Supărări insuportabile
Sofia Tolstaia urmărește atentă starea lui Lev Tolstoi, cu teama – sensibilizată de lipsa iubirii împărtășite, manifestate prin gesturi (nu a iubirii în sine) – că se află în fața unei primejdii, aceea a finitudinii, a posibilității ca să se termine „totul”, final însă greu de definit. Apropierea „finalului” restrânge șansele de a descătușa gesturile tandre ale celuilalt. Îmbătrânirea nu e observată doar de partenera de viață, aceasta constată – și comentează – că și altcineva e îngrijorat de starea scriitorului: „Duniașa zice: «Contele a îmbătrânit.» Oare așa e? Acum nu mai e niciodată vesel, adesea îl irit, scrisul îl atrage, dar nu‑l bucură. Oare a pierdut orice posibilitate de a bucura și de a se bucura?” (25 februarie 1865) Ochii celor din jur observă cum dispare bucuria din trăirile scriitorului. Un comportament insuportabil pentru ceilalți: „Liovocika e uimitor, lui totul, totul îi e indiferent – asta este o înțelepciune îngrozitoare și chiar o virtute.” (s. n.) Nu‑i indiferent la tot, dar influențele lui, deși unele benefice, nu sunt receptate cu toată inima: „Lui Liovocika îi place să trăiască poetic și să se delecteze singur – poate pentru că în el poezia e mult prea frumoasă și ține mult prea mult la ea. Asta m‑a făcut și pe mine să trăiesc viața mea separată, mică, a sufletului.” (s. n.) În această poezie a existenței, trăită oarecum prin ricoșeu, Sofia își construiește o intimitate (a vârstelor?) care n‑ar vrea să‑i fie tulburată. Este supărată că se fac legături între viața de cuplu și Sonata Kreutzer – „Dacă în inima mea a existat posibilitatea de a iubi pe altcineva, dacă s‑a dat vreo luptă – asta e o altă chestiune care mă privește numai pe mine, aceasta este taina mea și nimeni în lume nu are dreptul să o atingă, din moment ce eu am rămas curată”. (12 febr. 1891) Grijulie cu propria intimitate, ar vrea să intre în intimitatea celui drag, dar, dacă ajunge să cunoască anumite lucruri, e gata să le sancționeze drastic. Disperarea este însă tot a femeii, e terifiată de trecerea timpului și a faptului că nu poate relua comunicarea, mai mult: comuniunea, cu cel alături de care trăiește. Constată (în treacăt?) că îmbătrânește, dar o terifiază imposibilitatea contopirii cu cel pe care îl iubește. Conchide: „Rămâne rugăciunea – dar și ea pălește în fața vieții grele, cotidiene, materiale. S‑o părăsești, să părăsești tot… Dar pentru cine?”
Iubindu‑și soțul, hotărâtă, încă din timpuriul relației, să meargă „până în ultimul moment”, dând slavă Domnului pentru el, își imaginează preocuparea lui de a‑și clarifica locul (relațiilor) în care acesta se află, precum într‑o întrebare a lui L.T., imaginată de S.T., „Unde sunt eu, cel de altădată?” Unde ajunge să fie? Și tot mărturisitoarea dă răspunsul: „El vorbește la modul oficial. E adevărat, asta te omoară.” O asemenea atitudine generează, desigur, în opinia femeii, relații îngrozitoare. Numai că scriitorul (de geniu) e „retras”, sau „urcat” într‑un comportament impersonal, distant, dar/deci obiectiv, în conformitate cu condiția scrisului și a preocupărilor ce rezultă din această condiție. Tolstoi scrie mai potolit, dar scrie, soția rămâne secretara harnică și dăruită muncii, mai formulează o părere despre starea în care se află, adică despre vârstă, dar nu‑și abandonează țintele ferme ale preocupărilor. Nu obosește în a urma țelul condiției sale înalte. Îndoielile și întrebările sunt ale Sofiei: „Mă întreb de ce Liovocika m‑a pus în postura unui veșnic vinovat fără vină? Pentru că vrea să nu trăiesc (s. n., aici), vrea să sufăr mereu privind sărăcia, boala și nefericirile oamenilor și să le caut, dacă nu se nimerește să dau peste ele în viață. Cere același lucru și de la copii. Oare e nevoie de asta? […] Dacă pe calea vieții dai peste un asemenea bolnav, să‑ți fie milă de el și să‑l ajuți, dar de ce să‑l cauți?” Scriitorul, deși are anumite sincope de decepție, e viu și neodihnit. Așa cum lasă – cum altfel? – greul descifrării cărților sale în seama cititorilor, după ce el a trudit la acestea, așa lasă o parte din tribulațiile vieții, ale senectuții, în seama altora. E un dat, poate și un dar.
În jurul vârstei de 75 de ani, Lev Tolstoi nu‑și face probleme din chestionarea senectuții. Și prin această atitudine este o personalitate puternică. Scrie, între altele, romanul Învierea și condamnă societatea țaristă, se… contrează cu Biserica Ortodoxă Rusă, învinge o boală, adresează țarului o scrisoare în care îl roagă să acorde libertate națiunii – o libertate pe care această națiune n‑o dobândește niciodată –, stă de vorbă cu oamenii, mai ales adepți ai teoriilor sale, e trist doar când nu se poate vedea cu discipolul său de căpătâi, Certkov, relație pe care Sofia este geloasă. Oboseala și tristețea se manifestă doar în relația de cuplu, dar, chiar dacă îi aduce soțului reproșuri, Sofia găsește motiv să fie și conciliantă. Manifestând un comportament distant/ distanțat în această luptă a concilierii dusă de Sofia, Lev Tolstoi își continuă pe mai departe preocupările specifice, meditația asupra rostului existenței, potrivit Spovedaniei sale, preocupat „Pentru a înțelege ce este el, omul trebuie mai întâi să înțeleagă ce este această omenire misterioasă, alcătuită din oameni la fel cu el, care nu se înțeleg pe ei înșiși”. Nu se înțeleg așa, în întregime, darmite, zicem, cum să înțeleagă o simplă etapă a vieții, fie ea și ultima? Visul lui e să trăiască pentru alții, prin alții, când alții trăiesc pentru și prin el. Prin cărți și în viața de cuplu. O șaradă. Ce „părți” contribuie la aflarea unui sens? Doar „Cu pana și cu inteligența lui n‑are decât să tulbure inimile altora.” Dar, din păcate sau din fericire, și inima ei? După o scurtă călătorie cu căruța, cu care L.N. a luat‑o de la scăldat în Voronka, pentru a o duce acasă, scriitorul îi mărturisește celei dragi că „ar fi vremea să încetăm să ne iubim așa de tare și de pătimaș și să ne certăm așa de intens”. Doar patima tulbură spiritul și confortul scrisului. Vine, da, vremea senectuții, dar nu și a încetării patimii și frământărilor.
În rețeaua gloriei viitoare
Înfrântă, sau doar consolată, Sofia Tolstaia convine să‑și ducă viața așa cum îi e dată: „Așa m‑am obișnuit să nu‑mi trăiesc viața mea, ci viața lui Liovocika și a copiilor, că ziua în care să nu fac nimic pentru ei sau care să aibă legătură cu ei mi se par stingheră și goală.” (30 dec. 1890, s. n.) Răspunde nevoilor trupești ale soțului, așa cum deslușește din însemnările de jurnal ale acestuia; ca o datorie și nu ca o glorie. Ocolită de evenimente, care, mai întâi, ar trebui să fie gesturi de iubire așteptate, scrie în jurnal, face din mărturisire un eveniment: „Așa cum se întâmplă mereu, când viața e plină de evenimente, atunci nu ai timp să scrii în jurnal, că altfel ar fi fost și el interesat.” Dă vioiciune mărturisirii, în locul unor sentimente împărtășite. Povara e grea. „Omul e viu numai prin visul său”, e de părere Sofia Tolstaia. E copleșită de foamea trăirii prin celălalt. Ea ar vrea să fie vie în visul lui, așa cum el e viu în visul ei. (Dar e important pentru un scriitor să‑și viseze nevasta?, ne‑am putea întreba în glumă.) Periplurile senectuții lui le trăiește ea, cât poate să le înțeleagă. Și înțelege anumite situații, dar nu până la capăt. Lipsa reciprocității e insuportabilă: „Și e și mai dureros să te convingi de lipsa reciprocității în ultimele zile ale vieții tale și ale unicei și neschimbatei iubiri față de un om egoist, care ți‑a dat în schimb numai o sentință severă și nemiloasă.” E vorba, nu?, de lipsă de comuniune, de viață înfrântă. Vrea să se sinucidă, aleargă spre Kozlovka „cuprinsă de o nebunie totală”, dar obosește și se oprește să se odihnească. Ironie a sorții? Reflex al intenției scriitorului de a se sinucide din cauză că nu‑și poate împlini iubirea pentru scris? „Dacă mai trec trei zile în care nu fac nimic spre folosul oamenilor, mă omor.”, mărturisea cândva scriitorul. Vârsta senectuții nu‑i înfrânge un asemenea angajament. Reverberează totul însă în gândurile celei care a decis, da, consolată: „Destinul meu a fost să fiu un element auxiliar al soțului‑scriitor. Și asta e bine: cel puțin l‑am slujit pe un om care merită sacrificiul.” Bătrânețea e o consolare, nu? Scriitorul nu trăiește consolarea generată de vârstă. O face jumătatea sa oferită de căsătorie. O trăiesc, poate, cei din jur. El trăiește pentru altceva, aproape cu inocență. Cu inocența destinului netrucat, găsind salvare în cele înalte, nu în existența diurnă și măruntă, pe care nu o neagă cu totul. „În sus este tot beznă. Privesc în această beznă a cerului (fără să ia aminte la întunericul luminos, deslușit de câțiva sfinți?, n. n.), și mă străduiesc să uit de bezna de jos și chiar uit, infinitul de jos mă respinge și mă îngrozește, infinitul de sus mă atrage și mă întărește”, recunoaște Lev Tolstoi la finalul Spovedaniei. Un vis care îi exprimă starea îl bucură și îl liniștește, provocându‑i trezirea. E poate visul identității sale, care nu are nevoie de adjuvanți. Cu totul detașat de frământările mărunte, cum am putea crede că sunt și cele ale senectuții și ale gesturilor mărunte de iubire, aspect vădit și de o părere a Sofiei, exprimată în jurnalul ei: „El n‑o să afle niciodată cât de aproape am fost de sinucidere, iar dacă o să afle, n‑o să creadă.” Să fie chiar o lipsă de comunicare și de înțelegere? Dar el comunică și înțelege, poate pe un alt plan, care este al înălțimilor, și și iubește, mărturisit, dar recuzita iubirii este utilizată pe o scenă mai mare. În plan diurn, de altfel, în momente bune, face plimbări în tovărășia soției, călărește sau merge cu bicicleta. Dar devine și gelos, precum față de Serghei Ivanovici, care îi cântă Sofiei, admirabil la pian, sonata lui Mozart. Poate fi impresionat de lectura unei piese de teatru, Nu trăiți așa cum doriți, de A.N. Ostrovski. La rigoare, este interesat doar de scrisul lui. Un interes al cărui importanță surmontează preocupări legate de tribulațiile vârstei. Cine oare, scriitorul sau seniorul, intră în străfundurile întunecate ale sufletului omenesc scriind Puterea întunericului? Conform mențiunilor din jurnalul diaristei, „mereu singur în biroul lui, scrie întruna scrisori în toate direcțiile și își țese așa de sârguincios rețeaua gloriei sale viitoare, pentru că aceste scrisori o să compună volume uriașe”.
■ Poet, prozator, eseist
Olimpiu Nușfelean
