Ziua de naştere a lui Constantin Brâncuşi, 19 februarie, a devenit zi naţională, bine venit prilej de omagiere a sculptorului român, recunoscut pe plan mondial ca deschizător de noi drumuri în arta modernă. Este însă de datoria noastră să atragem atenţia atunci când, în astfel de ocazii, dar nu numai, spaţiul public este invadat de afirmaţii care falsifică grav biografia brâncuşiană şi induc în eroare opinia publică. Una dintre acestea este afirmaţia potrivit căreia Brâncuşi ar fi donat statului român atelierul său cu tot conţinutul, donaţie ce ar fi fost refuzată de Academia Română.
Procesul verbal al şedinţei Secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Artă a Academiei Române din 7 martie 1951, invocat de cei ce susţin, fără nici o bază documentară, existenţa unei oferte de donaţie, consemnează, de fapt, desfăşurarea unei şedinţe obişnuite care începe cu prezentarea raportului de activitate pe luna trecută şi continuă cu o discuţie între membrii secţiei despre opera lui Paciurea şi Brâncuşi, privite în cadrul distincţiei care se făcea în epocă între realism şi formalism. Opiniile participanţilor sunt, uneori, doar subiective, alteori conjuncturale şi oportuniste.
În acest context se fac referiri şi la oportunitatea prezenţei unor lucrări ale celor doi sculptori în Muzeul de artă bucureştean. Precizăm că numai cu două luni înainte, în decembrie 1950, se deschisese în fostul Palat Regal Galeria naţională de artă, unde figurau două opere de tinereţe ale lui Brâncuşi, Portretul pictorului Dărascu şi Somnul, ambele provenind din fostul Muzeu Simu. Noul muzeu deschis la Palat nu avea, de altfel, în patrimoniul său la acea dată alte sculpturi de Brâncuşi. Procesul verbal menţionat nu conţine nici un fel de referire, nici explicită, nici interpretabilă, la o posibilă donaţie oferită de sculptorul român stabilit la Paris din 1904. Cercetarea sistematică şi competentă a arhivei Brâncuşi aflată la Muzeul de artă modernă din Paris a relevat că nu există nici un document scris şi nici o declaraţie care să ateste dorinţa sau intenţia lui Brâncuşi de a dona atelierul său statului român. Din cele de mai sus reiese cu claritate că acest proces verbal nu poate constitui un argument pentru a afirma existenţa unui ipotetic refuz al unei ipotetice donaţii.
Deşi a părăsit România la vârsta de 28 de ani, Brâncuşi a continuat să‑şi iubească ţara. Dar a iubit şi preţuit, în egală măsură, Franţa, ţara sa adopţie, căreia a decis să‑i lase prin testament atelierul său din Impasse Ronsin, beneficiind de susţinerea prietenilor şi admiratorilor săi artişti, scriitori şi istorici de artă.
Jean Cassou, istoric de artă cu o poziţie importantă în Muzeul de artă modernă de la Paris, după ce achiziţionează încă din 1946 trei lucrari direct de la Brâncuşi, îşi arată disponibilitatea de a reconstitui, în cadrul muzeului, atelierul conceput de artist ca operă de artă totală, în eventualitatea unei donaţii. Şi unele muzee americane care posedau deja sculpturi de Brâncuşi se arată interesate să refacă atelierul în cuprinsul lor. Astfel încât Brâncuşi nu se afla în situaţia ingrată de a fi nevoit să găsească un adăpost pentru sculpturile sale şi de a oferta opera sa statului român, a cărui ideologie şi politică culturală în acel moment era departe de a se afla în consens cu convingerile sale.
În 1950 Brâncuşi solicită cetăţenia franceză pe care o primeşte în 15 mai 1952. Prin testamentul său din data de 12 aprilie 1956, Brâncuşi donează statului francez tot ceea ce va conţine atelierul său din Impasse Ronsin nr.11, la data încetării sale din viaţă, cu obligaţia asumată de către statul francez de a‑l reconstitui, de preferinţă, în spaţiile Muzeului naţional de artă modernă din Paris. În 30 martie 1962 Andre Malraux, ministrul culturii, inaugurează o primă reconstituire a atelierului lui Brâncuşi.
Secţia de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române
