„Ceea ce stimez mai mult la Eugen Simion este faptul că‑şi duce viaţa la altitudinea pe care i‑au sugerat‑o munţii ce i‑au înconjurat copilăria. Zilele lui se petrec într‑o severitate mirosind a brazi şi mângâiate cu adieri melancolice venind din podgoriile pline de arome ale Prahovei. Critic literar de primă linie, tânărul meu prieten (e mai mic decât mine cu un an) s‑a instalat încă din adolescenţă în falanga celor care impun valoarea şi o susţin. A ocolit cu îndrăzneală uimitoare, chiar şi în vremurile cele mai de netrăit, să se pronunţe favorabil în sprijinul mediocrităţii de orice fel. Solitudine nebunească, retragere în unghiul primejdiei care, vai de cei ce‑o practică!, la români se schimbă totdeauna într‑o pată pe existenţă, devenind ţinta ideală pentru mitraliorii sau puşcaşii marini situaţi când de‑a dreapta, când de‑a stânga bisericii din curtea palatului Cotroceni. Însingurarea l‑a mâhnit, dar nu l‑a speriat niciodată, şi cu atât mai puţin azi, când are «cui spune la poveşti cu împăratul Roşu». Eugen Simion face parte din vuietul de vechime al acestui neam, cel care răzbate din legănarea brazilor şi a valului izbind în malul tuturor râurilor noastre. Fascinanta nobleţe a Cuvântului apărând Cuvântul ca să învingă Timpul şi să atingă nemurirea”, scria Fănuş Neagu, citat pe coperta volumului II din cea mai recentă apariţie editorială ce poartă semnătura criticului şi istoricului literar Eugen Simion: Convorbirile mele… (vol. I, II, 880 pagini, Editura Tracus Arte, 2021, cu concursul Eurospeed Suceava şi al Primăriei Comunei Dumbrăveni‑Suceava, primar Ioan Pavăl).
„Mă simt împăcat cu mine”
Mihaela Helmis: Domnule profesor, domnule academician Eugen Simion, ezitaţi să numiţi interviu sau dialog ceea ce aţi stârnit şi ceea ce continuă să fie un imbold pentru cunoaşterea dvs., ci
le calificaţi drept convorbiri. Cele două volume – Convorbirile mele…, pe care le avem la dispoziţie sunt şi pentru dvs., aşa cum sunt şi pentru noi, un fel de lectură paralelă de susţinere a marilor tomuri, a marilor cărţi pe care le‑aţi publicat. Eu aşa le simt.
Eugen Simion: Aşa şi sunt: convorbiri… Avertizez şi în avant propos: vreau ca aceste dialoguri, aceste interviuri, convorbiri cum le‑am spus eu pe scurt, să fie şi o mărturie. O mărturie despre epoca pe care am străbătut‑o, de o jumătate de secol. Cel mai vechi interviu de aici are 52 de ani, cred că am socotit bine. O mărturie a epocii prin care am trecut, dar şi o mărturie despre mine. Cum am gândit, cum am privit lumea prin care am trecut, ce fantasme m‑au însoţit atunci când mi‑am scris cărţile. Am ezitat multă vreme să adun la un loc aceste dialoguri, zicând că oricum cine va fi interesat le poate găsi în revistele vremii. Pe urmă, gândul mai bun, cred eu, a fost că e bine să le strâng la un loc, e bine să fac acest lucru eu, căci numai citite la rând, se poate vedea ce am gândit, ce gândesc, ce mi s‑a întâmplat cu literatura, cu spiritul epocii, toate acestea merită, cred eu, să ajungă la cititorul interesat, poate, de ele.
Şi cum vă regăsiţi, iată, peste 50 de ani, pe dvs. cel care continuaţi să fiţi acolo unde v‑aţi propus odată: „Să fie criticul literar de faţă, acolo unde se pune la cale istoria unei literaturi”? Cum vă simţiţi acum, scriind în continuare, faţă de dvs., cel care avea atâtea planuri şi proiecte, scriind atunci, scriind acum?
Mă simt bine. Mă simt împăcat cu mine. Pentru că pregătind această carte, revăzând textele, n‑am schimbat o virgulă, pentru că numai astfel ele pot fi un martor, martorul unei vieţi de critic, martorul unei epoci! Recitindu‑le acum mi‑am dat seama că sunt lucruri pe care le‑am păstrat, sunt lucruri care fac parte probabil din fiinţa, din zestrea mea morală şi spirituală, sunt evident şi unele mişcări ale spiritului; în fond, gândirea critică este o gândire în acţiune, în pas cu spiritul timpului şi care vine de departe, din Antichitate. Nu m‑am simţit depăşit, defazat – cum se spune – deoarece, chiar dacă sunt formulate altfel, unele idei sunt statornice.
Cel dintâi dialog l‑am avut cu Marin Preda în 1968. El publicase atunci Moromeţii II, şi a fost o reacţie negativă în grupul condus de Eugen Barbu, care nu‑l avea la inimă pe Preda, şi atunci au consacrat un număr din Luceafărul cu articole foarte defavorabile. Am avut această dezbatere cu el, cu Preda, el a acceptat, n‑a fost mulţumit până la capăt; i s‑a părut că eu vorbesc mai mult decât el, ceea ce zicea el că nu se potriveşte, şi cred că avea dreptate. Dar atunci eram foarte tânăr şi, probabil, foarte ambiţios să mă afirm. Merita să fac acest dialog cu el, această convorbire, fie numai şi pentru pasajul care există acolo, pasaj, în care Preda vorbeşte despre tatăl său. Este un fragment absolut extraordinar! El l‑a reprodus apoi, fără să spună unde l‑a evocat, în Imposibila întoarcere, când vorbeşte de tatăl său, spunând că dacă el n‑a scris despre bestialităţile lumii rurale, este că pentru el satul românesc are imaginea tatălui său. E un fragment absolut splendid despre liniştea din el şi contemplarea mediului rural.
Şi se întâmplă aceste duble reveniri sau mărturii, mărturisiri, pentru că există o artă a dialogului, dincolo de interviu, a convorbirii, cum numiţi dvs. aceste încercări de a trece dincolo de opera scrisă împreună cu confraţi şi apoi supunându‑vă cumva aceluiaşi tip de exerciţiu. Aşa că, domnule profesor Eugen Simion, m‑aţi stârnit să mă uit cumva mai atent la cifre: 88 de ani de viaţă, dar 31 de ani de când aţi devenit profesor la facultatea de litere, deşi lector universitar din 1964, 30 de ani de când sunteţi membru al Academiei Române. Sunt foarte multe capitole ale vieţii dvs. care se pot număra cu cifre importante, dar l‑aţi pomenit pe Preda şi ştiu că lucraţi, în continuare, la o carte pe care v‑aţi simţit dator, şi încă vă simţiţi dator, să i‑o dăruiţi, să ne‑o dăruiţi.
N‑am scris această carte, sau am scris‑o prin fragmente, dar mă gândesc că până la anul, dacă mă ţine Dumnezeu, când Preda ar fi împlinit 100 de ani, să desăvârşesc această carte, să o închei. Am mai multe de spus, n‑am spus totul despre el. Ca om mă interesează. Am acum, de pildă, 60 de scrisori inedite, adresate de Preda uneia dintre soţiile lui. Mai există şi altele, în jur de 70, adresate unei prime femei pe care el a avut‑o în preajma lui, nu sunt publicate nici acestea, şi trebuie, cred, citite şi ghicit omul. Preda este un personaj, un om foarte complex. Imaginea lui pe care au pus‑o în circulaţie confraţii care nu‑l iubeau, imaginea aceea de om mereu supărat şi scârbos, cum i‑a zis un poet, este total falsă. Eu am cunoscut un alt Preda. Dar, mă rog, aceasta este o chestiune pe care vreau s‑o dovedesc.
Şi atunci vă situaţi între apariţia creatorului Preda şi naşterea operei sale literare, cu siguranţă. Dar pentru că vă ştim un foarte fin maestru în acordarea titlurilor pentru cărţile dvs. şi a atributelor pentru cei pe care‑i trataţi, şi spuneţi Eugen Lovinescu: „scepticul mântuit” sau Mircea Eliade: „un spirit al amplitudinii”, sau Ion Creangă „cruzimile unui moralist jovial” etc., pentru Marin Preda care este titlul de lucru, sau poate cel definitiv? Care e definiţia lui?
Nu îl am şi, apropo de titluri, e un noroc. Dacă ai noroc, îl găseşti. Poţi să‑l cauţi şi nu‑ţi vine. Aşa s‑a întâmplat cu Creangă, pe care‑l găsesc cel mai reuşit dintre titlurile mele, adică cel mai
aproape într‑un fel de adevăr, dar şi puţin provocator pentru cititor. Deodată a apărut acest titlu. Pentru că aşa este Creangă. El este un moralist jovial, dar uneori de o cruzime formidabilă ca moralist. Amintiţi‑vă de povestea Soacra cu trei nurori. E acolo un asasinat, cum să spun, colectiv, premeditat şi aşa mai departe. Nu ştiu, nu mă gândesc la un titlu pentru Preda deocamdată.
Dar „mitologia nedesăvârşirilor” cum să nu fie potrivită pentru Cioran!?
Da, este potrivită şi explic eu că îmi umblau prin cap fel de fel de titluri, stimulate de filosofia lui morală, care, după cum ştiţi, e negativă, este o apologie a negativităţii. A fost un moment în care asta voiam să spun: că Cioran face apologia negativităţii. Pe urmă a apărut nedesăvârşirea, care cred că e mai aproape de adevăr. Au şi cărţile acestea norocul lor, începând cu titlul. Poţi să scoţi o carte foarte bună, o carte în care crezi că ai spus ceva, şi să n‑o bage nimeni în seamă. Mai ales acum, când, vedeţi, cărţile nu mai sunt citite, nu mai interesează. Literatura în general şi‑a pierdut locul şi parcă rostul în societate.
„O jumătate de secol din literatura română”
Nu ştiu dacă e chiar aşa, iar noi acum, numind cel puţin trei dintre aceste importante cărţi şi analize ale dvs., şi mă refer la Mircea Eliade, şi la Eugen Ionescu, şi la Emil Cioran, iată, mă refer şi la ceea ce face o editură precum Cartea Românească educaţional, reeditează cărţile dvs. Cum le simţiţi? Cum ni le redăruiţi?
S‑a întâmplat o chestiune: acest noroc de care vorbeam. Şi anume, la începutul pandemiei, prin martie anul trecut, a venit la mine domnul profesor Vasile Burlui, care e preşedintele Universităţii Apollonia şi director al acestei edituri, să‑mi propună să publice toate cărţile mele. Eu m‑am mirat şi am spus: vreţi să falimentaţi? Pe cine mai interesează cărţile acum? Dânsul a insistat şi evident că eu n‑am putut decât să mă bucur. Şi iată că s‑a ţinut de cuvânt. A publicat întâi Scriitori români de azi, cele patru volume care însumează împreună 3300 de pagini, cu prefeţe scrise de oameni tineri, cu un aparat critic, o ediţie definitivă.
Să ne reamintim că Scriitori români de azi veneau la zece ani după Proza lui Eminescu din 1964. Atâta istorie, atâta timp.
Aşa este. Volumul din ’74 însă eu îl pun între paranteze, pentru că a fost iniţial mai încropit şi l‑am publicat într‑o ediţie a doua, în ’78. Acela este începutul acestei cărţi. Spuneam că nu prea le‑am mai recitit de 40‑45 de ani. Şi când le‑am văzut acum tipărite foarte frumos şi le‑am răsfoit, mi‑am dat seama că, de fapt, acolo este o bună parte din viaţa mea de critic şi că acolo se regăseşte şi aproape o jumătate de secol din literatura română. N‑au fost gândite la început ca o istorie a literaturii contemporane, sau nu în chip expres, sau nu imediat, dar până la volumul patru, care a apărut în decembrie ’89, reţineţi vă rog, decembrie ’89, deci, cu câteva săptămâni înainte de revoluţie, mi‑am dat seama că este o panoramă, o panoramă a literaturii contemporane şi poate, cine ştie?, aş vrea ca noua generaţie de cititori să găsească acolo ceea ce caută, ceea ce i‑ar putea interesa.
Apăreau în acelaşi timp, cumva în paralel, pentru că aşa era viaţa, Timpul trăirii, timpul mărturisirii şi Jurnalul parizian, şi apoi peste încă cinci ani, Întoarcerea autorului, în 1981.
Jurnalul parizian, Timpul trăirii, timpul mărturisirii au apărut în ’77, cred, după ce cu un an înainte apăruse volumul doi din Scriitori români de azi. Volumul al doilea, când a apărut, a fost dat la topit, dar a fost salvat în cele din urmă. Apoi a apărut acest Jurnal care a avut ecou, a fost citit. Sunt şi astăzi oameni care mă cunosc: „A, zic, am citit Jurnalul parizian şi m‑am dus la Paris, am avut în minte ce aţi spus dvs., locurile…”. A fost o experienţă care m‑a marcat în proiectele mele, pentru că de acolo am scris încă douăsprezece cărţi. Convorbirile… constituie volumul al treisprezecelea dintr‑o serie pe care am numit‑o literatura subiectivă. Am scris despre Jurnalul intim, am scris despre genurile biograficului, despre această literatură de confesiune pe care vechea critică nu o accepta în eşalonul mare al literaturii. Şi nu numai la noi; în general, era un gen literar ţinut în anticamera literaturii. Eu mi‑am dat seama că scriitorul român are o vocaţie pentru acest gen şi am încercat să vorbesc despre ele. Cred că ele încheie o serie, seria literaturii confesive. Am inclus aici şi Jurnalul parizian, pentru că dacă aveţi curiozitatea să‑l răsfoiţi încă o dată, notaţia existenţială de acolo, geografică, ce mi se întâmplă mie în fiecare zi, ce văd, cum arată cerul Parisului, este urmată de reflecţii despre literatură şi, în special, despre jurnal. Scriind un jurnal, vreau să spun, mi‑am pus problema teoretică: ce e cu genul acesta? Şi aşa a ieşit ceva mai târziu Ficţiunea jurnalului intim şi Genurile biograficului. Sunt două titluri care împreună însumează cinci cărţi.
Lui Nichita Stănescu i‑aţi adunat în volum, în volume până la urmă, toată creaţia printr‑o altă operă pe care aţi început‑o cu Eminescu şi pe care o continuaţi la Fundaţia n
aţională pentru artă şi ştiinţă. Numesc aici, bineînţeles, Colecţia Opere fundamentale. Mai mult decât studiul pe care i l‑aţi dedicat poetului, aveţi în gând o carte pe care să i‑o dăruiţi, să i‑o dedicaţi lui Nichita?
Cu graţia lui Dumnezeu, aş vrea să ajung să adun ce am scris despre el. Am scris despre el şi toate volumele lui, cred că mai mult de 200 de pagini, dar o carte, evident, este altceva decât o analiză. Aş dori din toată inima, mai ales că mie‑mi place foarte mult biografia unui scriitor. Dar trebuie făcută bine, cum o face Călinescu de pildă, în Viaţa lui Eminescu sau în cartea pe care o iubesc eu foarte mult, Viaţa şi operele lui Creangă. Aş vrea într‑un fel să reconstitui aceste destine foarte importante. Nu ştiu dacă o să am timp. Dar oricum, mi‑am făcut datoria faţă de Nichita, pentru că am fost un scutier al lui încă de la debutul său.
„Cercetarea e fundamentală!”
Ne aflăm, domnule profesor, domnule academician, printre cifre rotunde sau semnificative şi ajungem într‑un fel la un capitol pe care, cu siguranţă, nu avem cum să‑l trecem cu vederea: împreună cu dvs., Academia Română sărbătoreşte în această primăvară 155 de ani de existenţă, şi pentru cei opt ani în care aţi fost preşedinte, şi nu numai pentru aceasta, v‑aş ruga să ne gândim la ceea ce este astăzi Academia Română.
Înainte de 1948, când a fost sfârtecată, „purificată”, Academia a fost ceea ce trebuia să fie: un for înalt de cultură şi un ghid spiritual. După aceea a devenit altceva. Dar, ca să fim drepţi, Academia Română şi‑a revenit după „purificarea ideologică, politică”, din 1948, când au fost scoşi zeci de oameni importanţi ai culturii noastre, începând cu Blaga şi atâţia alţii. Şi‑a revenit. Când te uiţi, de pildă, în Dicţionarul membrilor Academiei, pe care l‑a făcut doamna Rusu, vezi că prin anii ’60, pe la jumătatea anilor ’60 Academia Română aduna oamenii cei mai importanţi, cel puţin în domeniul ştiinţelor exacte. Chiar în domeniul ştiinţelor literare şi filologice. Membrii de atunci erau Călinescu, Tudor Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Philippide şi aşa mai departe. Sub comunism s‑au întâmplat multe rele, rele grave de tot. Totuşi, sunt şi fapte bune, şi trebuie să fim drepţi cu oamenii care au făcut ceva şi cu operele care au apărut atunci. Acum, după 1990, după ce Academia fusese practic desfiinţată, după ce Elena Ceauşescu şi Nicolae Ceauşescu au fost, dintr‑o gravă eroare, cred, numiţi membri ai Academiei, în ideea că dacă îi aducem aici, ne salvează Academia, nu s‑a întâmplat aşa. Când s‑au văzut acolo, au lăsat Academia să moară. În ianuarie 1990, Academia Română avea de raportat până la preşedinte un personal de 14 oameni. Adică era practic pustie. Academia, cel puţin atunci când am fost eu acolo, şi am fost 12 ani (4 ani am fost vicepreşedinte), mi‑a ocupat o parte bună din viaţă, şi poate nu zic cea mai bună, o parte în care mă puteam bucura de libertăţile aduse de revoluţia din decembrie ’89, dar m‑am consacrat Academiei şi nu‑mi pare rău. Ce‑i astăzi Academia? Eu cred că ea şi‑a păstrat statutul ei, în afară de cei care o contestă; şi aceştia au existat tot timpul, Academia a avut adversari, mai ales din rândul celor care voiau să intre în Academie şi nu erau acceptaţi. Adversarii au fost din politică şi sunt şi astăzi mulţi care se uită cu ochi răi la ea: de ce să aibă ea 60 de institute de cercetare, ia să le desfiinţăm noi?! Sper să nu se întâmple această imensă porcărie; trebuie să‑i spun aşa, pentru că se distruge ştiinţa, cercetarea. Cercetarea e fundamentală! Dacă n‑avem grijă de ea, n‑avem grijă de cultura şi ştiinţa română, de identitatea noastră. Putem aduce unele observaţii: am dori, poate, Academia să fie niţel mai activă, să devină ceea ce numesc colegii noştri occidentali un „parlament” moral şi spiritual al unei ţări. Aşa mi‑ar plăcea şi mie; şi poate într‑o zi o să reuşim acest lucru. La începutul lui aprilie 2021, Academia Română a legat de această aniversare o altă aniversare importantă, şi anume: 150 de ani de la naşterea lui N. Iorga. Ceea ce e bine, merită Iorga acest lucru. În seria Opere fundamentale am publicat în ultimul an cinci volume masive din Iorga, Istoria literaturii sale, Istoria literaturii române vechi şi a literaturii secolului nostru, a secolului al XX‑lea, o carte fundamentală.
Aşadar, nu numai literatura română şi literatura în general are loc în Operele fundamentale, în această fabuloasă colecţie pe care aţi făcut‑o şi mai bogată decât sursa de inspiraţie, ci şi, iată, vorbind nu numai despre Iorga, este cu adevărat o memorie concentrată, în Operele fundamentale, a culturii noastre. Vorbind de cele 14 secţii ale Academiei Române şi de peste 60 de institute şi centre de cercetare, se întâmplă în acest moment un lucru care ne‑ar interesa şi din punctul dvs. de vedere: sunt într‑un an pierduţi şi ieşiţi dintre membrii în viaţă ai Academiei Române încă 24 de academicieni. Există potenţialul de a face exact ce spuneţi dvs., de a fi Academia ceea ce trebuie să fie prin noi membri?
Este fatal acest lucru. Academia trebuie să se înnoiască, să aducă oameni noi, spirite noi. Cred că va fi posibil acest lucru, va fi o selecţie mai riguroasă, pentru că în ’90 preşedintele Academiei Române, care era Mihai Drăgănescu, şi nu numai el, ci şi cei care au urmat, preşedinţii, cu toţii, a trebuit să reparăm un gol de aproape 40 de ani: acei oameni care n‑au fost primiţi la timp şi a trebuit să‑i primim la o vârstă foarte înaintată. De aceea la un moment dat, îmi amintesc, când trebuia să facem alegeri de preşedinte, potrivit regulamentelor vechi, din 11 oameni care întruneau condiţiile, trebuia să alegem 6. Atâţia erau, doar 11. Şi a trebuit să lărgim. Academia trebuie să fie puţin conservatoare, să ţină cu tradiţiile noastre spirituale, să le apere, să fie deschisă în acelaşi timp, mai ales în ştiinţele exacte, dar şi în ştiinţele umaniste, spre spiritul timpului, să fie cu faţa spre universalitate. Bun. Acum pe cine să primim? Depinde. E foarte greu. De pildă, în ştiinţele umaniste există un gol de generaţie, iarăşi un gol. Mult vorbita absenţă a generaţiei de mijloc, oameni în jur de 50‑60 de ani. Eu conduc, cum ştiţi, Institutul „George Călinescu”, unde am editat şi ne‑am pregătit să edităm ediţia a doua din Dicţionarul general al literaturii, şi altele. Ce constat? Sunt domenii ale culturii române unde nu mai există aproape deloc specialişti. Vă dau exemplul literaturii medievale româneşti: sunt doi, trei, patru cinci, îi numeri pe degete, care mai ştiu să facă ceva. Noi nu ne interesăm, universităţile au scos din programul lor asemenea specialităţi sau, dacă mai există, doar aşa, pe hârtie.
Degetul pe rană
Oamenii de 50‑60 de ani aveau la momentul revoluţiei din decembrie 25‑30 de ani, vremurile s‑au schimbat şi poate că dvs. ştiţi pe ce pedală ar fi trebuit să se apese aşa încât să nu ajungem în acest gol. Ce ar fi de făcut acum? Pentru că sigur sunt de vină mijloacele de susţinere pentru ca domeniile acestea, care sunt laborioase, să nu fie înghiţite de domenii mai bănoase spre care mulţi oameni fatalmente se îndreaptă.
Aţi pus degetul pe o rană. În ultima vreme majoritatea, cei mai mulţi membri ai Academiei vin din domeniul ştiinţelor pozitive, cum se spune, ştiinţele tari în limbajul Bruxelles‑ului. Adică în domeniul ştiinţelor tehnice. Cam 75‑80% din membrii Academiei Române vin de acolo. Ceea ce arată că există o viaţă ştiinţifică la noi. Totuşi, să nu uităm că o Academie are grijă, în primul rând, de limba, de istoria, de artele frumoase, de ştiinţele umaniste.
De identitatea naţională până la urmă.
Da. Am citit într‑un număr din Magazinul literar un dosar întreg despre Academia Franceză, cu întrebarea aceasta: mai este nevoie de Academia Franceză? Care e rostul ei în postmodernitatea care tulbură toate lucrurile şi toate certitudinile? Ei bine, Academia Franceză a fost înfiinţată de Richelieu pe la 1633‑1634, pentru limba franceză, ca să vegheze asupra limbii franceze. Vreau să spun că şi astăzi principalul rost al Academiei Franceze este această veghe asupra limbii şi identităţii franceze, deşi cu atâta cultură cât are Franţa ar trebui să fie mai puţin lingvistică. Nu‑i aşa! Academia de ştiinţe politice şi morale, care face parte din grupul celor patru din jurul Academiei Franceze, publică în fiecare an un volum despre identitatea franceză. Cred că ar trebui să ne dea de gândit acest lucru, pentru că globalismul, între altele, ne aduce tehnologiile de vârf, dar ne ia – nu ştiu cum să spun – din suveranitatea noastră culturală. Acesta e cel mai grav lucru, după părerea mea.
Academia face exact ce spuneţi dvs., trebuie să facă, pentru păstrarea identităţii noastre naţionale. În egală măsură, cercetarea în limba română prin celelalte secţii create este un scop la fel de important. Aş vrea să ne întoarcem în timp, când în paralel cumva, dar pentru că trebuia să fie loc sub soare pentru toţi, se crea Academia Română şi se creau marile reviste, precum, să spunem, Contemporanul, dar nu numai, şi care funcţionau în paralel…
Convorbiri literare a apărut cu trei ani înainte de 1866, şi atâtea altele. Contemporanul a apărut ceva mai târziu…
Contemporanul aniversează, în 2021, 140 de ani…
Da. Era o profuziune, să spunem, în aceste publicaţii, era o viaţă literară foarte, foarte activă. Şi găsesc prilejul să spun că înainte de aceste Convorbiri…, mi‑a apărut o carte despre secolul al XIX‑lea: Secolul al XIX‑lea în doi mesianici chibzuiţi şi un vizionar mistic – Kogălniceanu, Ghica şi Bălcescu. E o carte despre spiritul secolului al XIX‑lea. Ce important este, ce extraordinar! Mi‑ar fi plăcut să trăiesc în acel secol. Momentul în care această generaţie de tineri, tineri care‑şi făcuseră studiile în Occident s‑au întors şi au creat o generaţie, generaţia mesianică de la ’48, care realiza, împreună cu Biserica, Unirea de la 1859 – un moment pe care grecii îl numesc „moment kairotic”, moment care s‑ar traduce în limba română „acum ori niciodată”. A avut acest sentiment şi a avut şi nişte oameni extraordinari. Eu l‑aş pune, în primul rând, pe Kogălniceanu, care e spiritul acestui secol, dar şi pe uitatul Cuza. Cuza a fost un om politic extraordinar şi atunci s‑au făcut marile reforme, fără de care România ar fi rămas o ţară feudală întârziată.
Privind în oglinda timpului, momentul de acum 155 de ani şi revistele literare, viaţa culturală şi viaţa literară, cum vi se pare că stau lucrurile astăzi? Cum stau astăzi literatura, revistele literare, aceste elemente care păstrează, în continuare, identitatea noastră?
Nu este un moment fast, după părerea mea, se scrie mult, nu este o critică de întâmpinare care să facă o selecţie. Acum scriitorii sunt împărţiţi pe grupuri, se laudă între ei când pot, îi ignoră pe ceilalţi; nu este o imagine corectă a literaturii. Oricum, pot să spun că în ultimii 30 de ani au apărut puţine capodopere, ca să nu spun altfel. Marile cărţi – în fond, o epocă prin asta trăieşte – capodoperele care nu sunt multe într‑o epocă, sunt flancate de alte cărţi, alte scrieri apropiate, adică notabile, respectabile. Am sentimentul că astăzi trecem printr‑un moment de aşteptare, ca să spunem aşa. Toată lumea face teorie literară. Bun, teorie literară să facă, dar cineva trebuie să citească şi cărţile noi, să le citească fără partizanat. Sunt cărţi… mă rog, chiar mie mi se întâmplă… Dar eu nu mai contez, să zicem că fac parte din generaţia aia pe care mulţi vor s‑o lichideze cât mai repede.
„Cine scrie bine în limba română slujeşte România, slujeşte naţiunea noastră”
Nu cred că o vom lua în felul acesta… Aş vrea să aflăm ce înseamnă pentru dvs. datoriile pe care vi le‑aţi impus, noutatea, contactul cu ceea ce apare, în continuare, nou?
Eu stau închis în casă de un an de zile. N‑am ieşit decât foarte rar. Am folosit timpul ăsta, timp negativ, ca să scot partea pozitivă. Am stat şi am scris lucrări. În primul rând, am un proiect pe care nu vreau să‑l divulg din superstiţie, care este cel mai greu proiect al meu de până acum. M‑am apucat târziu de el şi mă rog lui Dumnezeu să mă lase să‑l închei.
La ce se referă?
Literatura română de la Neagoe Basarab până la generaţia opzecistă şi nouăzecistă.
O nouă Istorie a literaturii române, înţeleg.
Cumva… Dacă vă uitaţi pe lista celor 275 de volume apărute în colecţia Opere fundamentale, vedeţi că aproape toate au o introducere făcută de mine.
Da. E impresionant!
Eu am citit literatura veche şi am scris dintr‑o perspectivă critică nouă despre ea. Deci, cam pe aici mă mişc. În al doilea rând, sunt foarte preocupat poate, în primul rând, de proiectele institutului nostru. Avem pe „şantier”, cum se zicea, nişte proiecte fundamentale pentru cultura română. De pildă, din această ediţie a doua din Dicţionarul general al literaturii, în opt volume, am publicat deja volumul al şaselea, pornind de la ideea pe care, ca să citez un scriitor francez, „cine scrie bine în limba română slujeşte România, slujeşte naţiunea noastră”. Acesta este principiul pe care‑l avem. Avem acum, de pildă, să trimitem la tipar, să vedem cu ce bani, un Dicţionar cronologic al literaturii române vechi. E un dicţionar extraordinar de important, făcut cu multă atenţie. E înregistrat acolo fiecare fapt, fiecare manuscris, fiecare personaj care a jucat un rol în literatura noastră medievală. Una din obsesiile mele în ultimii ani este faptul că noi am neglijat această cultură. Avem fel de fel de argumente, unul că ea a fost scrisă în alte limbi, în limba slavonă. Aşa se făcea în toată medievalitatea! Se scria în limba latină, de pildă, în Occident. Noi avem scrierile în slavonă, pentru că era limba Bisericii şi limba cancelariilor, dar Neagoe, pe care l‑am publicat acum, e o carte absolut superbă, e una dintre cele mai frumoase cărţi scrise în limba română. Sunt bucuros, de pildă, pentru că tot vorbim de Academie, că am publicat în numărul din Caiete critice un articol, un mic studiu de Ioan‑Aurel Pop, care e un medievist reputat, în care apără acest punct de vedere: limba medievalităţii este o limbă de dinaintea limbilor literare autohtone. Deci, noi avem o literatură în limba slavonă, în limba latină. Cantemir a scris în limba latină, să nu uităm; şi ce facem? Dacă nu e în română, îl lăsăm deoparte? Şi limba neogreacă, tot aşa: în ecolul al XVIII‑lea, şi înainte, chiar şi în secolul al XVII‑lea, o bună parte s‑a scris în limba neogreacă. Asta a fost una dintre limbile medievalităţii noastre. Trebuie luată în seamă acest adevăr.
Deci, este mică ziua pentru a ne gândi că ar mai fi loc şi pentru altceva şi oricum cred că nu mai pot să pun şi această întrebare: dacă vă permiteţi să citiţi vreodată de plăcere, poate că n‑aţi făcut‑o, de fapt, niciodată în ultimii 65‑70 de ani.
Vă înşelaţi. Dar vă înşelaţi doar pe jumătate. Pentru că mi se întâmplă un lucru curios, şi nu de acum, ci încă de când eram tânăr. Am un proiect, lucrez la el, „plin de sudori”, ca să spunem aşa, şi când mă aflu aşa, aproape de sfârşit sau l‑am sfârşit, am o dorinţă extraordinară de a evada din el. Aşa am scris de pildă Jurnalul parizian. Aveam un jurnal făcut, dar una este să‑l notezi în fugă şi alta e să‑l pregăteşti pentru tipar. Aşa am scris Dimineaţa poeţilor. Am scris‑o între două cărţi foarte grele, într‑o vară şi o toamnă, într‑un moment fast al spiritului meu; şi iată, este una dintre cărţile cele mai citite. Acum o să apară la Cartea românească educaţional în ediţia a şasea sau a şaptea.
Şi vorbim despre Dimineaţa poeţilor din 1980.
Acum, când sunt robit proiectului, tocmai încheiam un capitol despre poezia lui Vasile Voiculescu; şi tind să evadez. În ultimii doi ani am evadat. Am o carte, aici vă pot mărturisi, pe care mai trebuie să o citesc o dată, este culeasă şi este deasupra literaturii într‑un fel, un subiect mai general, se numeşte Recurs la natură. Am observat, recitind literatura română, că natura, de pildă, în secolul al XIX‑lea, este personajul esenţial în literatură, în poezia, în proza românească. Natura ca obiect estetic, nu numai ca un cadru, aşa cum este rama la un tablou, ci ca obiect estetic şi care vine pe o tradiţie europeană foarte puternică, de la Rousseau şi Chateaubriand până la romantici şi chiar la poeţii de după romantism, la moderni.
Aşteptăm cu interes, dar este exact cum spuneam: dvs. nu aveţi cum să citiţi fără un interes. Iată: Recursul la natură.
Da. Dar e un interes, totuşi, estetic şi atunci am o scuză.
Respiraţi literatură cum respiraţi aerul, asta este limpede, şi o faceţi în numele culturii, în limba română, şi aceasta este la fel de limpede, şi toate apartenenţele dvs. n‑au cum să vă conducă decât acolo. Pentru toate acestea vă mulţumim şi vă dorim să vi se împlinească toate visurile şi vă spunem: la mulţi ani buni, rodnici, cu sănătate, domnule profesor.
Aprilie 2021
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar, editor, eseist, membru titular al Academiei Române şi preşedinte ale acesteia din 1998 până în aprilie 2006
Mihaela Helmis în dialog cu Eugen Simion
