Bogdan Creţu: Tema naţională, azi. Între criza ideologiei globalizante şi criza retoricii populiste
Despre identitate în preajma Centenarului Marii Uniri (1918-2018)
Cred că sărbătorirea centenarului Marii Uniri poate fi folosită ca prilej de a relansa o discuţie de amploare nu doar necesară, ci vitală: aceea privitoare la identitatea naţională. Esenţial este ca această dezbatere să nu fie politizată şi să se poarte în termeni supli, moderni, europeni. Cred că aceasta ar trebui să fie principala temă a anului 2018. Nu doar un bilanţ este util, ci şi o privire prospectivă, vizând posibilităţile, şansele, legitimitatea temei naţionale în secolul al XXI-lea
Tema identităţii naţionale, a interesului naţional nu se mai poate discuta astăzi în termenii în care a devenit dominantă în cultura noastră din secolul al XIX-lea şi nici în cei de la începutul secolului al XX-lea. Asta pentru că presiunile politice, contextul istoric nu mai sunt aceleaşi. Cu siguranţă, este nevoie de o retorică nouă, suplă, modernă, fără nici o legătură cu stereotipiile şi limbajul de lemn în care 
a sucombat discursul public naţional începând cu anii ’70 ai secolului trecut. Ne aflăm într-o situaţie dificilă. Deşi a devenit victima unor retorici tarate, tema nu şi-a pierdut actualitatea, este absolută nevoie de această perspectivă pe piaţa ideilor, din cel puţin două motive: pe de o parte, pentru a echilibra discursul globalizant, transnaţional al noii ideologii care domină de câteva decenii spaţiul politic şi cultural occidental; pe de alta, pentru a răspunde unei necesităţi reale, nu doar „spirituale”, ci şi pragmatice, economice, de conturare a unei identităţi naţionale într-o organizare politică, economică, diplomatică, financiară care tinde să impună macrostructura statului global, marginalizând realitatea naţională. Altfel spus, structura de puzzle a continentului european, cu statele sale naţionale desenate cu nici un secol în urmă, nu mai funcţionează. Sau nu mai este acceptată ca atare. Or, într-un astfel de context, tema naţională devine obligatorie în orice tentativă de gândire critică, reprezentând termenul de referinţă, indispensabil pentru a echilibra discursul oficial.
Există cel puţin trei elemente care au discreditat, în timp, discursul identitar. Cu toţii le ştim şi, ce e mai grav, ne speriem de realitatea lor fantomatică:
1. Extremismul de dreapta din perioada interbelică, de care ne temem azi, deşi nu mai reprezintă o ameninţare reală. Nu cred că, în actuala structură europeană, ar fi posibilă o deviere a politicii unui stat către radicalismul politic de dreapta. În plus, să privim în jur: care ar fi partidul politic din România care chiar are o doctrină şi mai ales un comportament de dreapta? Unde sunt derapajale către extremism? Cultivând însă, chiar la nivel oficial, legislativ, o atitudine prudentă faţă de discursul identitar, menţinem confuzia dintre tema naţională şi radicalismul politic: naţionalismul nu este sinonim cu xenofobia. Naţionalismul nu este radicalism, nu înseamnă purism etnic. Dacă prin „român” definim azi orice cetăţean al statului român, teama de glisare către extrema dreaptă îşi pierde obiectul. Dar aceste confuzii sunt întreţinute în mod tendenţios în spaţiul public.
2. Retorica grotescă a naţionalismului ceauşist, continuată de figurile politice de după 1990, care au dus în derizoriu discursul identitar. Era firesc ca, după faraonismul ultimilor ani de comunism să existe o prudenţă în reluarea temei. Excesul, uneori la limita patologicului, al unor figuri politice populiste de după 1990 a contribuit şi el la discreditarea subiectului. Când multă vreme o temă care ar trebui asumată decent, responsabil a stârnit un spectacol delirant, ea îşi pierde publicul. Se creează, la nivelul larg, o confuzie între conţinut şi formă. Şi, mai ales, o sastisire, o iritare chiar. Este nevoie de eforturi considerabile şi de foarte mult tact pentru o relansare a acestei dezbateri.
3. Ideologia agresivă a globalizării, cu discursul obligatoriu politic corect. Mijloacele prin care această ideologie se impune nu mai sunt agresive, ci în special diplomatice şi financiare. Şi, să nu uităm, educative şi academice. Cine vrea observă imediat cât de mult s-a schimbat sistemul de învăţământ, la toate nivelele lui, în ultimii 15 ani, cât de mult s-au modificat programele şcolare, în care nu mai încap valori specifice, naţionale, ci doar teme generale, civice. Când accentul nu mai cade pe istoria naţională, ci pe valorile civice europene, când importante nu mai sunt textele clasicilor, ci conceptele teoretizante şi abilităţile de comunicare, este clar că şcoala are intenţia de a produce un cetăţean direct european, nu unul român. Ceea ce nu ar fi atât de grav, dacă această nouă modelare a unui om nou nu s-ar petrece în detrimentul asimilării unei tradiţii culturale autohtone, a cărei principală posibilitate de perpetuare este şcoala. La nivel academic, circuitul publicaţiilor cotate internaţional obligă cercetătorul să digere şi să folosească nutreţul teoretic ideologizat, bazat în special pe aspectul transnaţional şi global al culturilor. Temele care se finanţează prin proiectele europene sunt şi ele, în general, orientate similar şi nu alimentează proiectele venite dinspre zona ştiinţelor umaniste – adică exact spaţiul academic de unde se pot lansa dezbateri solide, care să relativizeze oportunitatea implementării unui sistem educativ croit după asemănarea şi interesele UE. Calitatea învăţământului a scăzut dramatic în ultimii 10-15 ani: e un adevăr care nu poate fi acoperit de statistici. Îl ştim toţi cei care lucrăm în educaţie. Toate acestea erodează, pe termen lung, posibilitatea unei comunităţi de a-şi ticlui şi apăra un proiect identitar. Toate acestea fac imposibilă cristalizarea unei „conştiinţe naţionale”. Din păcate, asistăm de ani buni la modul în care un sistem de educaţie din ce în ce mai rigid, mai înclinat către aspectele pragmatice ale vieţii, cultivă „abilităţi”, nu valori spirituale şi elimină dintre noţiunile pe care copiii noştri le asimilează tot ceea ce ţine de identitatea naţională.
În orice caz, privită din perspectiva corectitudinii politice, societatea globală este împărţită în categorii legate de rasă, confesiune religioasă, sex, orientare sexuală etc. Au devenit inoperabile categoriile tradiţionale, în special aceea legată de apartenenţa la o naţiune. Marginalitatea trebuie protejată şi ferită de discriminare cu orice preţ – deşi tocmai acest principiu întreţine poziţia privilegiată a celor care administrează egalitarismul. Tabloul pe care îl oferă astăzi Europa nu mai este cel clasic, al unui stat împărţit în naţiuni, ci al unui stat global, în care discursul oficial pretinde că face eforturi pentru a şterge diferenţele de şanse ale cetăţenilor, în timp ce tolerează uriaşele clivaje sociale dintre naţiuni (Europa este acum divizată nu numai pe vechea axă est-vest, ci şi pe cea nord-sud) şi mai ales pe cele economice. Pe scurt, unul dintre efectele acestei ideologii dominante este eradicarea, deligitimarea cvsioficială a discursului de tip identitar. Se poate observa că nu mai este tolerată asumarea oficială a unui discurs naţional. Se întreţine confuzia dintre un proiect de tip naţional şi naţionalism, înţeles tendenţios ca formă de radicalism. Din păcate, statul român a acceptat, aproape de fiecare dată, orientarea globalizantă impusă de la Bruxelles, renunţând la unele politici culturale, dar şi economice (pentru că e nevoie şi de o gândire economică de tip naţional!), la care ar fi avut dreptul, de vreme ce rostul lui este să administreze o structură naţională, nu una trans-naţională.
Cu toate acestea, evenimentele ultimilor ani demonstrează clar că acest sistem, la pachet cu ideologia sa, îşi arată falimentul. Că identitatea culturală a Europei este ameninţată de politicile Uniunii Europene. Că sistemul nu mai funcţionează nici acolo de unde a fost emanat şi că noi ne grăbim să îl aplicăm cu mai mult zel tocmai în momentul în care încep să i se vadă fisurile din ce în ce mai adânci.
Dacă gândim în aceşti termeni, fără să idealizăm proiectul Uniunii Europene şi, evident, fără să negăm avantajele reale pe care el le-a adus, câteva întrebări apar de la sine. Oare este depăşită structura statului naţional? Oare nu mai are ea resurse? Poate fi înlocuită cu o macrostructură administrativă? Uniunea Europeană nu are cum să fie altceva decât o comunitate de naţiuni distincte. Tocmai diversitatea face posibilă acceptarea unor principii şi valori civice comune.
Într-un text recent (publicat în Observator cultural, nr. 856, 19-25 ianuarie 2017), Mircea Martin a ridicat câteva probleme care ar trebui să stârnească o dezbatere serioasă. Printre altele, el pune sub semnul întrebării oportunitatea adoptării ideologiei globalizante într-un cadru politic, social, cum este cel românesc, distinct de cel occidental: „Cât de adecvate, în context local şi regional, sunt însă aceste poziţii şi aceste teorii? Nu cumva proiectăm asupra realităţilor noastre social-culturale o viziune şi o terminologie produse – şi, probabil, eficiente – în alte spaţii geoculturale şi istorice?” În final, criticul face o invitaţie provocatoare: „Este necesar să încercăm acum un efort de reconstrucţie identitară.” (s.a.) Mi se pare extrem de importantă o asemenea propunere. Ne aflăm într-un moment de cumpănă, când ideologia globalizării, la care am aderat, pe care am asimilat-o deja prin şcoală şi prin politicile oficiale, dă semne de disfuncţionalitate. E, cred, începutul unei prăbuşiri. Pe de altă parte, suntem pe cale de a fi rătăcit cu totul interesul pentru aspectul naţional al identităţii noastre. Astfel de valori redevin urgente doar atunci când sunt ameninţate la modul brutal, se actualizează numai sub presiune, în stare de alertă. Ne situăm, aşadar, între două crize: una a discursului globalizant, cealaltă a discursului naţional. Primul model nu a putut să ofere soluţii, cel de al doilea nu a fost lăsat să funcţioneze într-un regim de normalitate. Prin urmare, ar trebui să existe o strategie ca această temă să redevină prioritară.
Academia Română, Ministerul Culturii („şi al identităţii naţionale”, nu?), Uniunea Scriitorilor, universităţile, comunităţile academice, presa culturală, dar nu numai ar trebui să facă un efort comun de a readuce în discuţie această temă. Cred că sărbătorirea centenarului Marii Uniri poate fi folosită ca prilej de a relansa o discuţie de amploare nu doar necesară, ci vitală: aceea privitoare la identitatea naţională. Esenţial este ca această dezbatere să nu fie politizată şi să se poarte în termeni supli, moderni, europeni. Cred că aceasta ar trebui să fie principala temă a anului 2018. Nu doar un bilanţ este util, ci şi o privire prospectivă, vizând posibilităţile, şansele, legitimitatea temei naţionale în secolul al XXI-lea.
