Făgărăşanul (stabilit la Braşov) Mircea Moţ e un reprezentant de substanţă al învăţământului umanist preuniversitar, scoţând, până la O capodoperă în şapte lecturi (Ed. Ecou Transilvan, Cluj‑Napoca, 2020), trei volume autonome de exegeză (Despre George Bacovia, 2002; Ion Creangă sau pactul cu cititorul, 2004; Însemnări din La Mancha, 2015). El a mai scris literatură pentru copii (Poveşti în oglindă, două ediţii, în 2008 şi 2009, respectiv Doi motani năzdrăvani şi prietenii lor, 2020), a editat câţiva autori clasici (T. Maiorescu, I. Creangă, Z. Stancu şi, recent de tot, D. Stelaru) şi a participat la articularea câtorva instrumente colective de lucru (dicţionare de termeni literari şi de personaje, glosar de teme literare etc.), Moţ fiind, în momentul de faţă, unul dintre puţinii fideli ai cronicii literare, o eventuală culegere personală în acest sens dând credit unui om cu dragoste de bibliotecă şi de prietenii literare, adăugate afecţiunii pentru un căţeluş mucalit, căruia, pe vremuri de pandemie, îi povesteşte despre Tarkovski.
Pe Mircea Moţ îl caracterizează interesul pentru hermeneutica intensivă a literaturii, pe considerentul că orice operă de ficţiune reprezintă un cod simbolic şi epistemic cu trimiteri precise, pe care criticul are datoria să îl decripteze. De aceea, el e în stare să adaste chiar ani întregi pe marginea unui text, dezvăluindu‑i meticulos toate straturile, investigând corectitudinea perspectivelor critice şi eventualele derapaje ale acestora, recenta sa carte dedicată nuvelei La ţigănci a lui Mircea Eliade, intitulată O capodoperă în şapte lecturi, propunând o incursiune iniţiatică perfectă într‑o textură epică premeditat enigmatică, căreia îi mai rămân, chiar şi după această exegeză, multe semnificaţii greu de descifrat.
Lucrând eu însumi pe acest text cu ani în urmă, îmi amintesc că mi‑am finalizat volumul cu o mulţime de întrebări rămase în suspensie şi cu convingerea că, indiferent de ce ai face, M. Eliade
continuă să rămână o enigmă, în ciuda pretenţiei unora de a‑l fi înţeles integral. De pildă, nu ştiu nici acum care e semnificaţia „frumosului” pe care ţigăncile i‑l promit lui Gavrilescu dacă le ghiceşte identitatea („Dacă ai fi ghicit, ar fi fost foarte frumos...”) sau de ce hotărârea sa intempestivă, motivată empiric de sete, de a duce la gură carafa oferită de către ţigănci, în loc să toarne apa în paharul de pe masă este socotită de către acestea ca fiind o greşeală. („Dacă ar fi băut din pahar…”) Mircea Moţ sugerează o subtilă cale de atac prin asocierea cromaticii verzulii a paharului cu nuanţele de albastru şi verde ale ferestrelor „bordeiului” în care este primit Gavrilescu, dar tot rămân cu suspiciunea că Eliade ne‑a pus pe toţi la încercare aici, nefiind până acum nimeni care să ofere un răspuns definitiv.
Ceea ce e remarcabil în demonstraţia hermeneutică a lui Moţ e evitarea ispitei de a extrapola. Se puteau face extrapolări, fie glosând comparativ pe marginea celor care au scris despre subiect (şi nu sunt, slavă Domnului, puţini), fie trecând în revistă diferitele registre şi „chei” de interpretare ale ţigăncilor. Pe lângă cele centrate de morfosintaxa fantasticului (cele mai multe…), există, de pildă, şi una în cheie alchimic‑francmasonă, bazată pe iniţierea în „Marea Operă”, un alt capăt al ghemului putând fi deşirat pornind de la sugestia lui Eliade însuşi, care spunea în Memorii că „La ţigănci marchează începutul unei noi faze a creaţiei mele literare”, nuvela fiind scrisă pe o „măsuţă cam şubredă” la Paris, între 15 iunie şi 5 iulie 1959, într‑o odaie de închiriat, unde „cu doar o săptămână înainte de sosirea [familiei Eliade] se sinucisese cu gaz un student.”
Parcurgând impecabil cele 7 trepte ale iniţierii, Mircea Moţ scrutează atât de intens „codul simbolic” aflat în faţa lui, încât se opreşte la nu puţine detalii pe care alţi exegeţi le‑au considerat ca fiind anodine, simple accesorii ale trenei narative. Nimeni nu contestă, de pildă, logica duală care domină ţigăncile (Gavrilescu are două identităţi, cea „pură”, de artist, şi cea cotidiană, de profesor de pian; două iubite, Hildegard şi Elsa, intră de două ori în dumbrava ţigăncilor, unde sunt două case etc.), dar e incitantă insistenţa hermeneutică pe care Moţ o investeşte în obsesia mercantilă a lui Gavrilescu, care se lamentează că destinul său ar fi luat o altă turnură dacă el ar fi putut plăti consumaţia de la berărie prilejuită de întâlnirea cu Elsa (o achită fata) şi pe care, la vederea grădinii răcoroase care adăposteşte nucii şi casele ţigăncilor, gândul îl duce tot spre bani şi spre cât ar costa întreţinerea unei asemenea proprietăţi. Banii reapar obsesiv în nuvelă (Gavrilescu îi plăteşte babei, e refuzat în tramvai pe motivul că bancnota pe care o are a expirat şi îl plăteşte „din mărunţiş” pe birjar), intuiţia lui Moţ fiind un bun câştigat al exegezei, cu efecte care se cer a fi aprofundate.
„Nu mi‑am propus să citesc […] trăgând cu ochiul la celălalt Eliade”, adică la istoricul religiilor – scrie programatic Moţ –, dar probitatea îl determină să nu evite unele indicii, ştiindu‑se faptul că Eliade investeşte hermeneutic în fiecare detaliu pe care îl aşterne pe hârtie.
După ce insistă pe „descompunerea” protagonistului din cauza arşiţei care îl loveşte în cap, aşa cum i s‑a întâmplat şi Colonelului Lawrence al Arabiei (interpretarea e clasică), Moţ e atras de numerologie (Gavrilescu are 49 de ani, „jubiliari”, însă, dacă însumăm cele două cifre, ajungem la 13, care – precizează Moţ – „reprezintă răgazul de care are nevoie sufletul mortului pentru a se aşeza definitiv în noul său lăcaş”) şi tot el dedică un capitol întreg relaţiei pe care Gavrilescu o are cu vestimentaţia şi cu accesoriile acesteia. Întâi, el se „decapitează” simbolic, răsucindu‑şi batista în jurul gâtului pentru a sugativa broboanele de sudoare. Apoi, ajuns la babă, scoate – aparent inexplicabil – tot ce are prin buzunare şi îl adăposteşte în pălărie, pentru ca, ulterior, pălăria să devină obiectul central al obsesiilor sale (o pierde la ţigănci şi acestea sunt puse de babă să răscolească toată incinta pentru a o regăsi), tot pălăria generând şi impulsul de a nu o însoţi pe Hildegard în pasajele finale ale textului, fata văzându‑se nevoită să îl încurajeze s‑o abandoneze: „Las‑o, răspunde fata, n‑o să mai ai nevoie de ea acum.”
Puţini s‑au oprit, aşa cum face Mircea Moţ, la rostul vântului din nuvelă („principiu activ, fecundant şi transformator al lumii”) sau la cele două plante care marchează metamorfoza thanatică a protagonistului (liliacul, respectiv bozul, „plantă infernală” în etnobotanica populară, unde ea mai poartă numele de „poama dracului”). Moţ are dreptate să spună că problematica memoriei e esenţială în nuvelă (Gavrilescu trebuie să‑şi reamintească de Hildegard, prima sa iubire) şi că ţigăncile reprezintă, în acest context, un factor obstaculant (dacă şi‑o reaminteşte de Hildegard, spune una dintre fete, el nu se mai „joacă”, ceea ce nu e de dorit), însă m‑aş fi aşteptat aici la un racord aproape obligatoriu cu funcţia interdicţiilor din mitul orfic, care putea fi exploatat. Pune pe gânduri, însă, sugestia de mare relevanţă a lui Mircea Moţ potrivit căreia rolul ţigăncilor nu este acela de a‑l „trimite” pe Gavrilescu în lumea de dincolo, ci de a obstacula pasajul cu ajutorul horei şi al „jocului”. Într‑adevăr, după ce ele ajută la îmbrăcarea protagonistului, răscolind toată casa pentru a‑i găsi pălăria, Gavrilescu nu e trimis „dincolo”, ci dincoace, în lumea noastră, pasajul din final, prilejuit de reîntâlnirea cu Hildegard, petrecându‑se în absenţa ţigăncilor, amfitrioana lui psihopompă fiind doar baba.
Excelente sunt şi două alte analize, adăugate faptului că birjarul din finalul nuvelei are o „fire de artist”, fiindcă iubeşte florile, pasiunea trăgându‑i‑se de la fosta sa identitate de conducător al unui car funerar, el însuşi fiind, similar cu Gavrilescu, o fiinţă „decăzută” profesional. Prima dintre ele are în vedere „trecerea prin oglinzi” şi dematerializarea lui Gavrilescu în casa ţigăncilor, pe când a doua vizează – şi a fost o încântare s‑o descopăr! – identitatea olfactivă a lui Hildegard, ea fiind recunoscută de către protagonist datorită… parfumului pe care îl emană. În privinţa celui dintâi dintre aceste aspecte, poate n‑ar fi lipsit de interes dacă Mircea Moţ ar scrie pe viitor o carte despre oglinzi şi oglindiri, în prelungirea volumului pentru copii la care a lucrat în 2008. Numai în etnografia românească şi în credinţele populare sunt sute de incidenţe care ar merita să fie interpretate. Fără să aibă decât o legătură adiacentă cu subiectul, îmi îngădui să adaug şi eu un detaliu, care m‑a frapat: la intrarea în Castelul Iuliei Hasdeu de la Câmpina (analizat în recenta carte despre ezoterism a Constantinei Raveca Buleu, Splendor singularis) se află două oglinzi care se reflectă una pe cealaltă, ceea ce înseamnă că în castel intră „dubletul spectral”, dematerializat al vizitatorului, nu fiinţa sa profană.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
