Theodor Codreanu face parte din acei intelectuali care, nu numai că nu-şi trădează neamul şi valorile naţionale, dar şi luptă pentru aceste idei, pentru valorificarea critică, dar şi plenară a miturilor ancestrale, conştient fiind că distrugerea acestora „este semnul unei mari derute morale şi intelectuale. Cei care fac acest lucru nu lucrează în sensul spiritului european, lucrează în sensul suficienţei lor”, cum precizează, cu temei, Eugen Simion.
Fără nicio tăgadă, Theodor Codreanu este unul dintre cei mai profunzi cărturari contemporani. Faptul că 
el vieţuieşte într-un orăşel de provincie – Huşi – departe de vâltoarea mass media, şi nu în Capitală sau într-un mare oraş universitar, nu atenuează atributele acestui cărturar, valoarea sa, ci doar/poate popularitatea sa, răspândirea numelui său. Au mai fost cărturari asemenea lui, Vasile Lovinescu sau I.D. Sîrbu, de pildă, care s-au lăsat târziu valorificaţi plenar, dar vina o purtăm noi, contemporanii acestora. O vină „obiectivă” constă în absenţa unui en-gross-ist naţional, care să distribuie cartea şi revistele de specialitate în toate localităţile ţării. În Craiova, bunăoară, nici nu ştim ce cărţi apar la Iaşi, Cluj, Bucureşti, târgurile de carte neputând acoperi această lacună majoră a culturii scrise.
Theodor Codreanu este deci un autentic intelectual. Dar şi incomod prin curajul şi profunzimea analizelor sale critice. El îi studiază pe cei denumiţi, astăzi, incorecţi politic. A purtat Polemici „incorecte politic” (2010) – şi nu polemici mărunte, sterile – cu ultimii marxişti culturali postdecembrişti, care raportează totul la „political correctness”, fie că se numesc Ion Bogdan Lefter, Ioan Petru Culianu, Z. Ornea, N. Manolescu, H.R. Patapievici, Virgil Nemoianu, Vl. Tismăneanu etc.
Judecarea valorilor culturii naţionale (Eminescu, Iorga, Blaga, Noica, Cioran, Eliade, Brâncuşi, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu etc.), după „corectitudinea politică” a acestora, aşa cum doresc noii ideologi planetari şi cozile lor de topor din ţară, este extrem de periculoasă: „Cum ar putea fi premiată Nobel o naţiune care-şi refuză valorile spre a fi, chipurile, pe placul «corecţilor»?”. Th. Codreanu este un polemist redutabil, bazat pe argumente, şi nu pe ură, pe „seninătatea minţii”, criteriul fundamental fiindu-i cel „eminescian al adevărului”.
Theodor Codreanu s-a născut la 1 prilie 1945 în localitatea vasluiană Sârbi, com. Banca, fiu al Tincăi şi al ţăranului fierar Iordachi Codreanu. Studiile le începe în comuna natală, le continuă la Liceul „M. Eminescu” din Bârlad (fostul Complex Şcolar) şi le desăvârşeşte la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, în 1970, cu teza de licenţă Critica eseistică a lui Mihai Ralea. În 2001 susţine doctoratul cu teza Complexul Bacovia şi bacovianismul. A predat limba şi literatura română la şcolile vasluiene din Orgoeşti şi Dodeşti, încheindu-şi cariera didactică la Colegiul Naţional „Cuza Vodă” din Huşi. Este căsătorit cu profesoara Lina Codreanu, ea însăşi o prozatoare şi eseistă de vocaţie, care i-a dăruit doi feciori (Teolin şi Dragoş) şi o vastă biobibliografie critică adnotată.
Th. Codreanu debutează publicistic în România literară (nr. 21/1969) cu eseul Moştenire culturală sau… dezmoştenire? şi colaborează la majoritatea revistelor din ţară („Convorbiri literare”, „Cronica”, „Ateneu”, „Tribuna”, „Steaua”, „Astra”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Porto-Franco”, „Bucovina literară”, „Axioma”, „Poesis”, „Oglinda literară”, „Pro Saeculum”, „Contemporanul. Ideea europeană” etc.), la revistele din Chişinău ( „Viaţa Basarabiei”, „Literatura şi arta”, „Limba română”) sau din SUA („Origini”, „Lumină lină”) etc.
Paradoxal, temutul eseist debutează editorial în 1981, cu un roman, Marele zid, oarecum autobiografic, eroul principal fiind un intelectual nonconformist, continuat cu un alt roman, Varvarienii (scris în anii 1970, dar publicat în 1998, fiind respins iniţial de cenzură).
Domeniul în care s-a impus Theodor Codreanu este cel al eminescologiei, fapt recunoscut de specialişti. George Munteanu, de pildă, la întrebarea „care ar fi primele cinci cărţi eminescologice din întreaga noastră istorie literară?”, răspunde interlocutorului: Poezia lui Eminscu de Tudor Vianu (1930), Viaţa lui M. Eminescu de G. Călinescu (1932), Opera lui M. Eminescu de G. Călinescu (1934-1936), Eminescu sau despre Absolut al Rosei del Conte (1962), Poezia lui Eminescu de Edgar Papu (1971), dar, continuă reputatul profesor şi eminescolog, „trebuie să menţionez şi o a şasea carte ce continuă cu cinste pe «primele cinci»: Eminescu. Dialectica stilului (1984) de Th. Codreanu”.
Studiind creaţia eminesciană în întregul ei, concentrată în nouă „cercuri dialectice”, ordonate de Archaeus ca „punct originar al universului”, Eminescu. Dialectica stilului deschide seria de lucrări fundamentale dedicate autorului Luceafărului. Următoarea carte, Modelul ontologic eminescian (1992) amplifică ideea arheităţii, autorul considerând „gândul ontologic, izvorul întregii creaţii eminesciene şi chintesenţa modelului cultural naţional”, în condiţiile înmulţirii detractorilor postdecembrişti ai lui Eminescu, „coloana de susţinere a culturii naţionale”.
Dubla sacrificare a lui Eminescu (apărută în trei ediţii revizuite şi augmentate, în 1977, 1999), beneficiind de o prefaţă a exegetei Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi o scrisoare a lui George Munteanu, pune în discuţie drama ultimilor şase ani din viaţă, adică „de la moartea civilă la moartea fizică”, alăturându-se, cu argumente proprii, ideilor lui N. Georgescu, Ovidiu Vuia, Ilie Bădescu privind drama ultimilor ani ai vieţii lui Eminescu, începând cu ziua fatidică a culturii române, 28 iunie 1883, ziua declarării precipitate a nebuniei Poetului, considerată de Th. Codreanu, „cheia hermeneutică pentru istoria românească modernă şi ea marchează înlăturarea lui Eminescu de la făurirea destinului românesc”.
Urmează alte cărţi dedicate „omului deplin al culturii române” (C. Noica): Mitul Eminescu (2004), Eminescu în captivitatea «nebuniei» (2011, 2013), Eminesciene (2012), Basarabia eminesciană (2013), determinându-l pe acad. Mihai Cimpoi să scrie că aceste cărţi definesc „un hermeneut modern, dotat cu un instrumentar nou, pe potriva textului descifrat. Spiritul polemic se aprinde cu o forţă nimicitoare când e vorba de apărarea adevărului şi punerea Poetului în lumina adevărată a documentului şi interpretării etice şi valorii juste”.
În cea mai recentă lucrare consacrată aceluiaşi mare creator şi vizionar, Eminescu incorect politic (2014), erudiţia şi spiritul polemic fac casă bună. Plecând de la clasificarea patapieviciană a scriitorilor români în „corect/incorect” politic (Caragiale e corect politic pe când Eminescu e „politic incorect” şi ca atare, zice H.R.P., „ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”), Theodor Codreanu devine imbatabil cu argumente şi logică elementară. Cum incorecţi politic sunt declaraţi Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, I. Antonescu, Iorga, Eliade, Noica etc., etc., Theodor Codreanu compară această doctrină ce bântuie ca o stafie timpurile noastre, cu marxismul clasic al sec. 19: „Să se observe că toţi aceia care nu au argumente şi-şi imaginează că le au, deviază brusc de la dialog şi sfârşesc, triumfători, prin a pune etichete”, cum au făcut „dilematicii”, ale căror idei au sfârşit lamentabil, dar ei au ajuns prea iute la „pita lui Vodă”, nu prin meritocraţie, ci prin aroganţă, incultură şi manifestări antinaţionale.
Spre a demonstra că N. Manolescu este „printre puţinii critici români importanţi care au eşuat în faţa lui Eminescu”, Th. Codreanu scrie Istoria «canonică» a literaturii române (2009), o analiză obiectivă, pertinentă a celebrei Istorii critice a literaturii române a cunoscutului critic şi preşedinte al obştei scriitoriceşti, N. Manolescu, care „s-a lăsat sedus, ideologic, de mentalitatea postdecembristă a distrugerii canonului occidental, şi, implicit, românesc, atacând chiar «centralitatea» eminesciană, sub pretextul că sintagma «poet naţional» este o «aberaţie» culturală”.
Concepută ca o replică la Schimbarea la faţă a României de Emil Cioran din 1936, reeditată de Gabriel Liiceanu cu părţi cenzurate, Theodor Codreanu scrie A doua schimbare la faţă (2008), o cercetare transdisciplinară a civilizaţiei române moderne din perspectiva raportului dintre Centru şi Periferie, cum l-a definit Ilie Bădescu sau dintre conceptul eminescian al „păturii superpuse” şi România profundă, militând pentru „armonizarea eminesciană a antitezelor dintre români şi minoritari”.
Alte titluri de carte sunt definitorii pentru criticul şi istoricul literar Th. Codreanu: Provocarea valorilor (1997), Eseu despre Cezar Ivănescu (1998), Basarabia sau drama sfâşierii (2003), Caragiale – abisal (2003), Duminica Mare a lui Gr. Vieru (2004), Transmodernismul (2005), Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic (2011), Valori din două veacuri (2012) etc.
Spirit complex, Th. Codreanu a abordat şi aforismele (Fragmentele lui Lamparia, 2002, Numere în labirint, 2007, 2009), o antologie apărându-i în limba italiană, la Torino, în 2013.
El s-a bucurat de aprecierea critică a unor personalităţi marcante: Adrian Marino, George Munteanu, Edgar Papu, Eugen Todoran, Al. Dobrescu, Ioana Em. Petrescu, Al. Piru, Solomon Marcus, Mihai Cimpoi, Lucian Chişu, Constantin Cubleşan, Ion Filipciuc, Petru Soltan, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Cezar Ivănescu, Dan Mănucă, Petru Ursache, Mihail Diaconescu, Nicolae Rusu, Gr. Vieru, Nicolae Dabija, Adrian Dinu Rachieru, Ion Rotaru, Viorel Dinescu, Aurel Sasu, Mircea Radu Iacoban, Marian Popa, Ion Beldeanu etc.
Theodor Codreanu face parte din acei intelectuali care, nu numai că nu-şi trădează neamul şi valorile naţionale, dar şi luptă pentru aceste idei, pentru valorificarea critică, dar şi plenară a miturilor ancestrale, conştient fiind că distrugerea acestora „este semnul unei mari derute morale şi intelectuale. Cei care fac acest lucru nu lucrează în sensul spiritului european, lucrează în sensul suficienţei lor”, cum precizează, cu temei, Eugen Simion.
