După aproape zece ani de prezidenţialism marinăresc, Traian Băsescu reuşeşte să articuleze prima propoziţie integral adevărată din carieră. Nu mă ostenesc s-o reproduc fiindcă o ştiţi cu toţii: îi vizează pe Crin Antonescu şi Victor Ponta şi reprezintă un calificativ al nivelului lor de inteligenţă.
Periodic, România are câte o tentativă de suicid etnic. Cred că suntem, ca ţară, recordmeni mondiali la sinucideri ratate… Chestia asta uşor patetică şi vag nevricoasă am scris-o pe Facebook în ziua de 23 februarie a.c. Era perioada aia tulbure şi angoasantă, în care iminenta rupere a U.S.L.-ului ameninţa cu împingerea ţărişoarei într-o zonă de instabilitate îngrijorătoare, date fiind, în primul rând, evoluţiile incontrolabile din Ucraina vecină şi nu peste măsură de prietenă, dar şi faptul că, în general, la calviţia noastră cronică şi multilateral expandată, doar tichia de mărgăritar a unei crize politice ne mai lipsea.
Cel mai interesant comentariu la propoziţiile aruncate la plezneală în spaţiul virtual mi-au parvenit, pe aceeaşi cale, de la Dan Sebastian Buciumeanu din Drobeta Turnu Severin şi sună astfel:
Nu există ridicul mai mare decât o sinucidere ratată. Dar cum „sinuciderile” noastre etnice, cam de multişor poveste, deja din interbelic, se înlănţuie aiuritor, ele ţin acum, din fericire, de terapia salutară a carnavalescului. Poate nu ştim şi nici nu vrem să ştim pentru cine bat clopotele, dar de ce trag clopotele ştim. De frânghie, monşer…
Dan Sebastian Buciumeanu este un profesor eminent şi autorul, în 2001, a uneia dintre cele mai inteligente şi mai profunde cărţi consacrate literaturii române vechi: Dosoftei poetul. O hermeneutică a Psaltirii în versuri. Spusele lui vesel-amărui m-au pus rău de tot pe anumite gânduri, iar plasarea actualităţii româneşti sub bahtiniana zodie a carnavalescului – fie el şi ca terapie salutară – m-a trimis în zilele babei şi nopţile vegherii ce-au urmat pe coclaurii a tot felul de stări convergente întru deprimare: lehamite, iritare, mizantropie, pesimism filosofic şi enervare pragmatică. Inclusiv împotriva acestui domn cu nume cacofonic, Ion Luca Caragiale, care ne-a pecetluit per toujours şi iremediabil destinul vernacular cu ironii subţiri şi sarcasme ucigătoare de-am ajuns să ne căutăm salvarea dintre talazurile de ridicol în care ne-a prăbuşit dumnealui nicăieri altundeva decât tot în vorbele-i strepezite şi nemuritoare. Ei nu, dar în fond şi la urma urmei chiar aşa: asta-i ţară, măi Costică?! Întrebare evident retorică.
Ne-retoric vorbind, în această ţară se întâmplă lucruri pe care, să am pardon de impresie, domnule Dan Sebastian Buciumeanu, conceptul de carnavalesc le acoperă doar pe ici pe acolo, prin părţile esenţiale ale naturelului simţitor al naţiei. Par egzamplu:
1. Biserica Ortodoxă Română se încrâncenează în proiectul edificării Catedralei Mântuirii Neamului fără să-şi pună o secundă problema dacă neamul în cauză vrea sau nu să se mântuie, iar în caz că da, dacă este satisfăcut de raportul calitate-preţ la care i bagă pe gât oferta. În aceeaşi ordine de idei şi sentimente religioase, România a ajuns la un scandalos scor de 1-6 între numărul şcolilor şi al bisericilor de pe teritoriul său (în cifre absolute, ci
rca 3.000 la peste 18.000). Ne mai mirăm în atare condiţii că eleve olimpice fac excursii neplanificate, la drum de seară, prin lăcaşuri ale Domnului unde nimeni nu le vede, nimeni nu le-aude, iar nişte răi şi nişte fameni acuză pe purtătorii de sutană de tentative de prozelitism şi sechestru de persoană.
2. Un sucevean beneficiază de o pensie alimentară în valoare de un (1) leu/lună, în timp ce un contemporan al său, bucureştean din sectorul 1, primeşte de la statul român o pensie de 25.201 RON, adică vreo 5.600 euro tot pe lună. Un copil sărman, veţi spune amintindu-vă că la sfârşitul anului calendaristic 2013 concetăţenii noştri Dan Radu Ruşanu şi Daniel Dăianu şi-au burduşit conturile cu sume ce depăşesc substanţial 50.000 de euro fără să le tremure nici mâna care semna statul de plată cu pricina, nici sufletul, nici conştiinţa de oameni care trăiesc în aceeaşi ţară cu milioane de nenorociţi pentru care supravieţuirea este maximum maximorum pe care îl aşteaptă de la viaţă. Iar comentatorii de serviciu şi gânditorii umanitaro-naţionali se isterizează fariseic pe tema corupţiei şi filosofează duios apropo de hirea cea lacomă şi ticăloasă a omului dintotdeauna, dar nu suflă o vorbă despre cât de crudă şi nedreaptă este orânduirea care facilitează astfel de discrepanţe revoltătoare între indivizi care, totuşi, la naştere văd lumina aceluiaşi soare, dar, pe parcurs, eludând brechtianul un om=un om, abandonează condiţia de fiinţă umană în favoarea celei de bestie achizitivă. Ca să nu mai vorbesc despre aşa-zişii intelectuali de dreapta care propovăduiesc fără jenă moartea umani(tari)smului şi a valorilor revoluţiei franceze ca fiind desuete, anti-elitiste şi, mă-nţelegi, de stânga-mprejur.
3. O învăţătoare cu nume predestinat didacticii, Blându, este acuzată că ar fi solicitat bani pentru fondul clasei sau că i-ar fi beştelit pe nişte părinţi fiindcă nu cotizau cu aplomb. Intră în funcţiune artileria grea a presei revendicative şi furioase de pe malul Dâmboviţei care cere imperativ opiniei publice, directorului şcolii, inspectorului şef al municipiului Bucureşti, ministrului învăţământului, secretarului general al ONU şi cui se mai află prin preajmă ca vinovata nedovedită să fie imediat, dar imediat dată afară pentru că a întinat, nu-i aşa, nobilele idealuri ale învăţământului românesc public, privat şi mixt. Presarii români – analfabeţi şi gălăgioşi, având de răzbunat, aprige frustrări vizavi de dascălii care le chinuiseră adolescenţa cu pretenţia absurdă ca la finele liceului seral să ştie la perfecţie tabla înmulţirii – fac front comun, exercită zilnic presiuni mediatice infernale, intimidează factori de decizie slabi de înger şi, în final, lupta lor este încununată de succes: învăţătoarea este concediată înainte ca organele în drept să-i dovedească vreo culpă. Firesc, după încheierea anchetei, femeia dă în judecată pe cei care o concediaseră abuziv. Presa tace. Încă e bine că nu se revoltă împotriva conducerii şcolii care a comis un act ilegal, că doar se ştie: în România, justiţia TV la ore de maximă audienţă este iubirea dintâi şi visul de pe urmă al tuturor, de la Traian Băsescu la Dana Grecu şi Robert Turcescu.
4. Unii indivizi se cred mai deştepţi decât alţii. Alţii îi cred pe ceilalţi mai proşti decât ei. Cristian Ghinea intră simultan în ambele categorii şi astfel mobilizat pe dinlăuntru scrie articole în Dilema veche în care încearcă să-şi convingă eventualii cititori de diferite teze ideologice emanate din afişata sa atitudine mic-burgheză. Cum ar fi, de pildă, teza că între cineva care, la nevoie, te împrumută necondiţionat cu o sumă de bani şi altcineva care îţi impune ce, cum, când şi în ce fel să faci cu ei tu trebuie să-l alegi plin de entuziasm pe al doilea fiindcă el nu vrea deloc, dar absolut deloc să te controleze economico-financiar şi, în cele din urmă, politic, ci îţi vrea binele – ţie, copiilor tăi şi urmaşilor urmaşilor lor în veacul vecilor, amin. Ca bonus, generosul creditor te învaţă, la preţ promoţional, şi ce înseamnă adevăratul bine, fiindcă oricum tu eşti cam bou şi habar n-ai ce-ţi doreşti pe lume.
…Poftim? Unde este aici ideologia? Peste tot… Şi mai cu seamă pe ruta Kiev-Bruxelles-Moscova…
5. După aproape zece ani de prezidenţialism marinăresc, Traian Băsescu reuşeşte să articuleze prima propoziţie integral adevărată din carieră. Nu mă ostenesc s-o reproduc fiindcă o ştiţi cu toţii: îi vizează pe Crin Antonescu şi Victor Ponta şi reprezintă un calificativ al nivelului lor de inteligenţă. Politică, dar nu numai… Într-adevăr: cât de prost (politician, dar nu numai…) trebuie să fie cineva pentru a-şi bate joc de o majoritate parlamentară de 70-80%? Nu, nu-mi răspundeţi, n-am timp de răspunsuri, abia am timp să pun întrebări. Retorice şi alea. Cum să rupi, dintr-o ţâfnă infantilă, cel mai promiţător proiect politic postdecembrist? Câtă stupiditate trebuie să ai în dotare pentru a sacrifica speranţa într-o Românie mai bună, punând-o în balanţă cu certitudinea asfixiantă a carierei unui Klaus Johannis incolor, inodor şi insipid politic (dar nu numai…)? Cine, în afara naivului Crin Antonescu, mai poate crede în destinul providenţial al unui personaj public care n-are la activ nici un singur gest de natură să-l extragă din cel mai cenuşiu anonimat? A fi neamţ nu e, în sine, o calitate, nici o garanţie de competenţă şi cu atât mai puţin condiţia necesară şi suficientă a performării în indiferent ce domeniu al vieţii sociale. Este, desigur, dreptul inalienabil al lui Crin Antonescu de a crede că lucrurile stau altfel şi riscul lui asumat implicit de a muri cu această credinţă de gât. Mă rog, îl priveşte; dar cu PNL-ul ce-a avut?!?
…Aş putea continua mult şi bine această melancolică schiţa de Românie pitoresc-carnavalescă, plină de politicieni sinucigaşi, intelectuali pârâţi, neguţători de iluzii veroşi, instituţii corupte şi o populaţie blazată, inertă, visând la recuperarea unei societăţi civile care şi-a făcut demult harakiri în piaţa publică. Pentru această Românie bat oare clopotele, domnule Dan Sebastian Buciumeanu?
Felurimi (titlu de rubrică împrumutat de la I.L. Caragiale)
• După ce a pus pe picioarele găinii născătoare de pui vii presa tabloidă din patrie şi a dus-o pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie – respectiv, la dispariţia cvasi-completă – Ion Cristoiu-Înc-odată a fost chemat de Stelian Tănase să resusciteze şi televiziunea culturală de pe al doilea canal public. Se pare că „maestrul” Cristoiu nu se bâlbâise îndeajuns prin talk-show-uri politico-politice îngălate şi plicticoase; era nevoie de talentul său de moderator morfeic şi la singura emisiune culturală de la TVR, intitulată Omul cu carte. Pardon? Vârâtă în grila de programe direct în prime-time, reprezentaţia cristoiescă trebuia probabil să facă concurenţă emisiunii În puii mei a lui Mihai Bendeac sau altor programe cu nivel comparabil de spiritualitate. Simţind primejdia, Bendeac s-a retras la timp…
• La fel ca 90% din restul intelectualilor români aciuiţi prin presă, Tudor Ştefan e convins că Pierre de Coubertin este rostitorul „cuvintelor legendare: Ai învins, continuă, ai pierdut, continuă!” (Ring/26 februarie 2014). Scurte observaţii:
1. Legendarele vocabule sună, de fapt, mai puţin sportiv decât crede T.Ş. Anume: „Ai reuşit, continuă; n-ai reuşit, continuă”. Nu e chiar acelaşi lucru…
2. Rostitorul lor este, în realitate, exploratorul polar norvegian Fridtjof Nansen (1861–1930), între altele laureat al Premiului Nobel pentru… pace (1922).
3. Nu e obligatoriu să le ştii pe toate. Este însă de bun simţ să nu simulezi că ştii mai multe decât ştii atât în realitate, cât şi în spaţiul virtual al nombrilismului personal. Păi nu?
