Pentru Breban scrisul nu este doar o ocupaţie – este felul său de a da seamă de viaţa sa, de lumea în care trăieşte, de bucata de istorie pe care a trebuit (a vrut?) să o parcurgă. De aceea întâlnim în această carte scrisul său amestecat în toate dimensiunile vieţii sale: afectivă (nu se simte capabil să fie un soţ şi un tată pentru că vrea să fie scriitor), politică (operele sale sunt într-o continuă luptă cu cenzura, dar şi cu modele şi modelele timpului său), istorică (prin opera sa Nicolae Breban vrea să lege cultura română la marile valori europene, să transforme literatura română într-o literatură mare).
Dacă Eul – acest concept plin de semnificaţii filosofice – ar vrea să-şi aleagă câţiva reprezentanţi de marcă – unul dintre ei ar fi, negreşit, Nicolae Breban.
Prin Nicolae Breban eul se întruchipează într-un mod aproape arhetipal în calitatea sa de proces, de luptă, de creştere de sine. Închinând, în cartea sa, un adevărat elogiu adolescenţei, autorul afirmă totuşi că adesea adolescenţa i se pare că nici nu există ca atare, că este un simplu rezultat al imaginaţiei. Nicolae Breban nu recunoaşte existenţa clară, strict delimitată, a acestei perioade de formare în trecutul
său – deoarece, după părerea mea, Nicolae Breban nu s-a oprit niciodată din creştere, nu a atins niciodată plafonul maxim al creşterii sale. Deşi este autorul câtorva capodopere recunoscute de toată lumea, în sens propriu nu putem vorbi despre un vârf, despre un sfârşit al operei lui Breban. Că afirmă acelaşi lucru despre viaţa însăşi – anume că îi pare a fi doar o ficţiune – nu este de mirare: viaţa se delimitează ca reală, ca existentă numai în raport cu termenul opus – moartea, termen imposibil de acceptat pentru un spirit demiurgic.
Sunt oameni care, odată născuţi, nu se mai opresc din creştere, care trăiesc o adolescenţă perpetuă, de dimensiuni cosmologice. Am spune că sunt dăruiţi de zei, dacă n-am şti că de fapt sunt rivalii direcţi ai zeilor – că Olimpul complotează mereu împotriva lor încercând să le zădărnicească neobosita şi imprevizibila ascensiune. Am avut privilegiul să-l ascult pe Nicolae Breban vorbind şi de câteva ori am avut senzaţia că, deasupra mesei la care stăteam, au străluminat ful-
gere…
Asemenea oameni nu sunt uşor de înghiţit – de divini şi cu atât mai puţin de muritori… Ei înşişi nu sunt deloc împăcaţi cu propria lor măreţie – deşi nu au absolut nici o îndoială în privinţa ei. Sunt într-o permanentă afirmare de sine, deopotrivă nemulţumiţi şi încântaţi de sine, de o erudiţie care eclipsează orice efort întru cunoaştere al oricărei inteligenţe obişnuite, riguroşi şi plini de patetism, împăcând fineţea cu geometria, clocotul interior cu precizia. Sunt nişte vulcani… apolinici, nişte uragane constructive… În afară de Nicolae Breban, această tipologie este reprezentată, în cultura română, poate numai de Adrian Marino… Adrian Păunescu este doar caricatura acestei tipologii.
În „Viaţa mea”, Nicolae Breban reparcurge traseul acestei existenţe titanice, în care anilor de asceză creatoare… le urmează anii de glorie literară, anii de prigoană politică sunt succedaţi de accederea până la vârful puterii comuniste. Cu un singur gest, în culmea succesului, Breban renunţă la ambele cununi de lauri – denunţând noua politică instaurată la Bucureşti de un Ceauşescu nerăbdător să devină tiran. Breban „recade” iarăşi, dar numai pentru a se ridica din nou. După actul său de disidenţă – venit parcă prea devreme (şi ştim ce soartă au în general profeţii) – existau câteva drumuri prestabilite: fuga din ţară şi exersarea disidenţei de la adăpostul azilului politic sau întoarcerea în ţară – cu asumarea tuturor consecinţelor actului de sfidare a puterii; evident, rămânea şi posibilitatea de a cădea la pace cu regimul abuziv, retractând şi exersând ca penitenţă colaborarea totală. Nicolae Breban nu crede însă în karma. Un adevărat creator poate să creeze şi consecinţele propriilor fapte, poate să controleze urmările, efectele acţiunilor sale. De aici această libertate pe care o simţi răzbătând din opera lui Breban şi – dacă ai avut privilegiul să-l cunoşti – din toată fiinţa sa. Breban se simte absolut liber să se joace – pentru că nu se simte constrâns de cauzalitate. De obicei frica de consecinţe ne împiedică să ne manifestăm liber, să gândim liber, să trăim liber. Breban nu are această frică: el este liber „ca un copil care se joacă”. El ştie că la o adică timpul însuşi poate fi dat înapoi, că orice faptă săvârşită este la fel de aleatorie şi de bogată ca în simpla sa virtualitate. Aşa se face că Breban nu a ales nici una dintre cele trei căi obişnuite, amintite mai sus. Devine un fel de vilegiaturist perpetuu şi aşa cum îi stă bine oricărui spirit de acest tip – un „cetăţean al lumii”, mergând, locuind şi scriind în Franţa, România, Suedia, Germania.
Breban – spre deosebire de români, de „valahi” – nu crede în destin. În „Viaţa mea”, dar şi în alte texte de-ale sale, repudiază cultul mioritic. O asemenea apariţie în spaţiul nostru mintal – infestat de fatalism – este cu totul binefăcătoare. Format la o altă şcoală, coborând din alte orizonturi – neamţ după mamă – revendicându-l ca maestru pe Friedrich Nietzsche, Breban este cu totul nelămurit cum, în ciuda operei sale de dimensiuni gigantice, nu a reuşit încă să disloce spaţiul mioritic din minţile noastre. Spun „încă” pentru că sunt convins că autorul crede că acest lucru mai este posibil. Dacă nu acum, în timpurile confuze pe care le trăim, atunci într-un viitor al generaţiilor care-i vor (re)descoperi opera.
Faptul că Breban îl revendică pe Nietzsche ca maestru al său – mi se pare extrem de semnificativ. Mai întâi pentru că introduce cultura română într-un spaţiu larg european, şterge câteva graniţe şi, aducându-l pe Nietzsche într-o actualitate nesperată şi într-un tărâm… exotic, aduce cultura română într-o Europă mai unitară decât cea reglementată de tratate şi constituţii politice: o Europă a spiritului, a literelor, a culturii.
De asemenea, asumarea lui Nietzsche ca maestru ne arată direct că Breban este un scriitor filosof sau un filosof-scriitor. Lucru care se vede în mod limpede chiar în această autobiografie: întâmplările şi evenimentele vieţii sale sunt prilejul unor divagaţii şi digresiuni – unele aproape proustiene – despre sensul lor, despre semnificaţia lor, sunt mereu incluse într-un sistem mai larg de unde-şi extrag valoarea lor de adevăr şi de… viaţă. Nu există fapte, ci doar interpretări, ar spune Breban pe urmele lui Nietzsche. Toţi cei întâlniţi – de la Păunescu până la Ceauşescu sau de la Preda până la Dumitru Popescu sunt analizaţi până la ultima fibră şi – în ciuda caracterului impetuos şi virulent al autorului – ai mereu sentimentul unei enorme dorinţe de a-i înţelege, dincolo de toate sentimentele şi resentimentele pe care întâlnirile dintre oameni le nasc. Breban vrea să înţeleagă, să-i înţeleagă pe ceilalţi, să se înţeleagă pe sine. De aceea însuşi Tiranul cum îl numeşte pe Ceauşescu Breban – nu beneficiază de tratamentul vituperant cu care ne-au obişnuit anticomuniştii postcomunişti – ci de una dintre cele mai limpezi judecăţi de care a avut sau n-a avut parte acest nefericit dictator.
Dar cred că ceea ce-l leagă cel mai mult pe Breban de Nietzsche este un concept la care aderă din tot sufletul: voinţa de putere. Aderă pentru că intuieşte că dacă lipseşte ceva acestui neam din care facem cu toţii parte este tocmai acest lucru. Breban importă direct de la nemţi una din resursele de care ducem o lipsă mutilantă. Într-o carte pe care o apreciez enorm – Spiritul românesc în faţa unei dictaturi – şi despre care am scris, Nicolae Breban îşi pune această simplă întrebare – evitată prin tot felul de scuze de către noi ceilalţi: de ce nu a existat o adevărată disidenţă în România. De ce a preferat românul să fugă din faţa pericolului în loc să-l înfrunte. De ce a preferat rezistenţa – fie şi prin cultură – unei confruntări active, istorice, politice. Breban dă unele răspunsuri extrem de interesante în cartea amintită. Eu cred că unul dintre răspunsuri este tocmai acesta – lipsa unei autentice voinţe de putere. Iar Breban – prin operele sale, dar şi prin exemplul său personal – ne livrează o lecţie despre ce înseamnă această voinţă de putere, despre ce înseamnă să te confrunţi cu puterea, să renunţi la putere (aşa cum o face el însuşi demisionând din funcţia de membru supleant al C.C. al PCR), despre ce înseamnă să îţi exerciţi – dincolo de toate, împotriva tuturor – puterea de creaţie.
Pentru Breban scrisul nu este doar o ocupaţie – este felul său de a da seamă de viaţa sa, de lumea în care trăieşte, de bucata de istorie pe care a trebuit (a vrut?) să o parcurgă. De aceea întâlnim în această carte scrisul său amestecat în toate dimensiunile vieţii sale: afectivă (nu se simte capabil să fie un soţ şi un tată pentru că vrea să fie scriitor), politică (operele sale sunt într-o continuă luptă cu cenzura, dar şi cu modele şi modelele timpului său), istorică (prin opera sa Nicolae Breban vrea să lege cultura română la marile valori europene, să transforme literatura română într-o literatură mare).
Un asemenea demers este inseparabil de o ascuţită conştiinţă de sine ce se întrevede în judecata aspră privitoare la literatura sa de început, în judecata aspră privitoare la erorile săvârşite – din orgoliu, din calcule greşite, din naivitate – dar şi în încrederea neabătută în ceea ce a ştiut dintotdeauna că este drumul său, vocaţia sa.
Iar puterea de creaţie înseamnă în primul rând a nu trăda însuşi principiul formativ al vieţii – adolescenţa. Înseamnă să continui să creşti, să continui să te lupţi cu tine însuţi, cu moartea şi cu universul. Înseamnă să crezi – oricât de nebunească ar părea minţilor „înţelepte” credinţa ta – că felul în care cânţi face soarele să răsară.
Ce fascinează în această autobiografie a sa este tonul proaspăt, viu, belicos, neîmpăcat, căutările şi zbaterile pe care nu a încetat vreodată să le încerce. „Mă bucur”, scrie Breban, „nu atât că trăiesc, ci că sunt viu.” Breban a rămas viu în fiecare rând al său, în fiecare îndoială a sa, în fiecare certitudine a lui.
■ Nicolae Breban, Viaţa mea,
Polirom, 2017 (494 p)
