Boris Marian: Yehudi Menuhin, 100 de ani de la naştere

Yehudi Menuhin,
100 de ani de la naştere

Sir Yehudi Menuhin (n. 22 aprilie 1916, New York – d. 12 martie 1999, Berlin) a fost un celebru violonist şi dirijor american, descendent al unei familii de evrei emigraţi din Rusia. Pe lângă cetăţenia americană, a dobândit ulterior şi cetăţenie elveţiană (1970) şi britanică (1985), fiind înnobilat în Marea Britanie cu titlul de Lord Menuhin of Stoke d’Abernon. Sir Yehudi Menuhin a avut una din cele mai lungi şi prestigioase cariere muzicale ale secolului al XX-⁠lea. În 1927 Yehudi Menuhin a venit în România, la vila Luminiş, locuinţa din Sinaia a lui George Enescu, pentru a lua de la acesta primele lecţii de vioară. În tinereţe, Yehudi Menuhin a plecat la Paris pentru a studia vioara cu George Enescu. O prietenie profundă i-⁠a legat pe cei doi până la moartea lui Enescu, în 1955. Opiniile despre acest mare muzician sunt elogioase. E unul dintre cei mai mari muzicieni ai secolului al XX-⁠lea, un fabulos violonist, dirijor cu o carieră longevivă – 70 de ani –, una dintre cele mai prestigioase din istoria muzicii. A fost un copil-minune de la 7 ani, a cântat, cucerind publicul cu concertul nr.1 de Mendhelson-Bartholdy. Scria despre Enescu că va fi una dintre marile descoperiri ale secolului al XXI-⁠lea. „Enescu a fost cel care mi-⁠a aprins imaginaţia, deschizându-⁠mi o perspectivă în tumultul şi măreţia lui Bach. Enescu va rămâne pentru mine absolutul prin care eu îi judec pe alţii”. Datorită lui Enescu,Yehudi Menuhin a fost un mare prieten al românilor. Primul festival Enescu s-⁠a bucurat de participarea sa directă. A fost sufletul festivalului. Yehudi Menuhin n-⁠a fost numai copil-minune, a fost şi un adolescent magnific, care a făcut turnee ambiţioase în lumea întreagă. A fost căsătorit de două ori, căsnicii din care au rezultat patru copii. Doi cu prima sa soţie, Nola Nicholas, şi doi din a doua căsătorie, soţia sa fiind balerina britanică Diana Gould. A fost un artist implicat în evenimentele epocii sale. În timpul celui de-⁠al Doilea Război Mondial, la vârsta de 25 de ani, a susţinut circa 500 de concerte pentru trupele aliate. N-⁠a ţinut cont de cortina de fier, a călătorit în ţările estice, ştiind câtă nevoie era de muzică. Cu deosebire în Ungaria, din cauza marii sale iubiri pentru Bela Bartok. După război cânta pentru cei care au supravieţuit lagărelor de concentrare. În 1959 s-⁠a stabilit la Londra. După mult timp, 25 de ani, cere cetăţenia engleză. În 1958 înfiinţează prima orchestră de cameră, în care cântă acompaniat de sora sa Hephzibah Menuhin. A fost mereu în căutare de noutăţi în muzică, astfel a colaborat cu prea puţin cunoscutul şi misteriosul muzician indian Ravi-⁠Shankar. Activitatea sa discografică este de admirat. Una dintre cele mai importante imprimări este cea din 1933, când a cântat împreună cu George Enescu – Concertul pentru 2 viori de Bach, disc care obţine Marele Premiu al discului Gramophon. În 1963, la Londra, într-⁠un mare concert, Yehudi Menuhin introduce pentru prima dată simfonia I de George Enescu, lucrare pe care englezii o cântă cu ardoare în fiecare an.

A fost un muzician care a iubit mereu instrumentul la care a cântat, vioara; a scris şi un manual în 1972: „6 lecţii de vioară”. Iar în 1977 scrie o carte autobiografică: Călătorie neterminată. A fost un talent incontestabil, mulţi au văzut în el geniul. Ascultând-⁠o pe Silvia Marcovici a spus încântat: „E aproape perfect!”. A murit în 1999, la 12 martie, la vârsta de 83 de ani. Îşi mai dorea să facă multe lucruri noi.

Kierkegaard – un geniu straniu

O carte ce merită reluată la lectură adeseori este Mirarea filosofică a Jeannei Hersch, apărută în traducere română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi Sören Kierkegaard (se citeşte Soeren Kirkegor), care a trăit în Danemarca între anii 1913-⁠1855, adică o viaţă extrem de scurtă pentru un filosof, ca pentru orice om. Karl Jaspers îşi alesese ca modele iniţiale pe Kierkegaard şi pe Nietzsche. Ambii maeştri au avut o viaţă plină de dificultăţi, datorită unei sensibilităţi acute şi unei lucidităţi rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire, desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoştinţe. Un spirit critic neiertător chiar cu ei înşişi, cei chemaţi să privească lumea cu un ochi cercetător, prudent şi reflexiv. De aici şi suferinţele îndurate. Copilăria şi adolescenţa lui Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit bigot la bătrâneţe. Când s-⁠a născut, tatăl avea deja 56 de ani, ceea ce nu l-⁠a ajutat să se apropie prea mult de părintele său. Copilul avea tendinţa să creadă în mistere, stafii, juca diverse roluri, mascat fiind, însuşi tatăl privea cu neîncredere şi tristeţe comportamentul ciudat al fiului, dar nu este de mirare, din moment ce educaţia creştină pe care i-⁠o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranţa Mântuirii, ci a regretelor eterne pentru Păcatul Originar, crucificării Domnului ş.a. În 1830, Sören se înscrie la Teologie, conform dorinţei tatălui. Viaţa sa capătă o turnură mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de talia scriitorului Andersen ş.a.

Tânărul îşi caută modele în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit de îndoieli, le împărtăşeşte iubitrea în scrisori pasionale, ei se logodesc, în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică studiilor filosofice, în 1841 scrie Conceptul de ironie raportat la Socrate. Rupe logodna, Regine se umileşte, îl roagă să revină, Sören scrie Jurnalul unui seducător, pentru a se înfăţişa mai rău decât era. Regine s-⁠a căsătorit cu filosoful Schlegel. Kierkegaard publică Fragmente filosofice, este deopotrivă pornit pe calea renegării, dar şi a preamăririi creştinismului, a Bisericii. Respinge cu o multitudine de argumente, hegelianismul, raţionalismul lui Hegel, opunându-⁠i individualismul, credinţa fiecărui individ în parte, cinstea acestuia. În pamfletul Clipa, filosoful îl atacă pe episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei oficiale, susţinute de stat. Fire pesimistă, depresivă, scrie Alternativa, Post-⁠scriptum, Maladia morţii. Se consideră un filosof privat, dar nu a părăsit niciodată dialectica, unde Hegel era maestrul.

Kierkegaard era un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să poarte masca pe care o doreşte, fără a-⁠şi pierde identitatea interioară. Cuvântul lui Dumnezeu, lucrare din ultimii ani de viaţă, ni-⁠l înfăţişează ca pe un Iov în căutarea Cuvântului salvator. De aici a pornit şi Nietzsche, care se năştea cu 11 ani înaintea morţii lui Kierkegaard. El a fost şi un pre-existenţialist, din el s-⁠au inspirat filosofi ai secolului XX. Ca şi scriitori. Pe Iisus Christos, filosoful îl caracteriza ca pe un Paradox absolut. Comparând exemplul lui Socrate cu cel al Mântuitorului, filosoful afirmă că Socrate stimula cunoaşterea adevărului, iar Iisus era însuşi Adevărul. În privinţa existenţei, el o împărţea în trei stadii: estetic, etic şi religios. Kierkegaard ne îndeamnă la subiectivism, la ironie şi la autoironie, numai astfel adevărul se poate revela.
Credem că are dreptate. Despre influenţa sa ne spun şi enciclopediile (inclusiv Wikipedia). În cursul secolului al XIX-⁠lea, influenţa gândirii lui Kierkegaard s-⁠a exercitat asupra unor scriitori scandinavi, ca Henrik Ibsen şi August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepţiile sale filosofice se reflectă în scrierile reprezentanţilor filosofiei existenţiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-⁠Paul Sartre, Karl Jaspers, precum şi ai „dialecticii negative” (Theodor Adorno). Şi scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund influenţat de operele lui Kierkegaard.

În literatura română influenţa operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în perioada interbelică, în limbile franceză, italiană sau engleză şi i-⁠au influenţat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban Don Juan şi Pândă şi seducţie au repus în circulaţie multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.

Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începând cu anii ‘90.