În sens restrâns, textele biblice literaturizate sunt curse ideale. Capcane revelatorii. Cumva exterioare realităţii, ele reclamă în noi miezul ei esenţial…
Teoretic, ori de câte ori un scriitor se întoarce la Iona, nu rămâne neschimbat. Atât de intim se concretizează revizitarea lui Iona, Isaia şi mai ales Iov, că distorsionează siguranţa curioşilor ce aterizează în atelierul lor profetic; de regulă, în texte există mişcări incerte între cuvinte şi fraze, între scene şi imaginarul lor. Ba încă ceva imperceptibil lasă urme adânci în cititor. Tocmai din aceste adevărate poeme cu fragmentaţie metafizică şi psihologică, cel virusat se trezeşte prins fără speranţă în el însuşi. În sens restrâns, textele biblice literaturizate sunt curse ideale. Capcane revelatorii. Cumva exterioare realităţii, ele reclamă în noi miezul ei esenţial.
Întorcându‑mă la noul roman al Ioanei Pârvulescu, trebuie spus că, spre deosebire de volumele anterioare, Prevestirea (Bucureşti, Editura Humanitas, 2020, 336 pag.) conţine multă extragere livrescă şi puţine biografeme. Profetul Iona provoacă la nivel auctorial intriga onomastică (Iona‑Ioana). Însă cea din urmă făgăduieşte plasări cu totul diferite. Numai că în ceva ce depăşeşte etimologia primară: anume, ideea că numele ebraice sunt derivate ale lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, respiraţiile cuvintelor nu trec în realitate fără duhul lui Adonai. În asemenea decor sacral, 
istoria lui Iona, cel nedreptăţit ca întindere şi stil în Vechiul Testament, dar răsfăţat dintotdeauna în artă, găseşte în Prevestirea matca ideală pentru o biografie apocrifă.
De fapt, metaficţiunea istoriografică e, mai degrabă, un efect colateral şi mai puţin intenţionalitate. Pur şi simplu, Ioana Pârvulescu desfăşoară pe mai multe planuri simbolice un întreg arsenal recuperator. Nu e loc aici să amintesc evantaiul de interpretări generoase. Poate numai câteva trimiteri la Durand, care citeşte un Poe sedus de un „Iona al morţii”, care vede în conceptul de „insularitate” nimic altceva decât un „Iona geografic”, iar adeseori observă chiar „dedublarea lui Iona” în sensul amplasării primare, pântecoase, în interiorul unei case securizante (cum se petrece la Balzac şi alţii după el). Cu aşa dezlegări analitice, Iona risca să dispară ca fiinţă istorică. Dacă n‑a făcut‑o de multă vreme.
După retragerea în mit, omul Iona s‑a odihnit cumva în contrarietatea istorică. Stăruind asupra individului, Ioana Pârvulescu reface întregul traseu profetic debutat la 34 de ani, până la timpul ce urmează avertizării cetăţii Ninive. Dacă însă intervalul biografic este clar delimitat, nu la fel apar perspectivele narative. Ele se desfăşoară cale de nouăzeci şi două de generaţii, toate însufleţite din prima povestitoare, ipotetica fiică Esther, „steaua” – reper de la care preiau ştafeta ceilalţi urmaşi cu nume simbolice.
În caleidoscopul intrigilor – onomastică, auctorială, ereditară şi erotică –, destinul lui Iona din Prevestirea aparţine unui poet căzut în deznădejdea artistului depăşit de creaţie. Aşa cum reiese din scenariul imaginat de prozatoare, Iona face din avertismentul cetăţii Ninive sensul vieţii lui, iar iertarea lui Dumnezeu îl derutează: oamenii trebuie pedepsiţi pentru ca legitimarea lui profetică să‑i dovedească destinul superior. Iona din roman pricepe că Dumnezeu şi oamenii câştigă prin iertare şi pocăinţă, în vreme ce el, „vocea Vocii”, se lasă pradă expansiunii îndrăgostirii nepotrivite şi a capriciilor apocaliptice.
În Epilogul cu însemnări pe marginea temei biblice, autoarea aminteşte tabloul lui Bruegel cel Bătrân, cu Iona ieşind din gura peştelui. Profetul apare ca un bătrân cu părul alb, înveşmântat contrastant în haine roşii, în vreme ce balena fixează înaltul cu ochi vlăguiţi. Ideea se regăseşte în roman atunci când tânărul Iona se întoarce din experienţa infernului de trei zile cu totul albit, ca un Gandalf tânăr, câştigat de fermitatea pactului cu Dumnezeu. Iona‑cel‑Alb îşi domină tatăl secret, pe înţeleptul unchi Iacob, dar rămâne repetent la practica gestionării sufletului. Pentru Ioana Pârvulescu, profetul Iona nu poate lăsa în urmă pielea bărbatului ce abandonează seducţia. Chiar în mijlocul miracolului, până şi pe scena infernului, Iona se converteşte tot la zeul pasiunii. Deopotrivă rob al trupului şi supus al cerului, ţintuit între cele două tărâmuri, cu trupul greu de dorinţă şi inima plină de credinţă, ca toţi profeţii din vechime, Iona instalează în mijlocul lumii paradoxul. Ca un năvod al speranţei celorlalţi. Cred că în asemenea realizări, a umanului captiv în destine profetice, scriitorul îşi tentează cu adevărat limitele imaginarului.
Prevestirea este o hagiografie în care lumile de altădată învie prin ochiurile de borangic ale Ioanei Pârvulescu, desprinsă acum de temele ei predilecte şi descoperind, în complicata arheologie din urmă cu trei mii de ani, chipuri transfigurate şi meandre sufleteşti, imaginează dezordini şi labirinturi posibile, găseşte sensuri dincolo de noimele dogmatice.
Destulă vreme au fost văduvite locuri ce altădată defineau centrul lumii, precum Troia sau Pompei. Aici se înscrie Ninive, în misterul Centrelor condamnate. Numai că deasupra mitului rămâne promisiunea unei cărţi biblice ce a organizat sensul într‑o anume direcţie. În Prevestirea, tocmai diversiunea margine‑centru atribuie alt nivel intrigilor preliminare: unchiul Iacob, totodată şi cel mai viu şi autentic personaj al cărţii, adevăratul tată al lui Iona, vine să‑l ducă pe fiul vărului Amithai la capătul lumii, taman în Tarşiş. Doar că Iona, cu vocile divinităţii în cap, se străjuieşte înlăuntrul său, temându‑se că orice cuvânt rostit prinde viaţă, adevăr şi realitate. Sub avertismentele autocenzurii, Iona fuge de destin pentru a ajunge tot alături de unchiul său şi echipajul multietnic al căpitanului iberic, Don Amado. Lângă Iacob şi Iona apar şi servitori improvizaţi, ce vor prelua o bună parte din chipul societăţii de odinioară: cerşetorul‑vagabond Elişa‑Eli şi orbul Abiel. Episodul furtunii e singurul aspect al mitului cu adevărat recunoscut. Încolo, imaginarea revelaţiei şi episoadele niniviene au ceva din aerul misterios al prozei medievale. Ioana Pârvulescu literaturizează echilibrat, creează suspans, alege să facă din participanţii la mitul reinaugurat o lume credibilă ce populează contururile moştenite. Interesată de iniţiere, de slăbiciunea trupească şi isteria carnalităţii din lumea veche, de sexualitatea reprimată şi superstiţiile aproximative, de psihologia primitivă a celor captivi de bunăvoie de pe micro‑societăţile de pe corăbii. Şi aşa mai departe.
Scriitoarea face ce trebuie şi asamblează ficţiunea istoriografică insistând pe temelia psihologică a protagonistului. Iona va fi surprins într‑o continuă dezbatere interioară în care se oglindeşte fiinţa ce nu se poate desprinde de trup şi sentiment. Să dai carne unui personaj fixat în mit – iată provocarea dintâi şi riscul însemnat al unei asemenea ficţiuni. Să refaci omul transformat în lozincă şi simbol.
Se vede bine că autoarea pune accentele după o largă documentare. Ea stăpâneşte migala îmbinării ereziilor cu textele hibride, armonizează discursurile întretăiate, mereu atacate de flash‑uri ale memoriei, înscenează la tot pasul naratori şi voci ce se adresează urmaşilor lui Iona; la final, ea, scriitoarea, aşază tactic notele de lectură ale autorului, ca şi cum întreaga istorie poate fi interpretată ca parte din laboratorul oricărui scriitor. Rezultă un puzzle hagiografic peste care se depun discursuri polifonice, strategii narative, intertextualităţi moderate, până ce defularea protagonistului arată, din nou, temperatura lui umană.
Nu în ultimul rând, mesajul de adâncime se adresează condiţiei de povestitor: dincolo de naraţiunea lui Iona rămân cei care, vreme de patru secole şi mai bine, au transmis, îmbogăţind‑o, aventura unui înrobit posedat de sacralitate.
Toată seria numerilor povestaşi, să le zicem, toţi naratorii prezenţi în discursul romanului aduc cu ei şi specificul epocii, până la cea din urmă, din gura peştelui pandemic, din 2020. Esthera, fiica lui Iona, prima povestitoare, este şi cea care impune un post şi‑o sărbătoare, dar care, pentru urmaşii direcţi, au cu totul altă însemnătate. Ei celebrează nu dialogul direct cu divinitatea de odinioară, cât memoria poveştii, viaţa ei, felul cum, de la ibovnica Hannah, care se citeşte la fel şi de la capăt îndărăt, până la gemenii milenarişti Hannah‑Natan, povestea rămâne vie şi absoarbe rezerva celor depărtaţi de religie.
Cele mai reuşite scene îmi par bâjbâiala lui Iona în pântecul‑infern, convalescenţa naufragiată, expresivitatea plastică a cetăţii Ninive şi, mai ales, construcţia unui Iona din tăceri şi apariţii fugare. Ca şi deznădejdea unuia ce trece din Cântarea Cântărilor (către Hannah), în Psalmi (către Iehova) spre revoltă romantică (împotriva Firii). Dincolo de toţi, cum spuneam, Iacob, un patriarh shakespearian. Precară mi s‑a părut lipsa descrierii cadrului urban, a caselor, uliţelor etc. Epoca cu mirajul ei sărăcăcios‑dickensian, în care orfanii pătimesc laolaltă cu cei ce‑şi abandonează sufletele prea devreme. Nu lipsesc notele anecdotice, întâmplările cu tâlc, versiunile pilduitoare, erotomaniile semi‑onirice şi ricoşeurile moraliste.
Sub pretextul unui mit autocrat, Ioana Pârvulescu rescrie un basm încântător despre înveşmântarea lumii în frivolitate. Aşa cum Iona din Prevestirea nu mai vrea să iasă din sufletul femeii, ca un infern acceptat, aşa şi cititorul: acceptă istoria nouă a lui Iona, cel care a uitat până la Dumnezeu şi‑napoi că este om.
Marius Miheț
