Misiunea apărării limbii române şi‑au luat‑o Biserica Ortodoxă (inclusiv cea Greco‑Catolică, prin Şcoala Ardeleană) şi cărturarii, misiune instituţionalizată prin Academia Română (cu numele iniţial „Societatea literară”, la 1866), având ca scop principal stabilirea normelor ortografice, redactarea unei gramatici unitare, pentru toate provinciile, şi a unui dicţionar‑tezaur. Istoria acestui program normativ este descrisă în eseul Apărarea limbii române. Reforma din 1953‑1954 a dat câştig de cauză moştenirii slave, cu eliminarea totală a lui â în favoarea lui î. În 1964, s‑a revenit la â în cuvintele român şi în toate derivatele. Ultima reglementare s‑a produs în 1993, cu generalizarea lui â, dar cu păstrarea lui î anumite poziţii (începutul şi finalul cuvintelor şi în cele compuse). Controversele n‑au întârziat să apară. Românii sunt atât de greu de împăcat între dânşii, încât anumite edituri, reviste bravează (cu „argumente”, desigur) respingând legea propusă de Academia Română.
Chiar prin aceste avataruri ale normelor ortografice, limba dă seamă de istorie. Firesc, Ioan‑Aurel Pop se ocupă şi de Limba română ca izvor istoric. (Veghea asupra limbii române, Editura Litera, 2020) Exemplele sunt multe şi lămuritoare, constituindu‑se într‑un studiu care depăşeşte tenta eseistică. Doar câteva dintre ele: păstrarea vie a perfectului simplu în Oltenia (fui, fuisti, fuit, fuimus, fuistis, fuerunt sau fuere) arată extensiunea şi persistenţa prezenţei romane timpurii în această zonă românească, atestând un adevărat „tezaur lingvistic identitar arhaic” atât în spaţiul general al limbii române, cât şi ansamblul celor romanice. O situaţie similară cu păstrarea imperfectului verbului a fi (sum, esse, fui): eram, eras, erat, eramus, eratis, erant, „asemănare tulburătoare”, lipsă în celelalte limbi surori. Alte exemple: arină din arena (în Transilvania), a la (lavo, lavare), anţărţ (annotertio), domn/domnitor, Domnul/Dumnezeu (dominus), oaie (ovis), păcurar[1] (pecorarius), mur (murus) ş.a.m.d. În total, peste o sută de cuvinte latineşti, trecute în română, dar nu şi‑n celelalte limbi romanice. La exemplele comentate de dl Ioan‑Aurel Pop, aş
adăuga unul absolut singularizant pentru istoria creştinării românilor, furnizat, din punct de vedere teologic, de Părintele Dumitru Stăniloae, în primul volum din Teologia Dogmatică Ortodoxă (1978). Româna este singura limbă neolatină care a conservat cuvântul lume din latinescul lumen, lumină, dovadă a creştinării încă din vremea romanizării, identificarea lumii cu lumina fiind o realitate dogmatic‑teologică profundă, adusă de lumina taborică, aceea care face existenţa pământească pentru întâia oară transparentă, înlăturând opacitatea împărăţiei Diavolului. Întrebările privind geneza şi continuitatea românilor în spaţiul geografic tradiţional îşi află răspuns şi prin tezaurul limbii: se atestă, astfel, „intensul proces de romanizare, continuitatea de locuire a daco‑romanilor şi apoi a românilor în interiorul arcului Carpaţilor”, dar şi „faptul că aşa‑zisa teorie imigraţionistă nu este decât o alcătuire politică târzie, reluată din interese naţionaliste şi iredentiste. Prin urmare, cuvintele sunt tulburătoare mărturii, vorbind despre latinitate şi despre convieţuirea noastră cu ceilalţi, despre conservarea identităţii”.
Spaţii ample din cartea domnului Ioan‑Aurel Pop remarcă intruziunea ignoranţei în organicitatea limbii, care este un organism viu, de o mare mobilitate, care asimilează sau respinge elementele noi sau pe cele ce întinează metabolismul lingvistic. Din acest punct de vedere, limba română a fost şi încă este de o vigoare comparabilă cu cele mai importante idiomuri din lume. Aşa se explică miracolul lingvistic (şi istoric) al supravieţuirii latinităţii orientale înrădăcinate în substratul dacic, încât se verifică şi aprecierea lui Herodot cu privire la numărul extins („cei mai numeroşi după inzi”) al ramurilor trace. Între teoriile „extremiste” ale purităţii dacice şi latiniste, autorul temperează lucrurile: „Poporul român nu este totuna nici cu dacii şi nici cu romanii (latinofonii), ci este o plămadă nouă, rezultată din sinteza daco‑romană, îmbogăţită cu elementul slav şi cu alte influenţe ale populaţiilor migratoare”.
Judecăţi greşite, intrate în mintea publicului, s‑au emis cu privire la „jubileul” Centenarului Unirii, care, pentru unii, a însemnat un secol de existenţă a României, eroarea fiind amplificată imediat de alţii, care au contrapus Centenarului existenţa altui stat de 1100 de ani! De unde „drepturi” suveraniste asupra Transilvaniei! De aici, erori vehiculate prin termeni istorici ca unire. Lui Mihai Viteazul i s‑a negat realizarea primei uniri a statelor româneşti sub acuza că a fost „un fel de condotier, năimit de unii şi de alţii”. Domnitorul nu a „cucerit” şi nici nu a „alipit” Transilvania şi nici Moldova, fiind vorba de ţări cu populaţie majoritar românească, etnic şi confesional: „Astfel, cel mai potrivit termen pentru acţiunile întreprinse de Mihai Viteazul la nord şi la est de Carpaţi este acela de «unire», inclusiv din perspectiva istorică a «duratei lungi», care a făcut din principele Ţării Româneşti un erou naţional şi în sensul în care actul s‑a repetat în intervalul 1859‑1918. Mihai Viteazul nu avea de unde să ştie că a prefigurat România modernă şi nici că avea să devină erou naţional, însă noi ştim asta şi este legitim să marcăm întreprinderea sa în funcţie de valorile noastre”.
Este absolută nevoie de precizarea sensurilor istorico‑lingvistice ale conceptelor cu care operăm. În acest sens, nepotrivită este şi formularea „alipirii Moldovei la Ţara Românească”, la 1859, fiindcă s‑au unit două state egale, fără a se subordona unul altuia. Greşită este şi sintagma „unirea Moldovei şi Munteniei”, căci lasă afară Oltenia. Corect: „unirea Moldovei cu Ţara Românească” sau invers. La 1918, în schimb, nu mai e vorba de unirea unor ţări egale ca statalitate: România nu s‑a unit cu Bucovina, Basarabia, Transilvania şi Banatul, ca state, ci ca provincii ale aceluiaşi spaţiu etnic. Nu e vorba să fim „tipicari” în exprimare: „Publicul are nevoie de preciziune, de claritate şi de puritate în exprimare. Limba română nu este pentru nimeni dintre cei care o vorbesc facultativă în privinţa formei ei”. Motivaţia: „Noi scriem istoria românilor din perspectivă românească şi nu chineză”, căci „Nu există în istorie un singur adevăr valabil, ci adevăruri”.
Autorul extinde „sancţionarea” unor termeni folosiţi greşit şi la alte realităţi istorice. De pildă, numirea unui partid: Partidul Umanist, îmbinare potrivită ca nuca‑n perete, fiindcă umanist are alte sensuri decât cel de umanitar. Nu putem abuza să vorbim de Partidul Clasic, Partidul Impresionist etc. De fapt, şi seria clasic, clasicism, clasicist este, azi, bulversată. La fel, reformă, religie şi confesiune, rit. Un alt eseu se ocupă de moştenirea cuvântului servus (p. 110‑114). O adevărată comedie, cu iz de dramă, după al Doilea Război Mondial, e disputa între numele vechi şi noi ale unor localităţi, străzi, instituţii etc. Schimbările sunt provocate fie de conjunctura politică, fie de modă, fie din alte pricini. Acum, a devenit de bonton, din snobism sincronizant, ca în loc de prefectură (lat. praefectus) să se spună „instituţia prefectului”, când, firesc, limba tinde spre economie de mijloace. După o asemenea logică, scrie ironic autorul, va trebui să renunţăm la primărie pentru „instituţia primarului”, la rectorat, pentru „instituţia rectorului” etc. „Garda Financiară” s‑a văzut lovită frontal de prolixa „Direcţia Generală Antifraudă Fiscală” (DGAF). În Italia, „Guardia di Finanza” există de două secole, dar nimănui nu i‑a trecut prin minte s‑o schimbe. Nu mai vorbim de numele ministerelor, care se modifică, haotic, după stăpânii vremelnici ai unei guvernări. La noi, modelul şandramalei de bâlci (Caragiale) este preluat după obiceiurile regimului comunist, care a rebotezat sate şi oraşe ş.a.m.d. Românii au cunoscut agresive schimbări de nume doar sub dominaţia maghiară şi habsburgică (în Transilvania şi Bucovina), sub regimul ţarist şi bolşevic (Basarabia, Bucovina). Numele înseşi ale acestor provincii sunt mutilate după voinţa stăpânilor limbii. Acad. David Prodan, născut în satul Cioara, a militat zadarnic să se revină la tradiţie, în loc de Sălişte. Un sat din Banat, străvechi, mărturie a moştenirii latine, Capul Boului (Caput Bovis), a fost rebotezat, din „pudoare”, Păltiniş, trezind protestul lui Constantin Daicoviciu. O stradă dintr‑un mare oraş, cu numele lui Dostoievski, s‑a transformat în „General Vasile Milea”, motivaţia edililor fiind că poartă numele unui „scriitor comunist sovietic”. În ignoranţa lor, birocraţii nu ştiu că prenumele se pune înaintea numelui, tratându‑i pe oameni după măsura lor, iar nu după calitatea creştină de persoană şi de personalitate. O carte nu este scrisă de Eminescu Mihai, ci de Mihai Eminescu. Sunt cârcotaşi „corecţi politic” care ne dau sfaturi imperative să schimbăm imnul de stat, Deşteaptă‑te, române, dar şi data Zilei Naţionale, căci la 1 Decembrie e frig şi nu se poate ieşi la grătar cu mici şi bere! Ioan‑Aurel Pop contracarează cu argumentul tradiţiei la naţiunile puternice: Marseillaise şi Cântecul de război pentru Armata Rinului. (Vezi cap. Nume vechi şi nume noi.)
De pomină a devenit preferinţa „deşteaptă” pentru locaţie faţă de loc, moştenit direct din latină (locum), noua achiziţie din franceză având alte sensuri. Fenomenul, valabil şi pentru alte exemple,
este decriptat astfel de Ioan‑Aurel Pop: „De ce să se prefere locaţie şi să nu se folosească tradiţionalul şi obişnuitul loc este greu de spus. A recurge la un termen lung şi nou în locul unuia scurt şi vechi este contra naturii limbii, dar este în spiritul dorinţei de a epata, de a te arăta interesant, informat, şic sau cool”. În aceeaşi categorie intră parazitarul ca şi, folosit mai ales cum nu trebuie, cu efecte dezastruoase de snobism şi prostie, în numele evitării cacofoniei, încât cacofonia obsedează şi acolo unde nu există („ca şi profesor”, de pildă, zice până şi împăunatul profesor).
Moştenirea căderii în ridicol a Coanei Chiriţa e la mare preţ şi azi. Abuzurile se extind la termeni precum manager, director, şef, rector, ranking, dar la lipsa diacriticelor, apoi la fortuit, la pleonasm, la abrevieri, la a realiza, la accentuarea greşită a cuvintelor, la limbajul teologic şi bisericesc, la noile cuvinte aduse de pandemia Coronavirus şi la multe altele.
Domnul acad. Ioan‑Aurel Pop ştie că o carte despre cuvinte rămâne, fatalmente, neîncheiată şi o spune chiar în Încheiere, căci „limbile sunt creaţii fără sfârşit, în veşnică schimbare, în primenire continuă, în transformări abia perceptibile petrecute chiar sub ochii noştri” (p. 226). Cu toate acestea, legile organice ale unei limbi trebuie respectate: „Limba română deţine gramatici sistematice încă din secolul al XVIII‑lea, ceea ce înseamnă că scrierea şi vorbirea limbii literare au tradiţii foarte serioase. Regulile ortografice, ortoepice şi de punctuaţie ale limbii române se stabilesc de Academia Română şi devin obligatorii prin lege. A nu le urma reprezintă o sfidare la adresa acurateţei limbii române şi a rolului său de instrument unic de comunicare din sânul poporului român”. O carte ca Veghea asupra limbii române se dovedeşte mai necesară ca oricând în haosul răsturnării valorilor, al sporirii numărului stricătorilor de limbă în mediul virtual, dar şi în instituţiile publice, începând cu şcoala şi terminând cu Parlamentul şi ministerele. Pe urmele lui Nicodim Monahul (1320‑1406), Eminescu[2] a scris poema Pentru păzirea auzului, pentru păzirea simţurilor, în genere, având legătură tainică şi cu păzirea limbii, pentru el aceasta fiind casa fiinţei, stăpâna noastră, într‑un sens care‑l anunţă pe Heidegger. Literatura română este sanctuarul care tezaurizează bogăţia uneia dintre cele mai frumoase limbi de pe mapamond. Dar, în mod straniu, „curricula” (ignoranţii din minister vorbesc de curricule!) celor care decid structura învăţământului românesc au uitat rolul extraordinar al predării limbii şi literaturii române, transformând‑o în „limbă şi comunicare”, un concept fad, aplicabil doar la însuşirea unor limbi străine. În sintagma aceasta halucinantă, observă domnul acad. Ioan‑Aurel Pop, zace un pleonasm, căci menirea centrală a limbii este realizarea comunicării: „Sintagma (aşa de iubită de unii) «limbă şi comunicare», din şcolile noastre, mai păcătuieşte prin ceva: elimină adjectivul «română», ca şi cum ne‑ar fi ruşine de el. Evident, trăim într‑o epocă a globalizării – pe care unii o vor împlinită în cea mai mare grabă – învăţăm cu toţii engleza şi alte limbi străine, dar limba română are numele ei, statutul ei, rostul ei şi nu este una care trebuie obturată, exilată sau ocultată”. Ca şi literatura română, obturată odată cu limba română. Consecinţele sunt catastrofale, recunoscute, parţial, chiar şi de „managerii” învăţământului: sporul neîngrădit al „analfabeţilor funcţionali”. Nu mai vorbim de faptul că tinerii, „deşi au trecut prin şcoli considerate bune, nu mai ştiu cum s‑ar cuveni puse semnele de punctuaţie, nu mai cunosc ortografia, au dificultăţi în conjugarea verbelor etc. Mulţi observatori spun că nu se mai deţine astăzi simţul limbii”. Care, altădată, era moştenit de la mamă, din familie, din studiul gramaticii, din lecturi literare devenite, acum, o rara ovis: „Soluţia nu este alta decât studiul serios. Limba română şi ulterior Limba şi literatura română trebuie să rămână discipline fundamentale în şcoala românească de toate gradele şi de toate profilurile, alături de alte discipline care formează cultura generală precum sunt istoria şi geografia”. „Managerii” „deşcolarizării României” însă se arată întotdeauna grăbiţi să rupă ore tocmai din aceste discipline. În schimb, „Foarte mulţi – chemaţi şi nechemaţi – doresc în şcolile noastre materii ca Protecţia mediului, Educaţie sexuală, Şah, Igienă, Nutriţie sănătoasă, Educaţie financiar‑bancară etc.”. Se uită însă că „disciplinele cu câte o oră pe săptămână nu au nici un rost, devenind aproape inutile”.
Şi încheierea: „Câtă vreme mai locuim în limba română – «ca un fagure de miere», cum scria Poetul – înseamnă că avem încă o patrie română, oriunde ne‑am afla”. Condiţia e să recunoaştem că limba română e stăpâna noastră. Acesta este Adevărul veghii asupra limbii române.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Acestui cuvânt autorul îi rezervă un întreg capitol: „Ciobanul este păcurar toată ziua”.
[2] Eminescu era în posesia traducerii din greacă (1819) a monahului Nicodim de la Sfântul Munte: Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri şi a nălucirii şi a minţii şi a inimii.
Theodor Codreanu
