Academia Română se confundă cu naţiunea română şi istoria ei s-a dezvoltat în cadrul celei a României moderne şi contemporane. În procesul ei de devenire se reflectă cel al ţării înseşi, cu biruinţele şi momentele de înălţare, dar şi cu încercările, suferinţele şi căderile. Sub cupola ei, s-au succedat în timp cărturarii şi marii creatori ai naţiunii, au răsunat cuvinte devenite nemuritoare, s-au afirmat idei scânteietoare, au fost prezenţi şi mulţi învăţaţi şi chiar diriguitori ai lumii. Academia Română este, într-un fel, o nestemată preţioasă, un punct de reper, de constanţă şi stabilitate.
Dan Berindei, Istoria Academiei Române (1866-2016)
Problema a căpătat o nouă şi hotărâtoare întorsătură în anul 1864, an de o deosebită însemnătate în istoria României, datorită acţiunii de la 2/14 mai a domnitorului Cuza şi a sfetnicului său, Mihail 
Kogălniceanu. Noua situaţie ce se crease a făcut posibilă adoptarea unei serii întregi de măsuri, care au ajutat în mod substanţial la desăvârşirea procesului de organizare multilaterală a noului stat, deci, şi culturală. Dacă primul rol pe plan politic l-a asumat în această vreme Kogălniceanu, pe plan cultural acest rol a fost deţinut de Nicolae Kretzulescu. Xenopol a relevat activitatea depusă de Kretzulescu în aceste luni, el apreciind că „acele 6 luni petrecute la Ministerul Instrucţiei pot fi socotite cele mai rodnice clipe din viaţa lui”. Între altele, lui Kretzulescu i s-a datorat Legea instrucţiunii publice din decembrie 1864. El nu s-a mărginit în activitatea sa la reorganizarea învăţământului, ci, având o privire de ansamblu asupra întregii culturi, a căutat să-i sprijine dezvoltarea în toate privinţele. Kretzulescu s-a ocupat de arhive, de biblioteci, de muzee, ajutând, în acelaşi timp, la înfiinţarea societăţilor culturale şi ştiinţifice.
În ceea ce priveşte muzeele, s-a reorganizat Muzeul de Istorie Naturală şi a fost creat Muzeul de Antichităţi, iar între societăţile ştiinţifice nou înfiinţate cu sprijinul lui Kretzulescu trebuie amintită, în primul rând, Societatea de Ştiinţe Naturale, care s-a inaugurat la 31 octombrie/12 noiembrie 1865, fiind creată „în scop de a conlucra la înaintarea ştiinţelor şi, în special, a face să se cunoască producţiunile solului României în sine însuşi şi în raporturile sale cu artele, industria şi agricultura”. La temelia acestei societăţi stă o adresă a lui Kretzulescu către Davila, Esarcu şi Gr. Ştefănescu, din 11/23 septembrie 1864, prin care cei tr
ei erau rugaţi să se constituie într-o comisie pentru a analiza problema „mezielor (mijloacelor! – D.B.) celor mai potrivite pentru studiul structurii geologice şi petrografice a ţării”, elaborând şi „un program de exploatare a ţării în privinţa geologică”.
Dând curs adresei ministeriale, cei trei oameni de cultură au întocmit raportul din 7/19 octombrie 1864, prin care, între altele, au propus înfiinţarea Societăţii de Ştiinţe Naturale. Pe baza raportului comisiei, s-a încheiat un jurnal al Consiliului de Miniştri, la 13/25 octombrie, prin care s-a hotărât constituirea, la Bucureşti, a unei Societăţi de Ştiinţe Naturale. Urmează decretul domnesc din 22 octombrie/3 noiembrie 1864. Totuşi, intrarea în activitate a societăţii nu va avea loc decât în toamna anului următor. Este de semnalat că această Societate de Ştiinţe lucra cu trei comitete, unul zoologic, altul botanic şi ultimul geologic.
Altă societate care s-a organizat cu sprijinul lui Kretzulescu a fost aceea a Ateneului Român, legată strâns de problema popularizării culturii prin cursuri libere. Primul număr, din 1865, al foii „Natura” conţine informaţii interesante privind problema acestor cursuri, arătând că „mai mulţi bărbaţi” organizaseră „cursuri ce se vor face seara”, cel dintâi urmând a fi ţinut de C. Esarcu, la 28 ianuarie/9 februarie 1865. Într-adevăr, după o mărturisire mai târzie a conferenţiarului, la data stabilită s-au inaugurat aceste prelegeri, premergătoare conferinţelor Ateneului Român. Lui Esarcu îi vor urma numeroşi alţi conferenţiari, care vor dezvolta subiecte diferite, în iarna şi primăvara anului 1865, „în salonul caselor” lui C. Ghica, „lângă Cişmigiu”. Mai mult decât atât, potrivit unor informaţii cuprinse tot în „Natura”, lecturi publice s-au ţinut şi în provincie. Astfel, la Galaţi, un anume Troteanu a vorbit despre Economia socială, la Brăila, Stroe Beloescu a conferenţiat despre Sciinţele pozitive, la Botoşani, I. V. Adrian a vorbit despre Tradiţiunile naţionale şi istoria românilor, dr. Isac despre Medicina populară, V. Pădure, despre Sistemul metric, iar la Craiova, Stolojan şi Gh. Chiţu au ţinut şi ei conferinţe, se pare chiar înaintea celor din Bucureşti.
Pe baza acestor cursuri s-a organizat Societatea Ateneului Român, datorită sprijinului lui Nicolae Kretzulescu şi a străduinţelor lui C. Esarcu şi ale lui V. A. Urechia. Propunerea înfiinţării o face Esarcu lui Kretzulescu, în octombrie 1864. Aprobarea dată în principiu nu a fost concretizată decât în toamna anului următor, însă cursurile publice, care îşi au începutul la 28 ianuarie/9 februarie 1865, s-au înscris întru totul pe linia activităţii viitoarei societăţi. La 31 octombrie/12 noiembrie 1865 s-au inaugurat cele două societăţi, cea de Ştiinţe Naturale şi cea a Ateneului, ultima având trei secţii (moralo-politică, de ştiinţe naturale, fizică şi matematică şi de literatură şi belle-arte). Scopul Ateneului era, pe de o parte, înmulţirea cunoştinţelor membrilor „prin placide şi conscientioase investigaţii asupra ştiinţei şi adevărului”, iar, pe de altă parte, propagarea cunoştinţelor prin lecturi şi cursuri publice sau jurnale.
Ateneul şi-a început activitatea, ducând o largă acţiune de popularizare a culturii şi a ştiinţei (spre deosebire de Junimea de la Iaşi, organizată tot în aceşti ani, care nu avea rosturile largi culturale ale acestui Ateneu bucureştean, dar care a avut un rol esenţial în decantarea şi alinierea culturii române spiritului critic şi statutelor europene). După primele cursuri, Esarcu, gândind mai departe decât ceilalţi membri, cerea să se înceapă şi cursuri „cu totul populare, care să se adreseze către clasele de jos ale societăţii. În acelaşi timp, îngrijorat de atmosfera în care lucra Ateneul, între membrii căruia pătrunseseră unii dintre opozanţii domnului, el semnala – referindu-se la tinerii liberali-radicali, partizani ai lui C. A. Rosetti – că printre ateneişti erau unii tineri de culoare „roşie cu totul”. Ceva mai târziu, într-un nou articol, Esarcu sfătuia din nou pe tinerii ateneişti la prudenţă şi le cerea să nu primească înrâuriri, „ori de unde va veni această influenţă”. Mai alarmat, la începutul lunii decembrie, el insera următoarele rânduri în „Natura”: „E de dorit ca publicul sau guvernul să nu se sperie dacă vreunii din oratorii ce vorbesc în salonul Ministerului Cultelor emit o idee mai mult sau mai puţin îndrăzneaţă, mai mult sau mai puţin dreaptă sau exagerată. Nu trebuie să dăm lucrurilor mai multă importanţă decât au în realitate”. Totuşi, prezenţa multora dintre opozanţii domnitorului (membri ai societăţii Progresul – ca T. Văcărescu sau E. Creţulescu sau colaboratori ai „Revistei Dunării”, opusă domnului) au dat societăţii, spre sfârşitul anului 1865, un categoric aspect de frondă. Conferinţa lui Alexandru Lahovari despre Mirabeau a determinat guvernul la adoptarea anumitor măsuri de poliţie, restrângându-se activitatea Ateneului, măsuri care nu vor fi înlăturate decât după abdicarea domnitorului Cuza.
Acţiunea dusă de Nicolae Kretzulescu în domeniul culturii a cuprins şi vechiul plan al înfiinţării unei societăţi literare. După cele ce afirmă Urechiă în 1867, acest lucru s-a datorat, în bună măsură, şi propunerii sale. În orice caz, la 21 august/ 2 septembrie 1864, Kretzulescu s-a adresat Consiliului Superior al Instrucţiunii Publice, cerându-i să redacteze un proiect de regulament pentru o comisiune însărcinată cu întocmirea dicţionarului limbii române. În adresă se arăta cât era de urgentă sarcina redactării dicţionarului, subliniindu-se, în acelaşi timp, „dificultăţile unei asemenea lucrări, la care nu sunt suficiente nici viaţa şi nici cunoştinţele unui singur bărbat”. Pe de altă parte, se menţiona şi existenţa fondului „Zappa”. Kretzulescu a propus ca să se admită „principiul ca lucrarea dicţionarului să se facă prin o comisiune compusă din bărbaţi din toate părţile României”. El mai pretindea ca în această comisiune să fie reprezentate „toate limbile neolatine, prin români cunoscători de ele; de asemenea, şi limbile slave, germane, maghiare, turce nu vor lipsi comisiunei”. În încheiere, se cerea să se aibă în vedere, la întocmirea proiectului, „pre acel după care Academia Franceză a purces la o lucrare analoagă”. Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice, potrivit informaţiilor date de Urechia, a alcătuit un regulament, care era „mai fără modificaţiune” (cum spune Urechia) regulamentul Societăţii Literare din 1866. S-a luat şi aprobarea Consiliului de Miniştri şi a Consiliului de Stat, dar domnitorul, fără a da un refuz scris, a tergiversat, de teamă că va întâmpina greutăţi în privinţa venirii membrilor societăţii din afara Principatelor Unite. Urechia a semnalat unele negocieri întreprinse de Kretzulescu cu unii consuli, în vederea obţinerii consimţământului pentru venirea membrilor de dincolo de hotarele statului naţional.
Străduinţele lui Kretzulescu nu au dus la un rezultat concret, cu toate că şi „Natura”, în nr. l din l ianuarie 1865, a cerut, exprimând un curent de opinie, ca toţi bărbaţii competenţi să se adune şi să se organizeze într-o societate literară, „pentru a discuta şi a se ocupa de această mare chestie a limbii”. Nu se cunosc, în detaliu, lucrările întreprinse în ultimii ani de domnie ai lui Cuza în vederea întemeierii Societăţii Literare, dar preocuparea pare să se fi menţinut în permanenţă. Lucrul este arătat, de altfel, şi de Urechia, care subliniază faptul ca şi Cariagdi, unul din urmaşii lui Kretzulescu, încercase să obţină, fără succes, aprobarea domnească la proiectul întocmit de predecesorul său. În orice caz, la 18/30 iulie 1865, regulamentul elaborat în urma iniţiativei lui Kretzulescu, „în privinţa instituirii unei societăţi literare române, care să se ocupe cu formarea unui dicţionar, unei gramatice şi determinarea ortografiei române”, a fost din nou înaintat Consiliului permanent al Instrucţiunii Publice, cu sarcina de a vedea dacă sunt de făcut unele modificări, pentru ca apoi să se ia măsuri în vederea sancţionării domneşti, a regulamentului şi în vederea convocării societăţii. Totuşi, deşi după expresia lui Iosif Hodoş, „societatea era pe aci a se înfiinţa”, Societatea Academică Română n-a luat fiinţă în ultimii ani ai domniei lui Cuza Vodă. Urechia mărturiseşte că, dându-şi seama de greutăţile întâmpinate, pusese pe referat rezoluţia „la dosar, adăstând vreme mai bună” şi că abia după 11/23 februarie scosese din nou hârtiile, supunându-le lui C. A. Rosetti, sub ministerul căruia se va ajunge, în sfârşit, la înfiinţarea şi organizarea Societăţii Literare Române.
Deşi societatea la care se gândeau Kretzulescu şi urmaşul său nu trebuia să aibă un caracter prea larg, limitându-se la problemele de limbă, având o sferă mai restrânsă ca în proiectul din 1860, totuşi membrii Societăţii Literare Române îşi vor da seama de efortul depus în ultima parte a domniei lui Cuza şi de aceea mulţumirile lor se vor adresa, în şedinţa din 8/20 august 1867, şi „către acei din funcţionarii din Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice care, între anii 1865 şi 1867, au reuşit a elabora proiectul şi a câştiga semnăturile mai înalte pentru conchiemarea acestei Societăţi Literare, între cele mai fatale împrejurări din câte s-au putut ivi în timpurile noastre”.
Anul 1865 s-a încheiat, ca şi primele luni din 1866, fără a se izbuti să se pună bazele mult aşteptatei societăţi. Cu toate acestea, în anii 1864-1865, semnele evidente ale apropiatei înfiinţări se făceau mai mult ca oricând remarcate. Întemeierea Societăţii Literare nu mai putea întârzia. De data aceasta nu mai era vorba, ca în 1860, de propuneri făcute de diverşi oameni de cultură prin organele de publicitate sau de iniţiativa unei comisiuni, căreia guvernul nu i-a dat urmare, ci avem de-a face cu iniţiative venite de sus în jos, din partea guvernului. Dacă proiectul lui Kretzulescu şi al urmaşului său, în preajma căruia trebuie să vedem în permanenţă pe Urechia, entuziast şi neobosit animator cultural în acea perioadă, nu a putut ajunge la o înfăptuire, acest lucru s-a datorat, în bună măsură, împrejurărilor complicate pe care le trăia România. Unirea era realizată, regimul instituit la 2/14 mai 1864 dăduse oarecare stabilitate guvernării, totuşi, alte probleme de politică internă sau de politică externă frământau încă viu opinia publică şi mai ales pe guvernanţi, nedând răgazul realizării unor iniţiative de felul acelora care ne interesează. Pe bazele puse însă de Kretzulescu şi de Urechia, în anii 1864 şi 1865, se va crea, în primăvara anului 1866, Societatea Literară Română.
■ Din volumul Dan Berindei,
Istoria Academiei Române [1866–2016],
Editura Academiei Române)
