Doar „Doi critici”. Inclusă, ultraselectiv, la proză, critica literară e, se constată principial, în acţiune, la Mihai Zamfir (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, II, Polirom, 2017). Avem o critică estetică, de familie occidentală, dar sinteza abia pomeneşte de cei care „oferă mostre inegalate de interpretare estetică” (deci, propriu‑zis, critică, la modul lui G. Călinescu): Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu. Chiar şi „mintea cea mai teoretică” rămâne, să zic aşa, intratabilă. E vorba, desigur, despre Tudor Vianu. Blocul critic este eminamente pozitiv. Rămâne „izolată” doar contestarea literaturii române în chip de colonie a celei franceze, prin B. Fundoianu. El chiar părăseşte ţara natală pentru Franţa. Şi face asta în epoca unei fericite (cuvântul istoricului panoramist) Românii. Fericire totală, fericire pentru toţi, nu există în fapt nicăieri, niciodată.
Doi critici, E. Lovinescu şi G. Ibrăileanu, sunt introduşi la „alţi prozatori”. Ca şi G. Călinescu, unde nu e prea clar ce primează, proza sau critica; dar se propune un amestec al celor două ca identificându‑l în siajul modelator al lui B. Croce.
E. Lovinescu, sub titlul Maiorescu din secolul următor, devine limpede critic; prin forţa termenului, în sens larg, înglobând şi istoricul literar, dar nu numai atât. E „urmaşul direct” al lui Maiorescu, cum îl ştim cu toţii, spunând azi că şi el face canonul epocii în care activează. M. Zamfir o aduce în pagini şi pe fiică, iar despre Monica Lovinescu susţine că a continuat fără abatere canonul estetic pur şi simplu. Nicio suflare despre est‑etica ei polemică. M. Zamfir se amendează în identificarea din titlu. O reduce pe fiică la continuarea criticii estetice. Lovinescu s‑a văzut singur în această poziţie. Două linii de contrast apar însă foarte profund apăsate. Una e civilă: „Discret, burghez şi paşnic, în deplin contrast cu Maiorescu – E. Lovinescu şi‑a dominat finalmente epoca.” Cealaltă e socială: „maiorescian convins, va respinge doctrina socială a Junimii, încercând să aducă esteticul la ora secolului XX.” Sunt doi paşi bine legaţi în (de)mersul lor fundamental. Ei
fac totuşi potrivirea, aceea în estetic, curioasă. Comportă nuanţări obligatorii. Îi mai separă ceva, anume lungimea operei de o viaţă. M. Zamfir reproşează franc lui E. Lovinescu faptul că „a scris prea mult”. Iar T. Maiorescu, desigur, prea puţin. Se înţelege: pentru literatură. Teoreticianul E. Lovinescu nu e urmărit cu aceeaşi satisfacţie precum criticul. „Dincolo de construcţiile teoretice uneori complicate, metoda criticului se lasă demontată fără mari dificultăţi.” De altfel, teoriile sunt lăsate în afara discuţiei. Metoda, impresionismul, ia înţelegerea litotică de căutare a esenţei. Fenomenologie critică? (Esenţa este pentru M. Zamfir definitorie pentru literatura poeziei, îndeosebi, şi a prozei de ficţiune. Şi aici să vorbim despre o fenomenologie artistică produsă prin literatură?) Şi M. Zamfir dă cuvântul lui E. Lovinescu pentru a‑şi indexa ideile sub forma, arhicunoscută, a termenilor bazali, nu altundeva decât în Memorii: „Rezumate în sincronism, imitaţie, relativism, imitaţie, relativism, mutaţie, diferenţiere, legate într‑un sistem coerent – iată ideile mele.” Istoricul literar s‑a folosit de critic, publicând, ca unul exterior mediului academic (reticent, fără risc), o Istorie a literaturii române contemporane. Adeptul model al criteriului estetic este acum suspectat, ipotetic, de turbulenţă prin confuzia cu criteriul politic. Mai puţin gravă îi apare, poate, confuzia dintre estetic şi politic, decât fluctuaţia de gust literar. De aceea notează că E. Lovinescu e reticent, probabil politic, cu poeţii Blaga, Pillat, Philippide. Căderea de gust nu mai poate fi acoperită când i se acordă o măsură excesivă lui Al. T. Stamatiad.
Garabet Ibrăileanu apare sub un titlul nici el lipsit de echivoc: Celebrul critic provincial. Limpede e că rămâne provincial, ieşean şi nimic mai mult. De aceea păstra, hiperbolizează M. Zamfir, un „munte de complexe”. N‑a existat polemică între el şi E. Lovinescu, bucureşteanul trecut prin şcoala critică a lui Faguet de la Paris. Disputa s‑a purtat doar pe editarea textului eminescian. Criticul e peste ideologul atras într‑un timp de Marx, Engels ori alăturat poporanistului C. Stere. A fost sociologizant, până în 1910, neopozitivist, critic entuziasmat de scriitorii minori. (E citat şi Jean Bart, despre care în panoramă M. Zamfir notează că romanul Europolis e o capodoperă.) Cu nimic semnificativ în privinţa marilor scriitori. Dar s‑a despărţit de C. Dobrogeanu‑Gherea din 1909 şi, în pofida unor urme, din 1918 s‑a transformat şi susţine un estetic tot mai nuanţat. În noua fază critică lasă, despre Proust, „observaţii ingenioase”, ori realizează, cum cred că s‑ar putea înţelege, un fel de autorevizuire metodologică. Şi M. Zamfir, după N. Manolescu, îl apropie de E. Lovinescu. În treacăt spus: în totul, şi el „a scris imens”. Poligrafie larg caducă, din care s‑ar reţine „o mică parte din miile de pagini”. E ignorat, pentru că uitat nu poate fi, teoreticianul din Spiritul critic…, ca şi cel din Creaţie şi analiză.
Inclus la proză, cronicarul literar G. Călinescu, fluctuant în opinii, e abil şi obţine „afilierea la grupurile şi coteriile în vogă”. El (se) afirmă pozitiv. În concluzie, „poseda perfect arta accesului la celebritate”. La G. Călinescu, „îmbinarea exegezei cu ficţiunea”, trecutul analizat estetic, iată marea invenţie. Istoria literaturii duce înainte esteticul şi axiologicul. M. Zamfir îi acceptă unicitatea prin singularitatea în „Modul fantast de a trata istoria literară”. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, repetă cu N. Manolescu, e Biblia literaturii noastre. Scriere norocoasă, fericită, înaltă. „Faţă de ea, toate celelalte cărţi pălesc.” Dublul limbaj există şi aici. Istoricul este un narator, dedat la invenţie portretistică dincolo de opere. Scrierea aceasta, care „transformă literatura română într‑un uriaş text unic”, este, ştim bine că nu se spune pentru prima oară, un „imens roman cu personaje reale”. Nu e nicidecum o istorie exactă. Lasă să treacă în ea „semi‑invenţii de prozator”. Şi, ironică, pe mulţi îi ia de sus, începând cu Maiorescu însuşi. Modelul şi emulaţia nu vin din zona autohtonă. Istoria… lui G. Călinescu „este o genială replică croceană, un fel de estetică istorică globală aplicată literaturii române, scrisă cu o artă a prozei demnă de aceea a lui Croce”. Ca şi cum italianului i‑ar da istoricul literar seama despre literatura română.
Din proza lui E. Lovinescu, interesante sunt cele două romane despre Eminescu. Iar din romanele autobiografice, doar Bizu. Proza îl pune într‑o postură incomodă pe critic. O confuzie de specii, dar poate că şi, într‑un sens benefică, specioasă, îl marchează. „Memoriile lui Lovinescu iau formă de roman fantezist.”
Cea mai reuşită operă a lui Garabet Ibrăileanu e romanul Adela, dispus între B. Constant şi M. Proust, romantism şi analiză. Originală, pentru M. Zamfir, e reprezentarea corpului feminin obsedant.
Mari poeţi în alte genuri literare. Tudor Arghezi e (stră)văzut şi ca „figură importantă a prozei”. Inegală, estetic rezistă din tot doar câteva texte „excepţionale”. Structural, poetologic, este o proză fragmentară, artistă, memorialistică. Realizată într‑o „scriitură de mare subtilitate”. Din nou, după scriitură, cu aceeaşi funcţionalitate, este urmărit stilul, intens metaforic, un „stil specific arghezian, figurativ în exces”. Totuşi, în ordine eminamente pozitivă, i se concede prozatorului „o nouă stilistică”. Două referinţe străine nu rămân deloc străine, în această sinteză, de Arghezi, dar şi de alţi scriitori români. Arghezi produce o „proză poematică asemănătoare celei a lui Reverdy” şi aminteşte „tonalitatea pessoniană” (nici pessoană nu sună rău).
George Bacovia apare schimbat „radical” în proză (Bucăţi de noapte, 1926). Şi în aceste texte nocturne, tot minimalismul rămâne inovator. Dincolo de un raport complex cu sugestia fantasticului, simbolismul parodic ori expresionismul, să‑i spunem astfel, rapsodic, adică în registru grav. Prin expresionism (poetul e trimis spre tabloul lui Munch, Strigătul), mai mult decât prin minimalismul înnoitor, este evidenţiată o procedură domina(n)tă, prin care se dezvăluie o identitate pierdută şi o existenţă de coşmar: „«Moartea timpului», lipsa coerenţei lumii, dezordinea existenţială – iată universul prozei expresioniste bacoviene.” Pe lângă G. Trakl, este numit, ca şi la Arghezi, P. Reverdy (Flaques de verre, 1929). Prin imbricarea atâtor poetici, rezultă „o nouă scriitură”. Scriitură sau stil, din nou, e tot una. Pseudo‑conceptul unificator ia numele de post‑simbolism şi conduce la „descoperirea unei noi lumi stilistice”.
Spaţiul nu‑mi îngăduie să mă refer la scrierile din alte genuri ale poeţilor L. Blaga, I. Pillat, V. Voiculescu, I. Vinea, G. Naum şi prozatorii L. Rebreanu, M. Blecher, A. Holban. Să adaug doar: nimic despre teatru, publicistică şi critică literară, la Mircea Eliade, în numita, cu umor, Scurtă istorie.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
