Chestionarea senectuții o face Sofia Tolstaia: „Există bătrâni fericiți care, după ce au petrecut o viață de iubire, așa cum am trăit și noi aproape treizeci și trei de ani, ajung să aibă relații amicale. Dar noi?” Fără să mergem la personaje tolstoiene, putem observa că Sofia depinde toată de scriitor, ca și cum ar fi a lui, ca și cum ar fi „el”. Numai că el nu intră în acest joc, deși nu‑și neglijează rolul. Doar că îi dă o altă interpretare decât aceea dată de soață. Ce știe el despre bătrânețe? Cum își joacă rolul seniorial? E preocupat de altceva, mai important, mai „înalt”. Ține de firea (cu adevărul acesteia) și de condiția lui, de harul care i‑a fost dat. Acestea îi asigură o detașare în obiectivitatea impersonală. Mai presus de cele mărunte și devoratoare de energie și timp.
Sofia Tolstaia plânge repetat, prin pădure, pe câmp, la locul de scaldă, pe drumuri, prin livadă. Scrie singură, „mereu aceeași melodie”. Reiterează iarăși și iarăși lamentația: „toate suferințele prin care am trecut din cauza puținei iubiri a lui Liovocika pentru mine și copii.” E, într‑un fel, oglinda inversă a comportamentul soțului și reflectă astfel, răsturnat, tribulațiile lui în înaintarea în vârstă. Lectura unui roman franțuzesc ieftin îi aduce gândurile spre ea: „E o mare fericire ignoranța în care se află o femeie frumoasă la bătrânețe, ignoranță referitoare la frumusețea ei, mai ales a trupului, iar asta îi păstrează curățenia și prospețimea morală. Dar asemenea cărți sunt moarte curată.” Elogiu al ignoranței în vreme ce deplânge ignoranța soțului? Și asta în cazul în care „Oricât de groaznică e moartea, eu o salut, dar bătrânețea e așa de neputincioasă!” În ce ar consta o asemenea bătrânețe? Sonia are o teorie: „Țin minte că m‑am gândit cândva și am spus că un om are o vârstă de bătrân când se află între două drumuri și oscilează să meargă pe calea morală, pe munte, adică să se perfecționeze, sau sub munte, adică spre slăbiciuni, spre pieire. Și uite, simt că merg pe ultimul drum și mi‑e și teamă, și sunt și tristă. Vreau să mă distrez, vreau să mă gătesc. Sufletul meu nu e vesel, nu am satisfacții, dar năzuiesc totuși spre satisfacție și fericire.” O năzuință pe calea secundă, cu așteptarea unor dovezi de comunicare din partea soțului de această factură. Conștientă, însă, de manifestarea erorilor de atitudine. Vinovată și slabă în așteptări, îl ține pe Liovocika, la nesfârșit?, în imaginarul ei, în răscrucea celor două drumuri, așteptând, plină de îndoieli, ca acesta să o ia pe drumul secund, când el se află departe (de ea?), pe drumul ce urcă muntele. Și deodată, privindu‑l atentă, se vede, indirect, în oglinda înfățișării lui, cum, singur în toate: „S‑a gârbovit foarte tare, a slăbit și s‑a potolit.”
Să fugi spre sinucidere – cum face la un moment dat Sofia – și să te oprești pentru odihnă când încep să te doară picioarele… – iată imaginea ironică a unei disperări! Dar nimic din disperarea mărturisitoarei nu trimite spre o abordare ironică sau sarcastică. „Protagonista” e redundantă poate în trăiri și constatări, dar toate ating culmile disperării. O disperare în care se amestecă umorile vieții în sine și cele ale senectuții, ale unei femei care ar vrea să le uite prin grija și sârgul iubitor al soțului. Ar fi dorit măcar „un prieten la bătrânețe – liniștit, bun, talentat”, dar nu i‑a ieșit. Își îndreaptă atenția spre scris, ca o salvare. Consemnarea evenimentelor existenței – mai mult a dureroasele evenimente – asigură o anumită consolare, îndoielnică, și mai puțin o izbândă: „Nu știu de ce scriu, este (jurnalul, n. n.) mai mult un dialog al sufletului meu cu mine însămi”. Un dialog al unui suflet care suferă că nu‑și poate găzdui Subiectul în casa sufletului așa cum ar dori. Dureros de atentă la comportamentul celui iubit până la sfârșitul zilelor. „Liovocika, creștinule, de la tine am văzut mai mult înstrăinare decât iubire și părere de rău.” – notează, după o pauză de doi ani (din 1895 până în 1897), și, cu anumite intenții de răzbunare: „Las’ să rămână scris tabloul ultimei perioade din viața mea, și, lucrul cel mai important, al vieții conjugale.” O viață în care trăiește foarte greu sentimentul că nu se poate conjuga cu viața celuilalt. Jurnalul poate fi încropit din amintiri, poate din… ficțiuni, având în vedere anumite intenții, cum ar fi promisiunea că „O să descriu cândva această poveste cu jurnalele care mi‑au dat peste cap viața mea sentimentală.” (s. n.) E atrasă de poveste, cu bogăția de imaginar pe care îl poate găzdui o asemenea întemeiere literară. Chiar scrie niște povestiri, le citește copiilor din preajmă. Dar vine responsabilitatea copleșitoare: copierea lucrărilor – creații literare și articole – lui Lev Tolstoi, suferind pentru el, fără ca anturajul să‑i acorde, mai ales spre finalul vieții, acest drept. Dreptul de a fi ceea ce dorește cu ardoare să fie. Condiția vîrstei exacerbează reacțiile celor din jur, taie dreptul la ardoare.
Slăbiciuni de om bătrân
„Of, bătrânețea nu e bucurie!”, mărturisește diarista în 1898. Bătrânețea trăită de ea în raport cu cel de lângă ea, care o pune într‑o situație ingrată: „altfel mâine domnul Cerckov va da poruncă să mă ducă pe mine, nu manuscrisele, la casa de nebuni, și Lev Nikolaevici, pentru a‑i face pe plac, din cauza slăbiciunilor sale de om bătrân, o să‑i îndeplinească această dorință, o să mă rupă de restul lumii și atunci o să pierd și eliberarea prin moarte”. Îi este pusă sub semnul întrebării mântuirea. Ruperea de lume, la bătrânețe, iată cum înseamnă – și se produce și prin – ruperea de celălalt. Rupere pe care celălalt o ignoră. Cum ignoră și mărunțișurile posterității: „E dureros că pretutindeni sunt numai secrete față de mine. E dureros că testamentul lui Lev Nikolaevici va da naștere multor rele, certuri, procese, bârfe gazetărești deasupra mormântului bătrânului care, în timpul vieții, s‑a folosit de toți, iar după moarte i‑a privat de orice drept pe moștenitorii săi direcți, așa de numeroși.” Suspiciuni și acuzații, unele greu de dus (mai ales de sufletul cititorului). Lucrurile în desfășurare fac eforturi să închidă dialogul: „Sunt așa de speriată de răutatea și de țipetele soțului meu îndreptate împotriva mea. El crede că strigătul lui mă face mai sănătoasă și mai liniștită (strigăt al vieții?, n. n.), că de‑acum mă tem să mai vorbesc cu el.” E vorba oare de un strigăt de viață al scriitorului cuprins între „strigătele de suferință a inimii” diaristei?
Maiestuos în toate
În vremea acestor ieșiri ale disperării senectuții, Lev Tolstoi ce face? În această etapă a vieții, în care, după cum notează în Jurnalul său, „În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n‑aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le‑am deprins în perioadele precedente.” Pe lângă scrisul continuu, călărește, cum mai ziceam, adesea „pe un drum așa de îngrozitor, înghețat”, vorbește despre cărții și despre anumite ediții, și‑l sancționează, la lectură, chiar pe Dostoievski, tovarășul lui de mai târziu pe căile înalte ale eternității: „Spre prânz a venit Gorbunov, L.N. s‑a sculat mai vioi, citește Karamazovii lui Dostoievski și spune că e foarte prost: unde sunt descrieri e foarte bine, dar unde sunt discuții, e foarte rău. Peste tot vorbește numai Dostoievski, nu personajele diferite din povestire. Discursurile lor nu sunt caracteristice”. L.N. își păstrează însă obiectivitatea, distanțarea maiestuoasă în toate cele importante, chiar și când slăbiciunile vârstei își anunță prezența. Tensiunile trăirilor sunt intense la amândoi, doar că trag în direcții diferite. Se desprind unul de altul – mai intens la senectute?, de ei înșiși – cu neputință?, de propriile tendințe și aspirații – cu neputință?, de viață, în drumul spre finitudine?
Cinci coli de tipar
Până în ultimele zile ale vieții lui Lev Tolstoi, Sofia Tolstaia îi corectează manuscrisele. Îi corectează viața? Încercările senectuții? Oare reușește? Dezvăluie, iarăși, în 25 oct. 1910: „M‑am sculat devreme, am petrecut dimineața cu domnișoara Almedingen și am citit cinci coli de tipar pentru corectură. Am fost la școala noastră sătească – tânărul învățător, neexperimentat, are optzeci și patru de elevi și eleve. Se joacă șah, se cântă la pian.” Lev îi ascunde Soniei o scrisoare pentru Galia, își încuie din nou inima, ceea ce o face pe soție să decidă: „Termin și închid pentru multă vreme acest jurnal îngrozitor, povestea suferințelor mele grele!” Doar ale ei? Dacă e vorba de o „poveste”, atunci ar exista în aceasta și expresii ale imaginarului și subiectivității diaristei? În Jurnal, vor urma doar două notații despre fuga și săvârșirea din viață a scriitorului.
■ Poet, prozator, eseist
Olimpiu Nușfelean
