De la o limită, ignoratul devine prezenţă centrală, alienarea îl transformă, îl prăbuşeşte. Funcţionarul nu mai e atent la calcule, apoi nici nu mai vine la slujbă. Naratorul îl găseşte bolnav şi singur
După aplauze, scrisă „în jurul anului 1960”, la persoana întâi, genul, evident, masculin… Locutorul acesta, aflat într-un lift, este un angajat într-o lucrare, unul – recunoaştem categoria reprezentativă a acestei lumi textuale – încăpăţânat. El, cu unghiile sale declarat „încăpăţânate”, scoate nişte pioneze dintr-o planşetă şi, „neatent ca de obicei”, aşadar stângaci, dar sincer, le bagă-n buzunar. Mai este, el, optimist şi mulţumit. Credinţa sa e că „trebuie să reuşeşti dacă nu te laşi şi dacă ai dreptate”. Asta fiind 
„o constatare ştiinţifică”, spune, ca pentru unii cititori, poate, de o anume orientare ideologică, represivă, ajunsă conformistă. Ţepeneag scrie şi el acum, dar în răspăr, o proză despre muncă, producţie, în comunism, când partidul orienta şi controla totul, nu mai puţin literatura, dar acesta e felul lui de-a o face, într-o vreme când se cerea oficial-artistic o proză despre fabrici şi uzine. Ca simulacru, şi aceasta poate fi o versiune, chiar o replică. „Eroul” de aici este şi el apreciat de inginerul-şef. Ambii sunt anonimi. Cu atât mai bine şi mai clar: ei sunt o lume. Aflat în timpul său liber, lucrătorul la proiectul izbutit, chipurile, face o plimbare prin port, un loc nenumit, dar de margine, ca şi mahalaua, mai frecventă-n proza scriitorului. Lumea pe cât de apropiată, pe atât de îndepărtată, la Ţepeneag, este una marginală, marginalizată. Ajuns, în fine, acasă, personajul îşi numeşte fotoliul „vaporul meu cu care am navigat peste atâtea mări”. În vis, în închipuire. Personajul lui Ţepeneag e, la propriu, un închipuit. Iar ce se întâmplă în proza sa se poate spune că, repet, chipurile, se petrece. În tipologia noastră folclorică, apropiat îi este Păcală. Asemenea lui, spune: „am lăsat cerul să intre cu stele cu tot pe fereastră”. Acest narator-personaj, aidoma altor semeni sau dubli ai săi, se creditează discreditându-se, pe faţă ca şi pe dos, oricum s-ar arăta. Pentru că iată ce mai spune: „Apoi m-am trezit iar în lift – coboram sau urcam mai departe?” De-acolo el poate ca să urce-n tramvaiul cu taxatoare frumoasă şi păun „lângă ea” (nu în păr, ca precedenta), cu mai mulţi călători şi unde nici el nu se simte vinovat pentru că nu cumpără bilet. Tot aici călătoreşte inginerul-şef, cu un fluture cât vrabia pe un umăr. E din nou prezent dublul zoologic la purtător. Face parte din picturalul şăgalnic-chagallian, aerian, zburător, al scriitorului. Când noul călător îi pune inginerului în palmă pionezele, doar „fluturele a aplaudat de câteva ori din aripi”. E partea care-i corespunde total, se pare, cea umană nu contează sau nu există, pentru el. Raportul său cu realitatea rămâne verbal, formal, inconştient. Insul pare bântuit inevitabil de clişee ideologice, în termeni precum: certitudine, soluţie, cifre care „nu mint”. Când inginerul şef întreabă „Unde mergem?” (variaţie la Un ospăţ de nuntă, în care personajul în rol similar întreabă mirii ridicaţi în zbor de la masă unde se duc), pentru că nici măcar el, un şef, nu ştie, călătorii „au tresărit”. Întrebare ce nu se rosteşte, rămâne doar pe dinăuntru. Naratorul, în textul lui, doar el, are privilegiul de a-şi explica tăcerea. „Nici eu nu prea înţelegeam şi n-am ascultat mai departe, ţinea pesemne un discurs, iar eu nu pot asculta discursurile nici măcar atunci când printre cuvinte se strecoară şi numele meu.” El îi vorbeşte taxatoarei despre „certitudine”, termen-clişeu recurent, ţinând locul realităţii, vieţii, dintr-o anume epocă. Repliat în sine, (se) convinge că tramvaiul devine vapor. Plutirea-i face bine într-o astfel de navă, decât prea apropiatul tramvai. Cât priveşte realitatea apropiată, ea merge aşa zicând ca pe şine, cu toţi ca unul. „Neclintiţi pe scaunele lor, călătorii priveau ţintă înainte.” El, însă, nu se poate abţine şi, încântat, vorbeşte despre un „proiect” tocmai „terminat”. În jur sunt peşti, un marinar, o mireasă, mirele care „avea doar un ochi în dreptul frunţii”, îndreptat tocmai asupra sa. Proiectantul bucuros, vorbind despre munca sa, este aplaudat iar de fluture. Îl reţin peştii: „Peştii ăştia mai neastâmpăraţi ca nişte gânduri”. Satisfăcut la nivel animalier. Şi mulţumirea sa regăseşte cuvântul potrivit: certitudine. La un ins optimist, un final la fel de optimist, chiar dacă în cercul acesta închis: „Ce bine că am un punct stabil, un punct de sprijin la care mă întorc mâine când va începe o nouă zi şi după ea alta şi alta…”. Sună a parodie politico-ideologico-existenţialistă, în acest text oniric-ironic-recurent.
Pantolin (Pantolin îndrăgostit, 1961) e nici frumos, nici urât (până aici un ins de tipul lui Mitică al lui I. L. Caragiale), dar cu păr verde, iubit de porumbei, pe care ar vrea să-i imite-n zbor, dar e dezamăgit că nu poate. „Legarea asta de pământ îl mâhni, ba chiar îl umili.” Priveşte tot umilit o girafă, pe lângă care el e, fireşte, mic. Umblă pe străzi după girafa de care se îndrăgosteşte, întrucât el „visa” (la propriu? nu ştim) că ea îl va observa. Vede apoi la circ trei girafe şi „Aşa se vindecă Pantolin de prima sa dragoste.” Încă o poveste de dragoste. Copilăros, aerian, personajul trăieşte cu simţirea într-o lume, terestră, iar cu gândul şi imaginaţia într-alta, de „dincolo”.
Poetică, dar şi dramatică, ermetică şi fals hermetică, este Pe bancă, 1962. Un bătrân însoţit de un căţel „Ţinea la subsuară o carte groasă cu scoarţe tari.” Doi inşi aduc o bancă, iar alţi doi îşi dau ghionturi la vederea omului care stă-n ploaie…
Poematica Lacul, 1962, este un posibil tablou cu oglinzi, lună, nuferi, peşti. Naratorul suflă-n ei, inutil. Caută oameni, aduce figuri groteşti, bărbaţi, femei, copii. Lacul e oglinda enormă. Suflă cu toţii în ea şi, alunecând, se-neacă.
Din însemnările unei paiaţe e datată 1959-1962, ca şi următoarele trei texte. Lungă reelaborare pentru o proză scurtă. Paiaţa: excesivul, ridicolul, cu maximum de contrast între aparenţă şi esenţă, între ce vrea şi ce poate sau este. Om-marionetă. Proza este desfăşurată la persoana întâi, dar nu pentru acreditarea punctului de vedere narativ. Paiaţa are cel mai mare discredit. Lumea lui D. Ţepeneag, care tinde la autonomie şi autoreferinţă, se discreditează ironic-oniric prin instanţă şi actanţi gen paiaţă. Aici, naratorul face un dispozitiv cu capcană pentru razele lunii, având ca model cursa de şoareci… Contrast între un discurs explicativ: „Ca să fiu mai limpede…”, şi nişte acte inexplicabile. Întâi, montează o maşină, în locul unui cireş tăiat, întinsă din grădină înspre subteranele oraşului. Vorbeşte despre ea oricui, dar e privit cu nepăsare. El şi restul semenilor trăiesc în lumi paralele. Fapte mai mult decât insolite: hrăneşte cu lapte de vacă două babe luate de la azil. Merge pe bulevard în haine de mătase şi cu târlici în picioare. Acasă, leagă în snopi razele lunii. Aspiraţia lui? „Să las luna cheală! Hî, hî!” Ca un fel de Păcală, unul post-modern. Ar vrea ca noaptea să fie întuneric, linişte, fără lună. Voinţa supraumană îl obstinează. Constată că nu-i mai vin multe păsări în grădină, deducând la modul elementar, într-un final stins verbal: „Poate s-au speriat de instalaţia mea de captat raze. Acoperită cu […].”
Mitică, alt text de lungă elaborare, cu onomasticul caragialesc, la persoana întâi, genul obligatoriu masculin, revizitează lumea funcţionarilor. Mitică Popescu este, textual, „un funcţionar oarecare”. El există la modul că „Nu trezea nici admiraţie, nici dispreţ.” Serviabil, model, într-un fel neapreciat, e „fără pic de personalitate”. E şi el, aşadar, o paiaţă, a cărei esenţă e chiar absenţa personalităţii. Îl nelinişteşte pe narator cu teama că-n ouăle fierte, pachetul său de mâncare de la serviciu, pot fi puişori. Spune, ca orice paiaţă, enormităţi, cu convingere. De la o limită, ignoratul devine prezenţă centrală, alienarea îl transformă, îl prăbuşeşte. Funcţionarul nu mai e atent la calcule, apoi nici nu mai vine la slujbă. Naratorul îl găseşte bolnav şi singur, refuzând doctorul. Pretinde că găsise un ou acasă „într-un răsad”, un ou „frumos”, „poate de curcă, şi puţin albăstrui”, de care e puternic atras şi decide să-l ţină la căldură, desigur ca să iasă un pui din el. Enormitate şi fixaţie, dacă nu chiar dogmă: din orice ou trebuie să iasă un pui. Toată mulţumirea acestui Mitică Popescu, în felul său un afectuos, se află în faptul că este lăsat să-şi ocrotească oul.
Conducătorul statului contemplă parada (în micul text Parada), care înşiră „capete ovale împietrite”, „cămăşi verzi” cu cuţite la şold, femei „mari şi grase”, „tramvaie ca nişte coropişniţe enorme, galbene”, îngeri, funcţionari, maimuţe, fotbalişti, câini în „coituri pătimaşe”, babe „în patru labe”, sticle de şampanie, capete felurite: o lume (i)reală, familiară scriitorului şi cititorului său potrivit.
Rivalitate este un „tablou” poematic, inefabil, cu castel, „cer veşnic roz, fără noapte, fără stele”, o stemă pe castel crescând mereu, lei înainte de luptă…
