţia-i seniorială, o dublă prezenţă (Gh. Grigurcu). El este, deopotrivă, poet (şi încă un poeta doctus, cum s-a spus) şi exeget. De unde şi permeabilitatea sa culturală. Bănuiala, câteodată mărturisită de unii comentatori, că poetul, străin de aura boemei, de tonul belicos şi insurgenţa ultimului val, s-ar închide în carapacea tradiţionalismului, cinstind doar virtuozitatea tehnică, mărturiseşte, de fapt, fidelitatea faţă de o formulă; dar stăpânind legile versificaţiei, urnind, aşadar, maşinăria poetică, nu rezultă deloc că acest efort râvneşte impersonalizarea. E drept, meditaţia răbdurie asupra conceptului modern de poezie ori popasurile analitice (discutând producţia confraţilor) impun prin ordine şi îndemnul la rigoare. Devorat de luciditate, criticul Doinaş îşi aşază gospodăreşte ideile şi ia distanţă, prin glacialitatea conceptelor, faţă de „clipa cea repede”, lepădându-se, s-ar părea, de fidelitatea faţă de o formulă şi de seducţia efemeridelor. Ceea ce nu înseamnă că poetul Doinaş, cerebralizând şi solemnizând fluxul imagistic, urcând cotele gravităţii orfice, ignoră zarva concretului, foşgăiala informului (jinduit cu discreţie). Între a iubi artizanalul (în pofida reliefului proteic al operei) şi a fi ispitit de spectacolul genezic, aşezat „pe prag de nămol şi văpăi”, poetul îşi trăieşte dedublarea.
Imaginarul său nu refuză „dedesupturile”, oferindu-i neistovita şansă a concretizării şi iniţierii, chiar dacă spiritul auroral, conştient de sine, cu desfăşurări explozive de candoare şi miracol, este în permanenţă sub control. Eclipsele lucidităţii nu sunt, aşadar, posibile. Intelecţia curge înspre armonie orchestrală, o muzicalitate scutită de frustrări, cu sonorităţi poate căutate, oricum străine de ţâfnă şi emfază. Ar fi vorba, credem, de un eleatism care, iată, nu-şi refuză ţinuta statuară (Eugen Simion). Iar cuvântul dobândeşte rangul de instituţie orfică. Arta poetică nu insistă, reamintim, pe drama cuvântului şi nici nu invocă posibilele tensiuni semantice, întreţinute artificios de unii. Astfel de nelinişti nu bântuie prin lirismul doinaşian, respingând – cu aceeaşi fermitate – şi pitorescul ori poezia epidermică, mustind de seve grele, seduse de pofta băloasă a balcanizării. Să fie vorba, atunci, de glacialitate şi asceză, de o poezie scrisă „pe foi de gheaţă”? N-am zice, câtă vreme nu de o ideatică uscată ne ciocnim iar intermedierea livrescă, de neevitat, nu capătă accente ostentative. Stăpân pe un univers, Doinaş ne lasă să ghicim, „jupuind” simbolul, scheletul unei viziuni. Iar înfiorarea spiritului vibratil nu exclude rigoarea, chiar dacă „cristalele s-au spart şi sângerează”. Între trufie şi ruină, conştientizând zădărnicia şi curgerea, dar având o „halcă de timp” (pe care va încrusta „litere argintate”) poetul respiră „în amplul du-te-vino al suveicii”(artă poetică). Iubirea nu poate fi decât o „mască dulce a nesfârşitei spaime”. Vizitat de nostalgii, el nu e ispitit de demonul deconstructivist, de atâtea isme destructuraliste, ci vrea să rotunjească poemul, în numele unei viziuni „perfect asumate”. Cel puţin aşa ne liniştea într-un Avertisment care deschidea volumul de Versuri (Ed. Eminescu, 1972), explicând strategia alternanţei criteriilor formale cu cele de natură tematică. Dincolo de tematism (şi ideea, la Doinaş, mereu „pipăie înaltul”) rămâne perfecţia formei, luptând cu „fluidele tulburi”, cu „văzul ca dinamită pură”, chiar cu invazia grotescului şi derizoriului. Poetul se vrea „inginer de armonii” şi, în consecinţă, îngheaţă şuvoiul lirismului: „un prund de diamante stă pe loc”. Între foşnetul bibliotecii şi agresivitatea realului, el atinge graţios, fără reverenţe, starea de gratuitate, plonjând în inima reveriei, văzând pe dinafară „ochiu-n care / mă desfăşor, o clipă, ca un vis…”
