O corespondenţă de citit pentru a descoperi câteva căi de (re)cunoaştere, într-o largă relaţie culturală, de gândire şi creaţie
A apărut, cu atenta îngrijire şi adnotare a istoricului literar Traian D. Lazăr şi a şefei Arhivei Naţionale din Prahova, Raluca Andreescu, volumul Scrisori din exil. Arhiva literară Bas
arab Nicolescu, Ed. Curtea-Veche, Bucureşti, 2015. Nu sunt numai scrisori primite, dar şi câteva trimise de B. Nicolescu. Care mai semnează şi alte texte considerate necesare în completare. Cele primite, foarte diferite ca substanţă şi suprafaţă, privesc perioada mai 1969 – septembrie 1995. Atât cea dintâi, cât şi cea din urmă scrisoare vin de la Mircea Ciobanu. E cuprinsă aşadar o perioadă de 26 de ani, întreruptă cu două decenii în urmă.
Mircea Ciobanu şi Alexandru Rosetti sunt în ţară, pentru ei titlul Scrisori din exil nu are acoperire. Sau are în foarte mică măsură, ca destinatari ai scrisorilor de la cel exilat. Acesta nici nu s-a întors imediat în România, după răsturnarea regimului politic din decembrie 1989. Horia Stamatu, Vintilă Horia (în corespondenţă extinsă), L. M. Arcade, Mircea Eliade, Emil Cioran (conjuncturală, brevisimă), s-au dus de pe lume fără să se mai fi întors în ţara natală. Diferenţa între ţara închisă politic şi diaspora românească spune de la sine ceva despre libertatea expresiei şi a problematicii dezbătute. Semnificaţia comunicărilor epistolare urmează să o identific în ceea ce adaug.
Ar părea excentrică relaţia lui B. Nicolescu cu lingvistul şi editorul Al. Rosetti. Legătura nu este direct profesională, dar biografică şi oarecum spirituală. Conjunctura a făcut că el l-a ajutat la debut, în puţinii ani cât a mai rămas în ţară, ca să publice în revista Luceafărul, seria Eugen Barbu. Şi tot la cererea lui a scris cartea despre I. Barbu, în care, în treacăt fie menţionat, lingvistul ajunge critic mai adecvat decât criticii specializaţi. Apoi, mai susţine destinatarul, i-a aprobat depeizarea din comunism, din considerente larg profesionale, civice, ideologice. Nu trebuia ca Virgil Ierunca să-l citeze pe Rosetti în Antologia ruşinii, ştiindu-se că el doar semnase omagiile pentru Ceauşescu şi politica lui, mai notează corespondentul. Nu trebuia? Nici în numele moral al riscului? Aud replica: risc total perdant (teza, între alţii, şi a lui Al. George). Total? Şi aşa mai departe. Adevărul istoric rămâne dublu, pentru unii textual, pentru alţii contextual. Pentru unii text, pentru alţii post-text, adică amintire scrisă. Adevăr ca fapt şi adevăr ca reflectare a faptei. Consecvenţă şi dedublare.
Multe expedieri ale lui Rosetti sunt, s-ar spune, expediate, strict, chiar banal, conjuncturale, în puţine propoziţii. Fapte de jurnal cotidian. În timp, însoţit cu neplăcerile bolilor şi bătrâneţii. Omul are, însă, privilegiul de invidiat de a călători, ca personalitate a lingvisticii, şi în Occident (fiul său, Gheorghe, 
trăieşte acolo, în Franţa), şi în Orient, iar la ocazie adaugă şi cauza plăcerii. Plăcut devine binele. „Ce bine este în Occident, dragă domnule Basarab!”, scrie la 9.09. 1976, din Germania de Est, „socialistă”, în fine, pretins democratică. Iar, fără risc. Cenzura de acasă nu-şi întindea oricum mâna în străinătate. Oricum, nu în cazul lui. Tot ce se poate spune este că nu vedea Rosetti în rău Occidentul, unde oricum nu era, cum nu este şi nu poate fi, totul bine. Profesional, în toţi aceşti ani, anunţă că analizează limbajul descântecelor şi i se publică, bucuros fiind, el, editorul interbelic, câteva volume. L-au atras ca cititor Memoriile lui Aron – notează doar acest nume, se referă probabil la Raymond Aron. Puternic deziluzionat, aşa, în treacăt, nu ştim din ce motive, se arată faţă de romanul lui Umberto Eco, Numele trandafirului. De Ştefan Lupaşcu îşi aminteşte doar când acesta era bolnav şi pe calea apropiată a morţii, numai ca student nevoiaş şi că l-a debutat editorial în 1940 în România. Apreciază o Istorie a literaturii române în două volume (există la propriu, pentru că în domeniu nu pare a fi deloc?) a poetului şi editorului Liviu Călin, împreună cu care a făcut ediţia prozei lui Ion Barbu, cu prefaţă referitoare şi la poezie. Limba lingvistului este, în mod curios, şi deviată gramatical. Fapt spectaculos, pentru mine inexplicabil, de neocolit. Să citeşti tocmai la el un verb la condiţional-optativ de felul: „mult mi-ar place” (25 ian. 1984), o formulare pleonastică: „Evoluţia D-tale ascendentă (sic!) mă bucură la superlativ.” (18.10. 1971), sau să fii izbit de ezitarea între dativul numelui feminin, e drept neromânesc, Michelle, soţia destinatarului: între Michellei, pe la început, dar şi la 28 aug. 1987 („Omagii Michellei”), cu, apoi, repetatele: „Amiciţie lui Michelle”, „Complimente lui Michelle”, „lui Michelle şi fetiţei”, „Salutări lui Michelle”, „Respectele mele lui Michelle”, nu e de mirare?
Scriitorul, poetul şi prozatorul Mircea Ciobanu, să adaug şi editorul (căruia B. Nicolescu îi propusese o „carte asimptotică”, cu titlul Necesitatea perfecţiunii, un titlu orientativ în gândirea sa), este prietenul din ţară, din aceeaşi generaţie. Mare prieten, frate spiritual, ţine să se ştie destinatarul. Înainte de a vedea ce i se spune, să notez că Basarab Nicolescu, într-o scrisoare către L. M. Arcade, om foarte înlesnit în Franţa, şi cu scopul de a-i cere un sprijin financiar pentru săracul, pecuniar spus, scriitor din România, la 1 noiembrie 1991, schiţează şi acest portret celui care „se întreţine”, evident dialogic, cu Regele Mihai: M. 
Ciobanu devine pentru prietenul aflat în vervă encomiastică „un fel de Kogălniceanu al vremii de astăzi (…). Din colcăiala mintală şi sufletească din România – mlaştină a putrefacţiei şi magmă neagră – a ţâşnit o rază de lumină”. Nu ştiu, apoi, dacă poetul M. Ciobanu era, mai ales în sinea sa, încântat să fie doar un „ales locuitor al universului barbian”, de care se desprinsese de la Imnuri pentru nesomnul cuvintelor.
Mă mut acum la scrisoarea lui B. Nicolescu către Mircea Ciobanu, din 13 octombrie 1991. Reţin că adresantul este numit „fratele meu de dincolo de timp şi spaţiu”. Nu se cade să trec peste expresia reflectată a timpului conform filosofiei sale antropo-naturale: „Timpul este supremul miraj din nucleul viu, de foc şi de lumină, prezent dintotdeauna”. Realitatea căreia îi dedică o carte (Ce este Realitatea?) este pusă în relaţie cu visarea, oarecum autopsihanalizată, tot în raport cu ceea ce a dezvăluit sub conceptul de niveluri de realitate, plecat, cum ştim, de la psihologie şi filosofie fenomenologică. Are, mărturiseşte, „un mare număr de vise simbolice” care îi modifică percepţia realităţii. (Mai ştim din precizările sale în alt loc că şi-a notat numeroase vise, pare-se că fără intenţia declarată a autoanalizei scriptice.) În postura exilatului tipic se identifică atunci când exortează: „Să ne răzbunăm pe urgia istoriei”. Nu este uitat poetul. În volumul de poezii Viaţa lumii, „carte eminamente gnostică”, de autocunoaştere, recunoaşte lui M. Ciobanu „darul tău de profeţie, acţionând simultan pe două planuri – cel lumesc şi cel de dincolo-de-lume”. Oarecum formalist, în sens larg, nu stilistic, devine atunci când dezvăluie că poeziile descriu „cu precizie ştiinţifică” psihismul omului „nou”, comunist.
În prima sa scrisoare către exilat, din 13 mai 1969, Mircea Ciobanu i se adresează cu misteriosul nume, neexplicat nici de adresant, Abe.1 Acesta era deja, graţie şi editorului Ciobanu, autorul cărţii despre Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”. Bursier în Franţa de la sfârşitul anului 1968 până în 1970, avea să rămână în afara României şi să schimbe cetăţenia română cu aceea franceză în 1976. M. Ciobanu încă îl mai poate invita să scrie la revista craioveană Ramuri, sub direcţia lui Al. Piru. Regăsit, după macazul istoric din 1989, pe cale epistolară ca scriitor, ca pur literat, i se comunică la 11 mai 1991 gândul bun: „Să te aducem înapoi în literatura română”. Repetat şi în „probabil martie 1993”: „ne-am luat pe inimă să te readucem în ţară fie şi numai pe cale tipografică”. Pentru ca, la 28 septembrie 1995, să-i comunice impresia lecturii Teoreme-lor poetice (despre care aflăm că au fost discutate, nu ştiu de cine, şi la postul, azi scufundat în amintire, Tele7abc): „Minunata ta carte de aforisme”. Largă, imprecisă catalogare de specie a scrisului. Şi nici alte amănunte de lectură nu există. Act de gust, amical, nu propriu-zis critic.
Când Ciobanu devine patron de editură (sub numele libertar Vitruviu), el scrie la 28 septembrie 1995, nu cu mult înainte de extincţie, sigur venind în întâmpinarea lui Nicolescu, despre voinţa de a publica opera poetică lui H. Stamatu. Volumul Imperiul a apărut în 1996.
Mircea Ciobanu, la 13 mai 1969, ar stupefia notând: „Sunt un animal care nu ştie să scrie”, dar suntem edificaţi, probabil de destinatar, în sprijinul celor doi realizatori ai ediţiei, că neglijase corespondenţa lor. Nici vorbă de complexul limbii sau al scrisului. Ciobanu se arată naţionalist à outrance în apărarea şi ilustrarea limbii române („limba cea mai frumoasă din univers”), detestând, probabil oarecum în glumă, dar glumind serios, franceza („sunt francofob”) şi francezii (sunt „barbari”). Tânjeşte, totuşi, după lumea şi lumina literelor franceze, când se arată foarte interesat, la „15 noiembrie (1992?)”, să fie publicat în Franţa cu poezii: „Asta mi-ar face mult bine şi parcă mi-ar face şi puţină dreptate”. Dreptate barbară? Glumesc şi eu.
Trecut la proză, deja, Ciobanu se referă la Omul comun (Cartea fiilor, 1970), roman rescris, menţionează el, a patra oară. Cu aşteptări enorme. „Omul comun e sus, deasupra Martorilor, cu zece capete, care a rămas acum o simplă artă poetică.” Dar romancierul n-a fost profet autocritic în propria operă.
Oarece risc asumat există într-un fel de plângeri neprecizate, care pot fi şi un atribut istoric al omului lipsit de libertate. Nu-i prefigurează exilul bursierului amical rechemat: „Trebuie să vii şi să urlăm împreună”. Apoi, oarecum cifrat, oarecum poetic: „Abe, sunt multe de vorbit şi de gemut”. Liber fiind, la 11 mai 1991, denunţă, nici acum cu adresă foarte precisă, dar cu o anume acuitate politică, s-ar spune că luminat naţionalistă, „un program ce-ar vrea să facă din România o gheenă a Europei”.
Omul cu părul albit şi rărit, la 29 de ani, scrie în 13 mai 1969 că locuieşte cu familia într-o cameră de bloc din cartierul bucureştean Berceni, însă curând, „probabil (în) 1969”, anunţă împă
cat că s-a mutat nu departe, într-un apartament cu patru camere. La 11 mai 1991 şi ulterior nu are bani să iasă din ţară. Când moare tatăl lui B. Nicolescu, face mărturisire familială de penitenţă, în „Nov. 1992”: „Nu ne pricepem să-i iubim pe ai noştri decât atunci când nu mai sunt printre noi”. La 28 septembrie 1995 se destăinuieşte „bolnav şi neliniştit” ca niciodată, aproape tot anul, între ianuarie-septembrie. (Mă scoate din lectură o amintire personală. Cred că de pe la mijlocul deceniului 9. Omul care mi se părea nu doar foarte arătos, dar şi tare sănătos, mi-a spus că stătuse trei săptămâni ţintuit în pat. „Cordial” imobilizat. Avea bucuria unui eliberat pentru viaţă. Cam pentru încă un deceniu, numai.)
Cu Horia Stamatu era să-nceapă rău corespondenţa. El moralizează o acuzată teamă, îndelung şi intempestiv, când, din graba lecturii, crede că B. Nicolescu nu-şi semnează un articol nepublicat despre volumul său de poezii, Imperiul. Îl asigură, însă, la 18 august 1981, de aprecierea sa: „Sunt convins de seriozitatea dumitale de om de ştiinţă, de gânditor şi personalitate a spiritului nelungit cu apă”. Apa aici nu mai e simbol creştin. I se adresează, la 24 octombrie 1985, cu: „Dragul meu Nouă-Generaţie – Basarab”, când îl şi aşează, general vorbind, măgulitor: „Între români faci pereche singulară cu Eliade”. Se bucură, la 9 mai 1985, să-i parcurgă cartea reprezentativă, „omeneşte accesibila carte Nous, la particule et le monde”, o „carte şi necesară, şi reuşită”. E un fapt. Fără argumentaţie.
Împărtăşesc amândoi convingerea, formulată de poet în ianuarie 1986, într-un articol reprodus în epistolar, că, „în mod paradoxal, ştiinţa provoacă o reactualizare a tradiţiei”. Chiar dacă nu a oricărei tradiţii. Îl apără pe Lupaşcu, la 15 februarie 1984, indignat că e răstălmăcit de marxistul de la Bucureşti Al. Tănase, cu ocazia traducerii cărţii Logica dinamică a contradictoriului (1982). Însă nu vede nimic nou în logica sa: „Nici măcar logica clasică nu e binară”, dar tot ternară: noţiune-judecată-raţionament (9 mai 1985). Şi urmează în polemica, aspra scrisoare: „Gândirea ternară e cosmos, logos şi metafizic (…). Noi nu găseam această depăşire a contrariilor decât în creştinism.” Terţul inclus ar fi fost „găsit de Octavian Vuia”, uzurpat, ca atare, de autorul conceptului de niveluri ale realităţii: „pui mai departe pe seama lui Lupaşcu ceva ce nu este al lui”.
Laudă a doua oară, la 22.VIII.1981, cartea despre Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund” (recolta de comentarii critice la cartea despre Barbu îl arată pe Basarab Nicolescu satisfăcut, la 2 septembrie 1981), fără să spună ce şi de ce, ca şi la 25.VIII.1981, când o găseşte „frumoasă şi justă sub toate aspectele”. Cartea lui Mircea Scarlat despre Ion Barbu. Poezie şi deziderat, 1981, o elimină cu mână străină, la 31.VIII.1981: „După recenzia lui Nicolae Manolescu, văd că nu e mare lucru, nici în cercetarea pe bază de idee, nici în aceea pe bază de limbaj.” Sucindu-se din nou, Stamatu desparte cu totul poezia şi geometria, la 15 februarie 1984: „Adevărul este că poezia este una, că geometria este alta…”. Atunci ce-l mai apropiase de Barbu şi exegetul lui? Sigur pare doar că îl atrage poezia, din care traduce cu mari dificultăţi, silit să inventeze o limbă numită de el „rom-franceză”. Dar cât, cum, apreciază poezia însăşi, dacă denunţă, la 19 aprilie 1984, „Limbajul sucit al lui Barbu”? O întrebare ar fi şi cât o „înţelege”, într-un abundent text intitulat surprinzător Sumară analiză a textului şi justificare a traducerii poeziei Mod de Ion Barbu. De unde nu reţin mai mult decât constatarea bizară, pentru un poet care a extins lexicul poeziei, că modul său poetic generic se extrage din „cât mai puţine cuvinte”. Cu analogia că Dichtung în germană „înseamnă literal condensare”. Ca şi cum condensarea ar impune paupertate de vocabular.
Îşi apreciază mai tânărul corespondent nu doar ca „ştiinţific”, dar şi în postura de critic care „scrie aşa închegat” (18 sept. 1981). Iar după atributul şcolăresc „închegat”, vine cu enormitatea compromiţătoare că structuralismul e „râie”. Şi tot acum, ca şi când n-ar fi de ajuns, căşună pe criticul T. Vianu, cel mai favorabil citat de Nicolescu dintre cei importanţi în cartea sa despre cosmologia poetică: „Barbu, care era genial, intuise mediocritatea din Vianu, şi nu l-a supărat decât atunci când l-a vizat şi pe el”. Iritabil la culme, poetul din exil. La 14 iulie 1981, încă o supărare aşa-zis critică: „De când tot public cărţi în exil, am tot mai mult convingerea că nu le citeşte nimeni.” Exilul e frustrant, desigur, şi totuşi!
Dar să vedem şi poezia cu ochii poetului. O putem face tot din „importanta” scrisoare abia amintită. Stamatu e foarte sever în coerciţiile lui poetice. Nu se poate, ameninţă el, poezie fără metafizică. Exclusivism tradiţionalist sau închistare. Acum pata i se pune pe un poet, dar nu anume pentru partea de operă oportunistă ideologic. Obiecţia îi vizează întreaga natură etică, de unde scoate verdict estetic. „Tudor Arghezi, cel mai feroce «poet al resentimentului», deci fundamental anti-poet”. Est-etica nu este apanajul Monicăi Lovinescu în critica românească. Resentimentar devine Stamatu numaidecât, într-o expresie pamfletară goală de orice spirit, cu titlul lui Arghezi, Cuvinte potrivite: „prostul n-o potriveşte, o nimereşte”. Eliminarea estetică sumară survine sub pretextul făcăturii comerciale. Arghezi ar fi „cel mai «popular» poet român, prin publicitatea care i s-a făcut, dar «geniu» n-a fost deloc”. Atâta siguranţă…
Nimic cu adevărat relevant la Stamatu despre propria concepţie a scrisului, doar o disponibilitate largă în poligrafie: „La mine, «poeme» şi gândire uscată alternează tot timpul, ba chiar câte una provoacă alta.”
Nu se regăseşte cu niciun chip şi sub nici o formă în lumea neantului contemporan, nicidecum despărţit de politică. E iritat de „nihilismul de azi din ce în ce mai total (sic!), de-o parte şi de alta a Cortinei de Fier”.
Singura oază protectoare care îl menţine viu, deşi şi în conflict, este condiţia creştină. La 18 august 1981 apare edificat: „Ştiu că poziţia mea fundamentală şi militantă, de creştin, nu e pe placul lumii influente de azi…”. Anunţă acum dispoziţia pentru a scrie comentarii la Psalmii biblici. Ajunge să creadă, la 2 octombrie 1981, oarecum pe linia de gândire ştiinţifică modernă şi tradiţională, a filosofiei naturii şi transdisciplinarităţii, că, din întreaga Biblie, sunt „integral ştiinţifice” Geneza şi Apocalipsa. Repet: atâta siguranţă… El ştia pe ce se baza. Ortodoxul poet metafizic pare insinuant în formula sa de adresare din 15 februarie 1984: „Dragul meu ecumenic Basarab”… În fine, şi el este un exilat apăsat de istorie. „Ce mă tulbură pe mine sunt problemele istorice.” (9 mai 1985)
Aproape un deceniu durează corespondenţa de la Vintilă Horia. La 1 ianuarie 1980, despre cartea Ion Barbu…: „Cred că e singurul fel valabil de a scrie despre un mare poet.” Adeziune totală, iată, pro metodă. Dar şi restrângere a poeticului. Tot acum şi aici, Vintilă Horia leagă şi el literatura de fizică într-o „epistemologie literară”. Unitate de cunoaştere, diferenţă „tehnică”: „Literatura e o tehnică a cunoaşterii, ca şi celelalte, inclusiv fizica”. În proză, preferinţa sa merge spre romanul cu temă istorică. Un astfel de roman al lui Mújica Láinez reţine cu entuziasm la 1.X.1983. Pentru proiecţia în personalitatea care învinge creator istoria scrie cartea despre El Greco, exilat care, ca şi el, „a găsit calea către sine aici”. E receptiv la Lucian Blaga, cel din Lauda somnului şi La cumpăna apelor, tradiţionalistul (modern), aflând acolo „un substrat esoteric profund” ori adevăr multidisciplinar.
O punte veritabilă se construieşte între corespondenţi. Dispoziţia scriitorului pare asiduă faţă de expertiza lui Nicolescu. „După cum ştii, mă interesează foarte mult tot ce e în legătură cu fizica cuantică şi cu ceea ce faci tu la Paris.” (15-I-1988) Tot aici, într-un discurs de comiliton optimist: „Cred că noua fizică va obliga multe căi să se termine în nimic şi va deschide în schimb altele către un fel inedit de a vedea nu numai materia, lucru important per se, dar şi restul, literatura, istoria, filosofia, politica chiar. Cărţile şi articolele tale m-au ajutat şi ele, ca şi cele ale lui Lupaşcu, să mă regăsesc.” Lupaşcu, tocmai plecat din lume, îi aduce aminte că l-a „influenţat mult asupra schimbării produse în mine acum aproape douăzeci de ani”.
Coborât în istorie, caută „o ideologie antideterministă” (1 ian. 1980). El recunoaşte ofensiva occidentală, în iulie 1980, din Roma: „Datorită culturii şi tehnicii sale, occidentul reprezintă astăzi cvasi-totalitatea lumii.” Are-n vedere „un occident care este mereu în căutarea adevărului”. Peste trei ani, la 1-X-1983, simte coşmarul istoric: „fără să ştim, trăim în Apocalips, de la 1939 încoace (sau de la Yalta)”. Acuză o „orbire fanatică”. Pare reechilibrat în anul următor: „Cred că sunt multe de pus la punct în lumea de virgule în care trăim”. Trăieşte acum într-o casă de la munte, lângă Madrid, între citit, scris şi piscină… Împărtăşeşte un fel de filosofie a predestinării prenatale: „Fiecare dintre noi joacă un rol precis, pe care-l învăţăm pe dinafară scurt timp înainte de a ne naşte, în însăşi matca genetică”. Ştiinţa, cum o crede şi el, crede această supoziţie.
Eliade şi Cioran îi scriu de două ori, primul, o dată, al doilea, din politeţea de a răspunde celui interesat de opera şi personalitatea lor, punând la mijloc şi ceva mutual. După ce Nicolescu face lectura unei nuvele, semnată într-o revistă de exil cu numele fiului (Andrei Bogdan), prozatorul M. Eliade îi notifică, la 24 ianuarie 1974, că Pe strada Mântuleasa „E una din cărţile mele care, pe de o parte, mă încântă – iar pe de altă parte, mă pune pe gânduri…”. Poate nici el nu şi-o explică până la capăt. Iar la 15 iunie, anunţă că a „citit şi recitit cu încântare exegeza Străzii Mântuleasa” şi admite unitatea epicii: „întreaga mea literatură «realist fantastică»”. E. M. Cioran primise cartea lui B. Nicolescu despre Jakob Böhme, iar la 27 decembrie 1988 se arată cucerit de ea: „Livre riche, sugestif, dont les thèses, si j’étais moins âgé, auraient pu ébranler mon scepticisme congénital”.
O corespondenţă de citit pentru a descoperi câteva căi de (re)cunoaştere, într-o largă relaţie culturală, de gândire şi creaţie.
