Pare că la finele deceniului al VII-lea al secolului trecut, când apărea prima ediţie, Eugen Simion dădea o replică avant la lettre demitizatorilor de azi ai literaturii române. Dar demitizările trec şi o carte ca Dimineaţa poeţilor se înscrie în rândul celor ce devin clasice, fără ca timpul şi cu atât mai puţin trecătoarele mode să le erodeze
Mihai Cimpoi este autorul unui eseu monografic intitulat „Modelul de existenţă EUGEN SIMION”, pentru care cărturarul şi reputatul eminesco
log basarabean a făcut, cu propria-i expresie, un adevărat tur de forţă, recitind miile de pagini ce compun opera lui Eugen Simion, de altfel, în treacăt fie zis, unul dintre puţinii critici afirmaţi în epoca postbelică, despre care se poate spune fără ezitare că are cu adevărat operă. O operă impunătoare, complexă, ce se întinde mult, prin ample şi trainice construcţii ce vor rămâne în cultura noastră, şi dincolo de impresionantul raft de cărţi ce-i poartă numele. Faptul este cu atât mai remarcabil cu cât Eugen Simion aparţine generaţiei literare ’60 – o generaţie de creaţie, cum însuşi a definit-o – o generaţie de mari poeţi şi prozatori şi a unei strălucite pleiade de critici ce a contribuit în mod hotărâtor la recuperarea tradiţiei, la afirmarea valorilor estetice după „obsedantul deceniu” realist-socialist şi la sincronizarea cu principalele curente de gândire europene. Mihai Cimpoi observă că în percepţia multora Eugen Simion este Criticul. Majuscula şi articolul hotărât duc cu gândul, între altele, la acel supranume pe care i-l dădea Jean Bart lui Ibrăileanu: „Curtea de Casaţie”. Tabelul cronologic întocmit cu minuţie de Mihai Cimpoi conţine o relevantă trecere în revistă a ceea ce istoricul literar numeşte cu o sintagmă care ne aminteşte de „Viaţa ca o pradă” a lui Marin Preda, o capodoperă a literaturii subiective, „aventurile conştiinţei” eroului cărţii sale. Într-un (auto)portret intitulat „Eugen Simion par lui-même” sunt reliefate câteva trăsături definitorii ale personalităţii criticu
lui, aşa cum se desprind ele din textele confesive şi programatice ale celui ce se situează ferm în ariergarda avangardei. De fapt, eseul în întregimea lui este un portret al scriitorului şi intelectualului Eugen Simion, care a avut şi are ca model şi principiu formativ, potrivit propriei mărturisiri: „omul care se construieşte, se face pe sine în funcţie de câteva puncte de reper”. Trăsături pregnante ale portretului ţin de caracterul şi spiritul său, un spirit angajat într-o permanentă şi lucidă competiţie cu sine. O competiţie din care Eugen Simion nu exclude eşecul, ci îl presupune, ca să nu spun că îl preconizează. În concepţia sa – subliniază Mihai Cimpoi – eşecul „intră în ecuaţia de existenţă a unui intelectual care trebuie să înţeleagă că nu poţi fi mereu biruitor şi că tipul gloriosului nu poate fi model de existenţă”. Din păcate, trăim într-o lume, iar lumea culturală nu face excepţie, a învingătorilor fără luptă, fără caracter, în fine, a glorioşilor lipsiţi total de fair-play. Eugen Simion lărgeşte aria reflecţiei pe această temă şi propoziţiile sale sună aforistic: „Gloriosul este un cinic încă nedovedit. N-am înţeles de ce Nietzsche socoteşte mila un sentiment inferior. Mila este o manifestare a omenescului şi nu se poate imagina o lume mai bună, civilizată, o lume morală fără milostenie, cum ziceau cei vechi. Omul fără milă este un animal fără percepţia alterităţii. Mila şi îngăduinţa fac posibilă o comunitate suportabilă…”
În cartea sa, Mihai Cimpoi reface, în primul rând pe baza operei, traiectoria intelectuală a lui Eugen Simion. Descriind, dar şi analizând, el evidenţiază liniile de forţă ale operei şi stilului celui ce a creat-o. Este vorba, în definitiv, de o biografie a operei care, până la urmă, dă seamă şi de cealaltă biografie, a omului, de destinul acestuia. Mai ales că lui Mihai Cimpoi pare să nu-i fi scăpat nimic esenţial, imaginea ce o conturează diacronic în eseul său fiind cât se poate de cuprinzătoare şi edificatoare. Între altele, ea mi-a confirmat şi o părere pe care mi-am format-o în timp citind cărţile lui Eugen Simion – între care: vasta panoramă a literaturii noastre contemporane Scriitori români de azi sau Dimineaţa poeţilor, studiile şi eseurile monografice consacrate lui Creangă, Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade ori seria volumelor de Fragmente critice –, aceea că criticul a început avându-l ca model pe Lovinescu şi a evoluat, ca viziune, ca stare de a făptui, cea pe care o postula Brâncuşi, şi chiar ca stil, din ce în ce mai călinescian. Călinescu este, cred, cel ce i-a catalizat mai mult spiritul şi l-a întărit în curajul de a aborda literatura română fără complexe. Pentru asta a dispus însă de mijlocele necesare şi, în mod deosebit, de talent, mai exact de talent epic şi portretistic care a şi fost remarcat de mulţi comentatori. Talentul epic i-a permis să realizeze în scrierile sale acel „romanesc al ideilor” la care s-a referit admirativ ori de câte ori i-a invocat sau s-a raportat la marii critici ai literaturii române, în primul rând, la Călinescu. Într-un
capitol al cărţii sale, Mihai Cimpoi scrie despre „arta epică (şi lirică)” a lui Eugen Simion. Eseistul observă că Simion „nu doar epicizează, ci şi liricizează”, el „urmărind programatic, dar fără note silnice, fără adeziune fanată de o metodă, o apropiere a cogito-ului criticului cu cogito-ul operei supuse analizei, teoretizată în Întoarcerea autorului”.
Mi-aş permite aici o digresiune. Unul dintre momentele de mare graţie ale lui Eugen Simion, care nu sunt puţine, se numeşte Dimineaţa poeţilor. La lectura ediţiei a V-a, definitivă, apărută nu demult la Univers Enciclopedic Gold – postfaţă şi referinţe critice de Alex Goldiş –, această superbă carte despre „cum citim poezia veche, ce ne spune ea astăzi” este la fel de proaspătă ca la prima ediţie din 1980. O carte de „arheologie literară” trăită şi scrisă cu un condei de inspirat narator de idei şi de fin portretist. În eseul introductiv, criticul o anunţă ca fiind „o suită de lecturi noi a unor texte cunoscute, acelea venerate în şcoală şi citite rar, foarte rar, cu simplă plăcere”. Poate că tocmai „simpla plăcere”, însoţită desigur de spirit critic, e ceea ce te cucereşte în primul rând parcurgând captivanta suită de povestiri despre primii poeţi români: cei patru Văcăreşti – Ienăchiţă, Alecu, Nicolae şi Iancu –, Vasile Cîrlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Costache Conachi, Anton Pann. Dimineaţa poeţilor nu înseamnă însă numai nişte lecturi noi ale textelor acestor poeţi dintr-un orizont matinal, deşi n-ar fi deloc puţin lucru. Ea este, aşa cum s-a mai remarcat, o carte despre naşterea conştiinţei de scriitor în spaţiul culturii noastre, despre motivaţia şi finalitatea scrisului, despre interdependenţa dintre conştiinţa erotică şi conştiinţa lirică la poeţii români de la finele secolului al XVIII-lea şi din cel următor. În asta constă miza ei majoră. Poeţii care „trăiesc şi scriu într-o dimineaţă a spiritului” au talent, au conştiinţa scrisului şi multe alte calităţi, dar nu şi conştiinţa marii poezii. Eugen Simion observă că primul poet român care are conştiinţa metaforei este Eminescu. Însuşi termenul de poet apare, la noi, identifică criticul, la finele secolului al XVII-lea. A trebuit să mai treacă mai mult de un veac şi jumătate până ca el să capete conţinutul deplin. Fapt e că acei poeţi dintr-o dimineaţă fecundă, când „au întemeiat poezia română modernă”, se nasc, ca scriptori şi poeţi, încă o dată, în cartea unui mare critic. Analizându-le poeziile, portetizându-i, Eugen Simion reînvie totodată lumea şi epoca în care ei au evoluat, cu parfumul şi aerul romantic al acestora, cu aspiraţiile şi idealurile, inclusiv cele politice, patriotice, din acel timp istoric tot mai îndepărtat, dar şi cu voinţa şi, aş zice, instinctul acelor poeţi, de a rafina limba română şi de a întemeia limbajul poetic. Să nu uităm, subliniază criticul: „A întemeia capătă, în aceste condiţii, un sens foarte larg: competenţa poeziei se întinde de la gramatică la structura statului divin”. Prin scopul propus, dar nu numai, Dimineaţa poeţilor ne duce imediat cu gândul la G. Călinescu, cu care Eugen Simion nu e întotdeauna de acord. Linia călinesciană în care se înscrie totuşi această carte ţine însă de perspectivă şi de o anumită atitudine privind lectura şi receptarea poeţilor preeminescieni. Pare că la finele deceniului al VII-lea al secolului trecut, când apărea prima ediţie, Eugen Simion dădea o replică avant la lettre demitizatorilor de azi ai literaturii române. Dar demitizările trec şi o carte ca Dimineaţa poeţilor se înscrie în rândul celor ce devin clasice, fără ca timpul şi cu atât mai puţin trecătoarele mode să le erodeze.
Cum l-a citit şi l-a receptat Eugen Simion pe Eminescu? Este o temă ce nu putea lipsi din eseul monografic al lui Mihai Cimpoi. L-a citit „printr-o prismă pluriperspectivistă şi, fireşte, corespunzător unor momente determinante ale spiritului, umorale, circumstanţiale”. În ce mă priveşte, prefer să spun mai simplu că este vorba de mai multe vârste ale lecturii şi stări ale spiritului pe care, de altfel, eminescologul de la Chişinău le identifică apoi cu claritate: „Este un Eminescu al adolescenţei, impus prin Luceafărul, un Eminescu de mai târziu al Scrisorilor şi marilor poeme filosofice, un Eminescu descoperit la vârsta a treia a Odei (în metru antic), a Rugăciunii unui dac şi al micilor poeme cu accente baudelairiene şi nervaliene cum ar fi Iar faţa ta este străvezie. Sub influenţa lui Cioran, criticul se întoarce la Rugăciunea unui dac şi la alte poeme «în care negaţia lumii atinge dimensiuni metafizice». Forţa imprecaţiei romantice, a blestemului eminescian în Mureşanu sau Gemenii, este descoperită prin blestemele argheziene”. În fine, relectura lui Eminescu criticul o face, accentuează Mihai Cimpoi, prin grila poeziei moderne şi postmoderne. Ceea ce, se înţelege, înseamnă o probă de rezistenţă pe care Poetul o trece cu brio, Eugen Simion propunându-ne un Eminescu al său şi al timpului nostru, încât, observă bine Mihai Cimpoi – „Declicul hermeneutic al lui Simion nu este revoluţionar, ci am zice evoluţionar, în sensul că ţine cont de felul în care au evoluat gusturile, sensibilităţile, opţiunile paradigmatice”.
În cartea sa, Mihai Cimpoi aminteşte şi unele reproşuri (folosind chiar verbul a acuza care poate părea excesiv) ce i s-au făcut lui Eugen Simion. Unul dintre ele este acela că povesteşte sau, mă rog, repovesteşte cărţile, opera celui despre care scrie. Paradoxal, dar numai aparent, răspunsul lui Eugen Simion, reprodus şi de Mihai Cimpoi, mi-a dat sentimentul, datorită şi finei ironii ce o conţine, că acest reproş se converteşte de fapt într-un elogiu, fireşte, involuntar. Iată-l: „În orice discurs critic autentic există un fond epic care se bazează pe reconstituirea ideală a operei”. I s-a mai imputat că nu a scris primul despre cărţile celor din generaţia sa ori ale celor mai tineri. Afirmaţia nici măcar nu e adevărată în totalitate. Dar chiar aşa fiind, asta nu umbreşte cu nimic prestaţia unui critic, care nu e un gazetar ce aleargă cu limba scoasă să relateze primul despre cutare eveniment ca să nu i-o ia concurenţa înainte şi să-l concedieze patronul. Replica lui Eugen Simion este, şi de astă dată, una de bun simţ: a scris şi scrie „când trebuie”. S-a mai spus cu maliţiozitate că propoziţiile şi metaforele critice ale lui Eugen Simion s-ar fi tocit pe băncile şcolii. Numai că pentru a se toci pe băncile şcolii, erau necesare cel puţin două condiţii: să fie memorabile şi să se impună ca nişte repere. Or, în această privinţă, ca şi în altele, Eugen Simion se află într-o companie selectă, alături de Ibrăileanu sau Călinescu. În fine, s-ar face vinovat de un păcat de neiertat, acela de a fi apolitic. Probabil că unii elitişti parveniţi l-ar fi vrut pe Eugen Simion militant în vreun partid, alături de atâtea figuri patibulare, răcnind în microfoane sloganuri demagogice sau lustruind vreo „pocitanie politică” hăhăitoare. Ei, uite că spre dezamăgirea lor, mai există şi intelectuali neînregimentaţi sau nearondaţi politic, e drept, puţini, foarte puţini. Mai sunt, cum sună titlul cărţii lui Mihai Cimpoi, şi astfel de modele de existenţă.
