În marea nihilistă a poemelor Adrianei Teodorescu, bătălia fundamentală vizează Sensul, fără de care certitudinea identităţii, rarisim afirmată, nu înseamnă nimic, iar căutarea Sensului, îngreunată de relativismul acut al semnificaţiilor, se reduce la captivitate în seria cuvânt – poem – carte.
Apărut în 2013 la Editura Limes din Cluj-Napoca, Aproape memorie, volumul de poeme al Adrianei Teodorescu încapsulează o tensiune existenţială paradoxal transcrisă de neutralitatea observaţiei şi intensitatea copleşitoare din sondările şi analizele interiorităţii, scindată între concret şi fantasme intelectuale rafinate, marcată obsesiv de Scris şi Carte, scurtcircuitată de o sfâşiere continuă a cuvintelor, străine de contururile fiinţei şi totuşi absolut vitale fiecărei ipostaze ale existenţei sale.
Fantomatică reiterare a unui subiect de studiu academic (lucrarea de disertaţie a Adrianei Teodorescu fiind consacrată romanelor lui Goncearov şi Camus), Oblomov monopolizează dedicaţia poemului
cu care se deschide volumul – Lui Oblomov, din frică, cu somn – şi împrumută ludic tipica-i torpoare existenţială, necesară în fiecare exerciţiu de atenuare a terifiantelor experienţe generate de febra cunoaşterii. Panaceu livresc, oblomovismul echivalează aici cu un somn autoindus, cu o ambiguă stare onirică, ce pare a articula sau oblitera, după caz, straturile fluide de experienţă şi sens, menţinând însă puterea de actualizare şi de moarte a cuvintelor: „Am teancuri de perne păstrate încă din copilărie, subţiate / asemeni frunzelor în pagini de cărţi, / perne ce s-au înmulţit solitar, unele mâncându-şi fiicele, / îngrăşându-se, / altele trimiţându-le în lume, învăţându-le să-şi facă / din cuvinte scorburi, / să se ascundă până vor veni ochi care vor primi copacul întreg, / să găsească locul în care sosirea lor nu ar fi fost observată, / căci era deja schiţată. / Şi acum mă opresc şi scriu şi eu: pernă, / deschid un spaţiu în care timpul va veni mai târziu, / când nu voi aştepta şi nu voi şti, aşa cum într-o zi am scris: / Cîinele va muri, şi mort e în toate formele sale, / dar eu nu simt niciodată când închide ochii, / îl folosesc mereu ca pe un joker, îl obosesc, îl neutralizez încât… / cîinele e cuvânt, atât.” Acest „atât”, extins între logos şi carte, poate să echivaleze cu totul în lumina acceptării dependenţei identităţiii lirice de sfera sa: „m-am legat de această groapă cu partea / cea mai slabă a fiinţei mele, / ar putea fi pernele mele irumpând din tăcerea lor / în glasul unui personaj fragil, / sau altfel, un personaj aruncând ghemotoace de puf, de ceaţă, / împânzind cu somn un om ce a trimis cuvintele / să moară pentru el, / om care pot fi câteodată.”
Relativizată graţie jocului dintre certitudinea condiţionării intelectual-sensibile şi insecurităţii concentrate în acest „câteodată”, identitatea poetei este supusă unui alt proces destructurant în adriana a fost numele meu până când, poem în care imaginarul anxietăţii este indus sub presiunea creşterii, a transformării şi a feminităţii, cu fantasme accentuate de maternitatea virtuală, anihilată de proiecţia regresivă şi de gen din final: „eu nu sunt adriana / m-am tuns ca un puşti, / capul meu alunecă încă printr-o clepsidră / când voi fi mare o să mă ascund pănă când / şi vîrsta, ca o boală îmi va trece”. Sub semnul cuvântului, după nume, un alt element al identităţii intră în disecţia economiei identitare – glasul, asumat ca parte ambiguă a identităţii lirice şi diseminat în scenarii şi imagini teribile şi întunecate în Căzut. Glasul.
Sintaxa coşmarescă a imaginarului se intensifică în Van Gogh. Unul dintre, o atroce perspectivă asupra muzeificării şi morţii sensului estetic într-o lume a privirii democratizate: „Van Gogh e aproape dintotdeauna conectat la aparate / ce-l strâng din decerebrări repetate şi-l construiesc în piaţa mare / a privirilor şi din el ca o apă neagră un altul iasă / cu clişee rupte împrăştiind coaste, / slăbit în trup ca pumni de râme colorate întretăindu-şi orbirea, / Van Gogh mai visează mâini lungi şi-n loc de unghii pleoape. / Şi nimeni nu-l verifică unde pleacă.”
Coşmar ultim, moartea se insinuează într-un pseudoteatru angoasant în Vierme, excelenţă şi în Incinerare, Fratele meu vierme, verificând centralitatea thanatosului în poezia Adrianei Teodorescu, observată de Irina Petraş în Vitraliul şi fereastra, textul care prefaţează volumul. Surprinzătorul registru familial care guvernează din aceste două poezii („ca un tată înmuiat, vierme, excelenţă, lasă-mă”, „Fratele meu vierme”) se prelungeşte şi în primul poem dintr-un dublet privativ-nihilist, (psih)analitic şi livresc, Fără tată. În aceeaşi sferă intră şi tripticul Unchiul meu dan, trei poveşti lirice despre avatarurile eului, familie, moarte, cuvinte şi memorie. Materie echivalată relativ cu poemele desfăşurate în volum, graţie titlului, aceasta din urmă intră în conjuncţie cu logosul poetic şi, paradoxal, în cea dintâi poezie dedicată ei, depăşeşte limitele morţii: „Memoria mea – mai bătrână ca mine, moartă – se face obiect […] Memoria mea nu moare odată cu mine, / o las în urmă ca pe un semn.” Şi totuşi, în regimul paradoxului transversal în volum, moartea este sinonimă aici cu plenitudinea identitară, pe o logică a perpetuei insatisfacţii intelectual-artistice: „Ziua în care mă voi simţi întreagă va fi şi a morţii. / Toate punctele mele vor însemna fiecare, / mai mult decât au însemnat împreună vreodată, / apoi vor fi hrană pentru peşti”.
Exorcizarea morţii prin forţa memoriei îmblânzeşte terifianţa imaginilor, schimbând timpul verbal generic din prezent în condiţional-optativ în Celui ce e aproape să moară, conturând un scenariu de basm incantatoriu, proiectat minimal egocentric: „Aş vrea / să nu mai poţi muri chiar dacă gânduri şi carne ţi-o cer, / să dai cu pietre în timp şi să nu plângi când i se deschid rănile, / să ţi se cojească moartea ca o superficială piele inutilă, / să uiţi că moartea e în tine ceva care creşte, / să ieşi din ea ca dintr-o casă veche, / să-i reclădeşti pe cei morţi din cuvinte, / să mănânci pâinea poveştilor ca să nu-ţi mai forţezi trupul, / să nu mai fie drumuri sau vremuri alunecoase care să te aibă, să nu te mai văd niciodată, / dar să te ştiu mai mult decât copil al ochilor noştri. / Aş vrea / măcar / să stai în mintea mea ca şi când ai muri după mine”.
Dar memoria creează cuvinte şi „aproape” cărţi, substanţa unor angoase intense, transformate în negativităţi needulcorate, atroce receptate şi profund intelectualizate, pigmentate cu emblemele lui Goncearov şi Thomas Mann, dar şi cu umbra recurentă a lui Van Gogh. La palierul explicit livresc, oblomovismul paliativ este dublat de suprapunerea identitară cu Gerda thomasmanniană şi de plasarea discriminatorie a lui Kay într-un scenariu al izolării ficţionale, dincolo de ingerinţele trecerii.
Tentaţia cuvintelor şi dependenţa de carte intră în conjuncţie terifiantă cu perspectiva osificării cuvintelor şi morţii cărţilor, pe fondul tentativei de salvgardare a identităţii. Ambiguizată de relaţia cu instrumentul creaţiei, certitudinea acesteia din urmă din „Nu pot să scriu decât singură. / De aceea cuvintele mele nu-mi pot fi familie, nu putem face totul / împreună ca şi când ne-am cunoaşte dintotdeauna”, îşi pierde din siguranţă în registrul lui „dacă” – „Dacă aş fi un om care să scrie cărţi, aş merge chiar acum / şi mi-aş captura lumile în cuvinte / cu sclipiri de oglinzi noi şi păsări cu pene ca frunze fiind mereu / şi însemnând ceea ce nu mai sunt. / Dar toţi anii ăştia mi-a fost atât de frică că pot trăi fără să scriu. / Şi-ncet, pe muchie – acum – o carte cu om ce cărţi nu poate ” –, pentru a eşua în coşmar: „cărţile mă strigă în somn şi mă înţeapă ca nişte coaste pe care stă / carnea mea învelită în cuvinte”, „După ceas şi frig a venit cartea. / A început să se facă înaltă şi s-a-ngreunat ca un mort”. Mai mult chiar, cartea generează ecuaţii thanatice multiple, acaparând cu ferocitate cărţi şi identităţi creatoare şi hermeneutice: „Aici răbufneşte totul: / O carte scriindu-se le destramă pe toate celelalte. / Şi-apoi o rupi ca să poţi intra tu însuţi în ea, / şi-acolo, singur, renunţi la tine ca să o cunoşti bine.”
În marea nihilistă a poemelor Adrianei Teodorescu, bătălia fundamentală vizează Sensul, fără de care certitudinea identităţii, rarisim afirmată, nu înseamnă nimic, iar căutarea Sensului, îngreunată de relativismul acut al semnificaţiilor, se reduce la captivitate în seria cuvânt – poem – carte: „Ştiu cine sunt dar nu înţeleg nimic”, „Nu mai ştiu diferenţa dintre oameni şi lucruri, / unii şi altele locuiesc împreună”, dar mai ales: „Nu ştiu dacă am să găsesc vreodată Sensul: / aud zilnic că e mic şi viclean, cameleonic şi proteic, / că doarme când nu-l caut şi urlă când îl ocolesc, / dar mi-e dor de el şi milă ca de un dumnezeu ucis de propria enormitate. / până la sens irup puzderii de dacă / de care mă feresc să nu mă târască în vreo carte. / M-ar pune în cuvinte / nu m-ar mai lăsa să ies niciodată…”.
