Munro nu optează pentru o reprezentare metaforică a Alzheimer-ului, nu face din boală un pretext pentru a aduce în prim plan frica omului de singurătate, ci explorează consecinţele existenţiale, personale şi sociale, ale convieţuirii cu un bolnav de Alzheimer.
„The Bear Came over the Mountain”/„Trece ursul peste munte” este o povestire aparţinând scriitoarei canadiene Alice Munro (născută în 1931), laureată a premiului Nobel pentru Literatură în 2013, publicată 
iniţial în The New Yorker (27 Decembrie, 1999 şi 3 Ianuarie 2000), apoi antologată în volumul de povestiri Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage (2001), tradus şi în româneşte, la editura Litera, în 2014, de către Justina Bandol. Povestirea a fost adaptată în cinematografie de către regizoarea Sarah Polley (2006), sub numele de Away from her. Considerată una dintre scrierile literare fundamentale care abordează tematica Alzheimer-ului, „The Bear Came over the Mountain” ilustrează modul în care acest tip de demenţă afectează şi reconfigurează viaţa unui cuplu de vârstnici. Utilizând ambivalenţa ca strategie de construcţie a discursului, Alice Munro contestă subtil paradigma culturală contemporană a demenţei de tip Alzheimer, bazată pe medicalizarea senilităţii şi, implicit, pe stigmatizarea bătrâneţii.
Povestirea se centrează în jurul relaţiei dintre Grant, fost profesor universitar şi soţia sa, Fiona. Cu o căsătorie care durează de 45 de ani, în ciuda înclinaţiilor de Don Juan ale lui Grant, care se implică, de-a lungul timpului, în mai multe aventuri cu studente, în contextul cultural al relaxării moravurilor, specifice anilor ’70, cei doi îşi menţin vii sentimentele de afecţiune reciprocă. Grant nu petrece nicio noapte departe de Fiona, iar aceasta, frumoasă şi manifestând inaccesibilitate în faţa altor bărbaţi – o 
inaccesibilitate pe care o cultivă cu un soi de mândrie – nu îşi provoacă soţul la mărturisiri nedorite. Cuplul nu are copii, iar dragostea maternă a Fionei se revarsă asupra celor doi câini ai familiei. Fiona realizează că are probleme cu memoria, împânzeşte casa de bileţele galbene şi decide, copleşită de evoluţia negativă a situaţiei, să se mute într-un centru de îngrijire, obţinând şi consimţământul soţului său, mult mai îngrozit decât ea de ceea ce se întâmplă. Primele 30 de zile de internare o separă forţat pe Fiona de Grant, din cauza prevederilor centrului şi sunt suficiente pentru ca ea să pară a-l fi uitat pe Grant şi, mai mult, să dezvolte sentimente puternice faţă de un rezident temporar, pe nume Aubrey, aflat în scaunul cu rotile. După ce soţia lui Aubrey, Marian, îl ia acasă, Fiona intră în depresie, iar starea ei generală de sănătate se înrăutăţeşte. Grant o găseşte pe Marian şi încearcă să o convingă să-l lase permanent pe Aubrey în unitatea de îngrijire. Femeia nu îşi poate permite acest lucru, fără să fie nevoită să-şi vândă casa. Refuză, la început, dar sfârşitul povestirii conţine sugestia potrivit căreia, prin intermediul unei relaţii romantice, Grant va obţine mutarea lui Aubrey înapoi în centrul de îngrijire. Ultima scenă o arată pe Fiona, momentan revigorată, fericită să-şi revadă soţul şi ignorând existenţa lui Aubrey. Naraţiunea îmbină convenţia obiectivităţii – mai ales atunci când prezintă informaţii referitoare la trecutul cuplului –, cu perspectiva lui Grant – în special atunci când este observată degradarea cognitivă a Fionei.
Ambivalenţa
Ambivalenţa este o trăsătură specifică nu doar acestei povestiri, ci scriiturii lui Alice Munro în general. Ea se referă la coexistenţa contrariilor şi la ambiguizarea probabilităţii lor de a face sens. Ambivalenţa, ca strategie de construire a naraţiunii la Munro, implică faptul că interpretarea povestirii nu poate fi univocă. Aşa se explică faptul că unii critici au văzut în gestul lui Grant de a accepta relaţia cu Marian un sacrificiu cu iz christic, un gest de dragoste, în vreme ce alţii doar re-confirmarea donjuanismului său, ori o ironie a destinului. De asemenea, nu există consens în privinţa semnificaţiilor apropierii Fionei de Aubrey, existând voci care subliniază că aceasta ar putea să nu se datoreze în exclusivitate Alzheimer-ului, ci să fie o răzbunare a Fionei pentru infidelităţile soţului, după cum însuşi Grant se teme în repetate rânduri. Tot de ambivalenţă ţine şi titlul povestirii, pe care Munro îl preia de la un cântec folk pentru copii, în care este vorba despre un urs care urcă versantul muntelui pentru a descoperi apoi nimic altceva decât cealaltă parte a muntelui. Ea alege versiunea cu „came”, nu pe cea mai comună, cu „went”, lucru care indică, după cum s-a observat, plasarea perspectivei cititorului de partea bătrâneţii: ursul nu pleacă de lângă noi, ci vine către noi. Suntem deja bătrâni, deja pândiţi de Alzheimer. Acest aspect creează atât un efect de asumare a normalităţii bătrâneţii, cât şi unul de stranietate, dat de suprapunerea, la nivel simbolic, a bătrânului şi a copilului, a locului din care se porneşte şi a celui în care 
se ajunge. Mulţi critici au remarcat că ambivalenţa lipseşte din filmul inspirat de nuvelă, Away from her, producţie cinematografică pentru care dragostea romantică dintre cei doi protagonişti nu este o posibilitate, ci însăşi premisa naraţiunii filmice.
Sfidarea conceptului de demenţă
tip Alzheimer
Părerile despre reprezentarea Alzheimer-ului în spaţiul artistic sunt împărţite, anumiţi cercetători deplâng penuria de imagini ale unei realităţi care se impune tot mai puternic în contextul îmbătrânirii populaţiei, iar alţii, din contră, socotesc că există o explozie de reprezentări artistice exagerate şi negative ale Alzheimer-ului care trădează angoasa societăţii actuale în faţa bătrâneţii, precum şi preocuparea obsesivă pentru control, pentru sine şi limitele lui. În acest context, există un consens referitor la forţa povestirii lui Munro de a reprezenta, departe de stereotipuri, relaţia dintre bătrâneţe şi Alzheimer, precum şi un consens cu privire la relevanţa ei pentru o bună înţelegere a aspectelor legate de această boală. Munro nu optează pentru o reprezentare metaforică a Alzheimer-ului, nu face din boală un pretext pentru a aduce în prim plan frica omului de singurătate, ci explorează consecinţele existenţiale, personale şi sociale, ale convieţuirii cu un bolnav de Alzheimer. Povestirea constituie o sfidare a constructului contemporan negativ al Alzheimer-ului inclusiv deoarece diminuarea cognitivă a Fionei nu are drept consecinţă diminuarea sa ontologică, nici în raport cu sine, nici în raport cu Grant, care se gândeşte permanent la ea în calitate de soţie, fostă iubită, parteneră de viaţă. Oricât de dureros, Alzheimer-ul este acceptat ca o faţetă mai puţin fericită, dar oarecum firească a bătrâneţii. Un rid pe apa, potenţial lină, a trecerii.
Referinţe:
Herskovits, Elizabeth. “Struggling over Subjectivity: Debates about the ‘Self’ and Alzheimer’s Disease.” Medical Anthropology Quarterly, v.9/2 (1995), pp. 146-164.
Kitwood, Tom and Bredin, Kathleen. “Towards a Theory of Dementia Care: Personhood and Well-being.” Ageing and Society, 12 (1992), pp 269-287.
Simal, Begoña. “Memory Matters: Alice Munro’s Narrative Handling of Alzheimer’s in ‘The Bear Came over the Mountain’ and ‘In Sight of the Lake’.” Miscelánea: A Journal of English and American Studies, 50 (2014), pp. 61-78.
Ventura, Héliane. “The Skald and the Goddess: Reading ‘The Bear Came over the Mountain’ by Alice Munro.” Journal of the Short Story in English, v. 55 /Autumn (2010), Special issue: The Short Stories of Alice Munro.
