Oricum Maria, fiica lui Petru vodă – îngropată la Murano – fusese înconjurată în timpul vieţii de o ambianţă veneţiană, rimând cu ataşele veneţiene ale celor doi soţi, epirotul Zotu Tzigara din Ianina – îngropat la San Giorgio dei Greci – şi nobilul veneţian, „clarissimo signor” Paolo Minio. Domniţa din dinastia Basarabilor avea, în 1587, o colecţie de picturi reprezentând, poate, imagini de strămoşi – „otto quadretti de retratto de principi”; ceva mai târziu, în 1600, o informaţie provenind din Veneţia ne lasă să ştim că „la signorina Maria Despota figliuola del già Pietro Principe della Valachia” avea printre altele, ca mobilă, „una credenza de noghera intagliada”, instrumente muzicale („una spinetta”) şi icoane ortodoxe („cinque quadri grechi diversi”), bijuterii de mare preţ precum „una luneta di diamanti con un bellissimo rubino”, demn de a fi cumpărat de Republică spre a fi oferit „alla regina di Francia”, nimeni alta decât noua soţie a lui Henric al IV‑lea, Maria de Medicis, viitoarea comanditară a lui Rubens.
Cât despre Zotu Tzigara, primul soţ al fiicei lui Petru vodă, şi el avea legătură în mediile artistice ale Veneţiei: în testamentul său din 1599 acest „olim spatarius” lăsa bisericii greceşti veneţiene – acolo unde fusese „guardiano” în vremea decorării cu mozaicuri („fatte la pitture a mosaico”) – câteva picturi cu subiect religios, într‑un stil sincretic greco‑italian pare‑se, cu imaginea donatorului îngenuncheat: „sopra della tavola che mangiaranno le monache sia dipinto l’imagine della Beata Vergine Maria e io stando inanzi lei inginochiato”. Şi îmi pare că interesul pentru artă era suficient de răspândit în acest neam înrudit cu Petru Şchiopul, de vreme ce fratele lui Zotu, Apostol Tzigara, avea printre bunurile ce le lăsa aceleiaşi biserici San Giorgio dei Greci, prin testamentul din 1625, un tablou pictat de Bassano reprezentând cele 12 mari praznice, „le dodici feste principal del Bassan”; este limpede că această pictură datorată lui Giacomo Ponte Bassano sau lui Francesco da Ponte Bassano cel Bătrân, era un „Dodekaorton” de tip elenic, asemănător celor zugrăvite în aceeaşi vreme, tot pentru San Giorgio dei Greci, de Mihail Damaskinos; acelaşi maestru care vindea uneori copìi după Parmigianino, ceea ce nu uşurează ipoteza despre originea autorului, italian sau grec, al acestei piese de iconografie ortodoxă reprezentând ciclul de imagini de la Bunavestire la
Adormirea Maicii Domnului, realizată într‑o cetate catolică şi avută de cumnatul principesei valahe.
Al treilea şi ultimul motiv al deschiderii est‑europene, anume româneşti, către lumea Veneţiei rezidă în tipul de instrucţie superioară oferit în mediile veneţiene, mai precis în Universitatea din Padova, mult preţuite de elitele ortodoxe greceşti, româneşti şi ruseşti din secolele XVII şi XVIII. Iau ca exemplu cazul mai bine ştiut – graţie unor Mario Ruffini şi Cleobul Tsurkas – al Ţării Româneşti a Cantacuzinilor şi a lui Constantin vodă Brâncoveanu.
Ne aflăm în epoca monarhiei nobiliare a primei modernităţi şi a ceea ce am numit cândva barocul ortodox postbizantin cu un izvor – alături de Polonia, Ucraina şi Constantinopol – în Italia, prin latura romană recunoscută în activitatea misionară dusă de Propaganda Fide şi de iezuiţi, prin latura veneţiană nu mai puţin; aceasta era datorată mai ales climatului intelectual creat în jurul iatrofilosofilor ieşiţi din Athenaeum Patavinum, unde se făcea un Hellenomousaion creat la mijlocul secolului al XVII‑lea de balcanicul Ioannis Cothounios din Verria.
Mimetismul creator recunoscut de un Del Chiaro atunci când vorbeşte de munca meşteşugarilor locali care puteau lucra tanto alla moda turchesca, quanto alla usanza nostra a făcut ca la nivelul unei dinamici baroce aceste influenţe italo‑greceşti arborescente şi ramificate – să cunoască o insolită sinteză cu elemente orientale turco‑persane şi cu moştenirea medievală românească, rezultatul fiind prima expresie stilistică prenaţională a românilor, stilul brâncovenesc.
Într‑un veac şi într‑o ţară unde imaginile princiare răspândite în mediile occidentale erau datorate unor artişti veneţieni – este cazul portretului gravat al lui Matei Basarab făcut de elevul lui Palma cel Tânăr, Marco Boschini, artist monden, cultivat, autor de Incisioni ale efigiilor de dogi şi nobili veneţieni, după cum este şi cazul portretului lui Constantin Brâncoveanu executat de gravorul veronez, activ la Veneţia, Alessandro dalla Via, după portretul princiar al veneţianului Pietro Uberti –, Veneţia rămâne o sursă de occidentalism la nivelul epidermic al modei nobiliare. Nu întâmplător de la Veneţia veneau în 1672 hainele frânceşti ale Mariei, soţia moldoveancă a domnului valah Grigore Ghica – e adevărat, doamna îşi schimba costumul la porţile Bucureştilor, pentru a nu‑şi scandaliza supuşii – şi tot de la Veneţia venea cu o perucă pe care o poartă în portretul său pictat în pronaosul ctitoriei sale de lângă Bucureşti, în 1724, boierul Preda Drugănescu, cel care fusese înscris, pe la 1710, la Universitatea de la Padova („il signor Pietro Draganiscoto Valaco”), fapt certificat şi de inscripţia ce însoţeşte imaginea de la Drugăneşti. Prezenţele diverse la Veneţia ale membrilor puternicului clan nobiliar greco‑român al Cantacuzinilor cu puternice amintiri imperiale bizantine, ca şi legăturile de afaceri ale nepotului lor, voievodul Constantin Brâncoveanu, cu Zecca veneţiană au determinat, partial, prezenţele la Bucureşti ale medicilor filosofi greci precum Sevastos Kymenites, Iacob Pylarinos, Ioan Molibdos Comnen, care îşi făcuseră studiile în acea Padova care a determinat un adevărat internaţionalism şi pe care Jacques Le Goff a numit‑o marele centru european al coexistenţei ideologice.
Exilul cretan din 1673 – patru ani după pierderea insulei de către Veneţia în beneficiul Sublimei Porţi – al celor doi fraţi Cantacuzini, viitorul stolnic Constantin şi viitorul domn Şerban, avea să completeze experienţa contactelor veneţiene ale celui dintâi – Constantinus Cantacuzenus Constantinopolitanus, care studia la Padova în 1667‑1668 – şi pregătea patronajul princiar al celui de‑al doilea acordat tipăririi Bibliei greceşti de la Veneţia de către Nicolae Glykis în 1687.
Este sigur că neo‑aristotelismul profesat de elevii padovani ai lui Corydaleu – la rândul său discipol al lui Cremonini, rivalul lui Galileo Galilei –, interesul Stagiritului pentru natură, pentru physis nu au rămas fără urmări pentru ştiinţa şi sensibilitatea elitelor din epoca brâncovenească: regăsim acest fapt în explozia vitală a organicului în artele epocii, în aplecarea spre vegetal, spre frunze şi flori, cele ce împodobeau portaluri, coloane, capiteluri, balustrade, console din foişoare şi logii de probabilă origine veneţiană (a fost sugerată chiar o posibilă inspiraţie din opera lui Palladio), printr‑o filieră transilvană sau constantinopolitană, dar oricum legată de interesul românesc pentru acea Veneţie de unde erau aduse, în ctitorii bucureştene de la Radu Vodă sau Sf. Apostoli, sau la Comana, Surpatele, Tismana, argintării liturgice care stăteau alături de cele venite din Balcani sau din Germania.
Aflăm, de asemenea, că la Veneţia pleca, în această epocă, un levantin care şedea în Valahia şi care copia în bisericile veneţiene molto esattamente tablouri religioase; întors la Târgovişte el picta pentru biserica catolică un Sf. Francisc primind stigmatele, ne informează tot Del Chiaro.
Din Italia de nord – zona Udine – Veneţia – Padova – venea acel Giorgio Venier care, în 1786, picta într‑o compoziţie uşor stereotipă şi convenţională, scăldată într‑o lumină strălucitoare, tipic veneţiană, ceremonia urcării pe tron, în marea sală a palatului domnesc din Bucureşti, a fanariotului Nicolae Mavrogheni, cel venit din Arhipelag. Era ultimul exemplar notabil al raporturilor vechii civilizaţii româneşti cu Serenissima. După numai unsprezece ani, prin voinţa aceluiaşi Bonaparte pe care călugării români îl credeau a fi o corcitură greco‑latină – fiul unui neam „greco‑romeu” –, Veneţia devenea o amintire istorică ilustră. A unei istorii măreţe, acolo unde aventura spirituală veneţiană în Europa orientală devenea mărturia preţioasă a unei afinităţi inefabile.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
