Pe drumul limbilor romanice
Mihaela Helmis: Doamna Florica Dimitrescu este membru de onoare al Academiei Române din anul 2011 şi a fost onorată cu Premiul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” al Academiei Române încă din anul 1961. Acel Dicţionar al limbii române al secolului al XVI‑lea, care urma să reflecte geneza procesului de evoluţie a limbii vii către stadiul de limbă literară, după cum aţi aflat, nu a fost reluat. Într‑o carieră ce se apropie de opt decenii, doamna Florica Dimitrescu s‑a ocupat de tot ce poate să ţină de limba noastră, de istoria limbii, de gramatica istorică, de limba română contemporană, de dialectologie, de limba literară, lingvistica romanică şi îi datorăm, într‑o a patra ediţie, aflată în pregătire, Dicţionarul de cuvinte recente. O găsim colaborând la cercetările Institutului de lingvistică din Bucureşti încă de la înfiinţarea sa, în anul 1949, când făcea parte din colectivele de lexicografie, redactare şi etimologii pentru Dicţionarul Academiei, de gramatică, la prima ediţie a Gramaticii limbii române şi volumele dedicate formării cuvintelor, de lingvistică romanică, de texte vechi. A elaborat principiile de editare a textelor din perioada veche a limbii române şi a editat Tetraevanghelul lui Coresi. Sunt 22 de volume şi sute de studii care‑i completează opera. Președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop o numește pe doamna profesor şi cercetător Florica Dimitrescu, membru de onoare al Academiei Române, „arhivă vie a limbii române”.
Într‑o carieră ce se apropie de opt decenii, Florica Dimitrescu s‑a ocupat, așadar, de istoria limbii române, gramatică istorică, limbă română contemporană, dialectologie, limbă literară, lingvistică romanică şi a redactat, între altele, Dicţionarul de cuvinte recente, operă lexicografică menită să cuprindă înnoirea lexicală actuală şi să reflecte şi realităţile României de azi.
Mă bucur foarte mult să vă găsesc într‑o minunată dispoziţie şi stare de spirit, ca întotdeauna, doamnă profesor Florica Dimitrescu‑Niculescu, membru de onoare al Academiei Române, şi mai ales mă bucur că în dvs. găsim, şi acesta este unul din gândurile cu care am venit la întâlnire, informaţii direct de la sursă, direct trăite, despre două personalităţi pe care altfel le mai găsim evocate în cărţi sau în tratatele pe care le‑au scris. Mă refer la Iorgu Iordan şi la Alexandru Rosetti. Aţi lucrat cu fiecare dintre ei!
Florica Dimitrescu: Vă mulţumesc, pentru mine sunt ca părinţii mei, pur şi simplu. Am pus pe masă cărţile pe care le‑am publicat din 2011 încoace, după ce am intrat în Academie. Şi una dintre cărţi, cred că a doua, este dedicată amândurora, împreună, pentru că nici n‑aş putea să fac separaţia între ce a însemnat pentru mine şi pentru soţul meu Alexandru Rosetti, ce a însemnat Iorgu Iordan. Profesorul Rosetti ne‑a luat pe amândoi la catedră când eram foarte tineri. În anul III de facultate noi predam la anul II. Nu ştiu ce încredere au putut ei să aibă în noi, în viitorul nostru – ce eram? Nişte copii de 20‑21 de ani –, şi după aceea profesorul Iordan oarecum l‑a „furat” pe soţul meu, creând Catedra de lingvistică romanică. Deci, la un moment dat ne‑am despărţit, dar nu de suflet. Aia niciodată.
Dar numele lor nu sunt despărţite, şi chiar numesc un Institut al Academiei Române. Aşa că este la fel de important şi e un fel de monolit în jurul acestui fel de a păstra limba şi de-ai urmări evoluţia.
Da. Amândoi au avut influenţe asupra celor din generaţia noastră, aleşi de ei, în primul rând, pentru că fiecare dintre ei la origine au pornit pe drumuri diferite. Şi aşa am rămas şi noi. Rosetti s‑a situat pe pilonul istoriei limbii române, continuatorul lui Densuşianu, dar bineînţeles modernizând ceea ce ne învăţase prin cărţi; nu l‑am apucat pe Densuşianu. Iar profesorul Iordan pe drumul limbilor romanice a deschis orizontul. Eu am rămas pe română, soţul meu a trecut pe limbi romanice.
Şi ca model de profesor, în afară de încrederea pe care v‑au acordat‑o şi ca model de cercetător, cum erau cei doi?
Erau dedicaţi specialităţii lor. Sigur, fiecare a venit din cu totul altă plămadă. Rosetti a venit dintr‑o familie educată, cu multă ştiinţă, soţia lui, şi ea era fată de profesor de matematică la Iaşi, a făcut filosofia în Franţa; Iorgu Iordan venea dintr‑o familie mai mult decât umilă – copii mulţi, săraci, la ţară. Totdeauna ne povestea că „Bădia”, fratele lui mai mare, la şcoală, o zi mergea el, o zi mergea Iorgu Iordan, pentru că n‑aveau decât o singură pereche de pantofi. Mi se face pielea de găină când îmi aduc aminte de unde a pornit Iordan.
Şi vorbim, totuşi, despre şansă, despre pasiune şi despre dăruire pentru acest organism viu care este limba română şi care, iată, în ce fel ne ţine uniţi.
Da. Şi fiecare a reuşit să domine o parte a limbii române. În timp ce Rosetti a mers pe istoria limbii române, deci pe tradiţie, pe faptele mai vechi, profesorul Iordan s‑a axat pe limba română actuală. Şi, pe mine cel puţin, fiecare dintre ei m‑a îndrumat într‑un fel, şi am ajuns să conduc, spun cu of, un Dicţionar al limbii române vechi pentru Rosetti şi un Dicţionar al limbii actuale, recente, pentru Iordan.
Este absolut impresionant. Simţeam această punte, acest pod aruncat între limba română vorbită în secolul al XVI‑lea şi ceea ce ne‑aţi dăruit cercetând, ascultând, ca noi toţi, ceea ce a păţit limba română în vremea Covidului, cum se spune. Deci, o evoluţie pe care aţi învăţat să o urmăriţi.
Spectaculoasă! Dar am o mare durere: Dicţionarul secolului al XVI‑lea, pe care l‑am condus începând din 1960, mi‑am format un colectiv de zece persoane, am lucrat 14 ani, ca într‑o noapte să ardă tot.
Se pot găsi informaţii, erau peste un milion de fişe care ar fi trebuit să alcătuiască acest dicţionar pe care, din păcate, l‑aţi pierdut.
Nu ar fi trebuit. A fost întreg, de la A la Z. A trebuit să depunem toate fişele şi întreg dicţionarul redactat undeva la etajul I la Academie, în două dulapuri, cât era manuscrisul de voluminos. Într‑o seară, Eugen Jebeleanu, care mânca la Casa Scriitorilor, era la doi paşi de Academie, se ducea către casa lui la şosea şi şoferul i‑a spus: „Domnu’ Jebeleanu, uitaţi, sus la Academie sunt flăcări”. Ce este curios, n‑a ars decât acea cameră în care exista, după mine, comoara limbii noastre, baza limbii noastre, limba din secolul al XVI‑lea, şi mai erau vreo două dulapuri cu copii după nişte decrete ale Academiei. De ce şi cum, nu știu, nu s‑a făcut anchetă! Şi ce e şi mai dureros este că noi, colectivul, ţineam atât de mult la această lucrare unică, pentru prima dată se făcea la noi, şi nu s‑a mai repetat. Noi am spus că reluăm lucrarea, mai lucrăm o dată, pentru că ne‑am obişnuit cu ea, ştim ce trebuie să facem, mergem înainte. Nici o editură, însă, nici măcar Editura Academiei, care pe vremea aceea avea contract cu noi, n‑a mai acceptat această lucrare. Nu ni s‑a dat niciodată nicio explicaţie. Rosetti s‑a luptat ca un leu pentru a reuşi ca noi să putem munci încă o dată, numai din necesitatea ca româna să aibă, ca toate celelalte limbi romanice, această bază. Noi nu o avem, așa încât noi nici până astăzi nu intrăm în momentul când se fac comparaţii între limbile romanice. Pentru mine asta a fost mai mult decât moartea unei persoane dragi. Mult mai mult.
Biblia – cartea de bază a creştinismului
Să intrăm în acest dicţionar. Dvs. spuneţi că este baza pentru cercetare, pentru ce a devenit. Știm că era în secolul al XIX‑lea limba română cea pe care o găsim apoi parcă dată peste cap, precum Făt‑Frumos, la Eminescu, şi ce a urmat de acolo încoace. Cum era limba română în secolul al XVI‑lea? Noi mai citim cronicarii…
E complicat de spus, pentru că în secolul al XVI‑lea nu putem spune că avem lucrări originale în română. Totul e traducere. Adevărul e că toate limbile romanice au început prin traduceri, între care şi traducerile Bibliei. Biblia – cartea de bază a creştinismului.
Au început să lase dovezi scrise…
Da. Şi variate dovezi scrise. Pentru că una e să ai numai Noul Testament sau Vechiul Testament, dar să ai şi comentarii, să ai multe alte cărţi din jurul lor.
Doamnă profesor Florica Dimitrescu, v‑aţi ocupat şi de Tetraevangheliar.
Da, sigur. E foarte frumos să spun că ideea acestui Tetraevangheliar mi‑a dat‑o un profesor evreu. Profesorul meu, pe care alături de Rosetti şi Iordan îl consider la fel de părinte pentru mine, profesorul Jac Bic. Un nume mai puţin cunoscut. Cartea de română era cu doi autori: Rosetti şi Bic. Ne‑a ţinut cursul de limbă veche, şi când s‑a terminat mi‑a spus: „stai un pic, mergi cu mine la Academie”. Primul lucru: mi‑a făcut bilet de intrare, şi pe urmă m‑a dus la etajul I, în camera de literatură veche. Şi acolo l‑am văzut pentru prima dată, un fel de idol al tinereţii, era Perpessicius. El lucra la Eminescu, şi poate aţi auzit că locul lui era marcat. Dar nu marcat undeva sus, ci undeva pe podea. Probabil că târşia piciorul, sau aşa ceva, şi se făcuse acolo un fel de găurică. Ăsta era locul lui Perpessicius. Și a vorbit profesorul meu cu custodele, care era un coleg mai mare. El era încă student la istorie şi fiind foarte bun îl băgaseră acolo custode, pe domnul Ştrempel.
Viitor director al Bibliotecii Academiei…
Bineînțeles. Ne învârtim între nume importante. Pentru mine au fost ca nişte îngeri păzitori. Şi îi spune lui Ştrempel: „adu‑mi Tetraevanghelul lui Coresi”. Ni l‑a adus. O carte mare, pe care a deschis‑o şi zice: „ai putea să citeşti aici?” Era scris totul în chirilică, bineînţeles. Zic: „să încerc, cred că ştiu”. Cu poticniri am citit. Şi mi‑a zis: „dar cum de ai învăţat?, că asta nu se învaţă nicăieri!” Unde credeţi c‑am învăţat? La Religie. Religia, pe vremea mea, era prima la catalog. Nu era Româna. Întâi era Religia, urma Româna, Matematica, şi la Religie…
Vorbim de anii 1939‑1947…
Da. Ăştia au fost anii mei de şcoală, şi am prins intrarea în şcoală într‑o zi supraimportantă pentru omenire: 1 septembrie 1939.
Of… începutul celui de‑Al Doilea Război Mondial.
Da. Tata m‑a luat de mână de la şcoală şi, pe jos, am mers pe lângă Grădina Icoanei şi am ajuns la ARO. ARO era Patria de azi – adică azi nu mai e nici Patria… nu mai e nimic, din păcate. Şi el şi‑a luat Universul, el asta citea, şi a spus: ţine minte, astăzi a început războiul mondial. Dar eu ştiam ce e război, dar „mondial” nu cunoşteam termenul, însă mi‑a fost jenă să‑l întreb pe tata ce e aia mondial. Am tăcut din gură. Era anul când se schimbau directoarele. Fusese directoare dna Rădulescu‑Pogoneanu, soţia lui Ion Rădulescu‑Pogoneanu, cel care a editat pentru prima dată Jurnalul lui Titu Maiorescu. În anul ăla s‑a schimbat cu dra Malaxa, care era sora lui Nicolae Malaxa. Ea era profesoară de matematică şi ea avea o meteahnă: să nu intre bărbaţi în şcoala ei. Nici măcar preotul de la Biserica Icoanei, care era vizavi, nu putea intra decât o dată pe an la sfeştanie, căci aia nu putea s‑o facă altcineva. Iar la Religie, unde în toate şcolile din Bucureşti şi din ţară erau preoţi, la noi trebuiau să fie femei. De unde? Erau câteva care făceau teologie, şi la noi dna Şeicaru ne era profesoară. O doamnă minunată, drăguţă, mică de tot – noi îi ziceam „Molecula”. Învăţasem şi noi câte ceva din structura atomului… Când eram noi în clasa a IV‑a a rămas însărcinată. De unde să găseşti iar profesor o femeie? Cu chiu, cu vai, au găsit‑o pe o fostă elevă a şcolii care acum era prin anul II sau III la teologie, Mariana Ionescu. Toate cărţile de religie erau foarte subţiri în raport cu toate celelalte cărţi; nu se făcea apologia unei religii, trebuia să le ştii pe toate. Toate erau scrise de Mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, care urma să fie Patriarh. Mai trist este că Irineu Mihălcescu n‑a ajuns la Patriarhie, a ajuns la închisoare. Noi aveam la religie în clasa a IV‑a Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Adică exact ce suntem noi astăzi ca naţiune. Şi acolo am învăţat despre Coresi, despre Simion Ştefan, despre Dosoftei şi aşa mai departe. Şi profesoara asta era puţin atipică. Ea poate nici nu ştia cum să fie profesoară, că era prima dată când era pusă în situaţia asta. Şi ea ne‑a spus aşa: „fetelor, dacă vreţi să învăţaţi ceva în plus, să învăţaţi puţină chirilică. Să vă obişnuiţi ochiul cu felul în care scriau strămoşii noştri”. Şi ne‑a pus în felul ăsta să descifrăm prefeţe, adică Predoslovii sau partea de sfârşit a cărţilor care, toate, erau scrise în chirilică.
Acum mă întorc la Sala de la Biblioteca Academiei, unde profesorul se mira de unde am învăţat chirilică. Uite, de la religie am învăţat. Şi mi‑a spus atunci, în ziua aia! – când eram anul al II‑lea – „vei face ediţia acestei cărţi”. Eu nici nu ştiam ce e aia ediţie. În 1963, deci, după 23 de ani, a apărut Tetraevanghelul lui Coresi. De ce a durat atât de mult? Din cauză că între timp mi‑am dat doctoratul, şi l‑am dat cu un cu totul alt subiect, Locuţiunile verbale în limba română. Deci, a trebuit să mă ocup de doctorat, apoi am fost plecată un an în Polonia, special pentru textele vechi, slave, scrise cu chirilice. Învăţasem o serie de lucruri și, datorită Tetraevanghelului, am intrat în lumea cărţilor vechi.
Cum consideraţi că ne putem ţine firea? Pentru că foarte multe din documentele care privesc istoria noastră, cărţile care s‑au scris şi s‑au citit până la un moment dat, sunt scrise fie la Istanbul, fie în chirilică. Mai avem specialişti? Mai sunt dintre cei care ar putea să reia munca dvs.?, aceea a Dicţionarului limbii române în secolul al XVI‑lea?
Tezaurul nostru de limbă veche
Mie promisiuni mi s‑au făcut foarte multe. În primul rând, preşedintele secţiei de la Academie de limbă şi literatură, Marius Sala. Din păcate, a murit la o vârstă când încă mai putea lucra. Între timp, a fost Eugen Simion, care făcea literatură, excepţional, eu l‑am avut student din primul an şi pe el, şi pe soţia lui, pe Adriana Diana, şi era în grupă cu un alt ploieştean, cu Nichita Stănescu, care era cu soţia lui, Magdalena. Dar, sigur, nu se ocupa de limba veche. Astăzi îl avem preşedinte de secție pe un alt fost student al meu, mult mai tânăr, Gheorghe Chivu, un specialist de mare clasă exact în limba veche şi sper să facă ceva pentru redresarea noastră şi trecerea noastră în egalitate cu celelalte limbi romanice, prin dicționar. Toate celelalte limbi romanice ştiu ce substrat au, ştiu ce vechime au, ce trecut au, noi nu avem scris decât prea puţin. Pentru că am avut măcar această idee bună: în timp ce lucram tot dicţionarul cu texte vechi, dicţionarul împănat de citate – pentru că la un dicţionar găseşti citate adevărate, nu plăsmuite de mine sau de dvs., citate dintr‑un text – am scos numai cuvântul şi de câte ori este folosit. Erau zece texte pe vremea aceea, dar între timp s‑au adunat şi altele, deci s‑a îmbunătăţit tezaurul nostru de limbă veche. Şi atunci eu am făcut ceea ce se numea un Glosar al limbii vechi, care are şi acela peste o sută de pagini, pe care l‑am publicat – un fel de schelet al dicţionarului, dar un schelet nu ne ajută complet.
Ne ajută, e începutul.
E începutul, da, un început care dacă nu e continuat ar fi foarte trist. Sper ca domnul Chivu să ia iniţiativa revenirii la dicţionar.
Mă bucură şi mă încântă felul în care lucrurile trăite, lucrurile pentru care v‑aţi luptat, doamnă prof. Florica Dimitrescu, sunt atât de vii şi atât de armonioase în relatările dvs., dar cum simţiţi că stă azi limba română? Cât de grave, importante sau subtile sunt lucrurile care se păstrează şi cât de artificiale cele care i se adaugă?
Aici e o mare problemă şi noi ca lingvişti, ca oameni care ne ocupăm cu soarta unei limbi sau a mai multor limbi trebuie să fim foarte atenţi. Cei mai mulţi dintre noi privesc limba actuală – într‑un fel au dreptate – ca o limbă care‑şi pierde din farmecul ei. Eu personal sunt un gen de om foarte optimist şi nu vreau să văd lucrurile aşa. Eu sper în forţa limbii, a limbii, nu a noastră, de a elimina ceea ce e balast şi de a lăsa la o parte, şi limba noastră să curgă mai departe ca orice apă curată şi dătătoare de viaţă. Sigur, nu putem să punem pavăză influenţelor. Dar și asta este o bogăţie!
Să vă spun ceva legat de sinonimie. Şi noi avem dicţionare de sinonimie, şi italiana, şi spaniola, şi franceza. Ştiţi că ale noastre sunt mult mai voluminoase decât ale acestor limbi de mare cultură? De ce ele au avut puţine influenţe? Ele sunt influenţate de limbi germanice, în partea de nord, şi de limbi arabe în partea de sud. Dar alte influenţe nu au. Dar noi cum suntem? Suntem înconjuraţi de atâtea limbi, unele slave, una maghiară, deci la noi graniţele repede se trec, şi de la noi la ei, şi de la ei la noi. Şi atunci asta înseamnă o îmbogăţire, nu e ceva negativ. Sigur, dacă e excesiv…, tot ce e excesiv nu e bun, dar dacă e în limitele normalului, de ce nu?
Ne aflăm într‑un spaţiu în care limba atât de bogată ne face să ne simţim uneori, aşa cum spunea Cioran, şi pe noi ne încântă, ni se încălzeşte inima: „A traduce un text în franceză e ca a aduce o poezie în limbajul contabililor…” Bogăţia aceasta a limbii române despre care dvs. vorbiţi şi despre felul în care ea s‑a îmbogăţit nu face decât să ne dea de gândit: cum se poate păstra, cu globalizarea actuală şi cu tot ce se petrece mai nou în jurul unui organism viu, cum este limba română, firea ei, curăţenia ei, fiinţa ei?
Orice limbă, absolut orice limbă, în momentul când este a ta o consideri cea mai frumoasă. Pentru că ne‑am născut cu ea. E ca un fel de mamă vorbită a noastră. Nu mi s‑a întâmplat să spun, dar m‑aţi provocat şi fără să vreau în secunda asta consider că limba noastră ne este mama. Copilaşul, când se naşte, ce ştie el unde se naşte? Ce va avea? Unul se naşte arab, altul se naşte chinez, altul suedez. Aparatul e bun, e gata pregătit, dar limba i‑o va da întâi şi întâi mama. Oricum, un om dintr‑o naţiune de care el la inceput habar n‑are, în care el intră, atât cât poate, va fi sau nu va fi patriot.
Da, dar creşte în ea şi se hrăneşte cu ea. Şi atunci mulţumesc frumos pentru această apropiere între limba maternă şi nuanța acesta de mamă vorbită…
Este ceva care ne însoţeşte liniştit, e lângă noi şi depinde de noi cum o mlădiem.
Şi dacă visăm în această limbă, şi dacă gândim în această limbă…
Sigur. Pentru că atunci când învăţăm mai multe limbi şi unele ne devin aproape materne, niciodată nu vor înlocui limba natural maternă, care este unică. Chiar dacă, uneori, visăm într‑o altă limbă.
Natural maternă! O nuanţă şi mai apropiată de ceea ce este acest miracol al exprimării fiinţei umane într‑un anume fel, al înţelegerii lumii într‑un anume fel prin cuvintele vorbite şi legăturile între ele. Lumea se lasă tradusă prin cuvinte şi comunicată la fel. E minunat!
Excepţional. Avem o materie de cercetat infinită şi, în acelaşi timp, iubită, pentru că nu putem să nu iubim limba pe care o vorbim de la vârsta de un an…
Mihaela Helmis în dialog cu Florica Dimitrescu
