Sala de sosiri a aeroportului arăta ca o piață improvizată undeva între continente și fusuri orare, unde toate arătările pământului și‑ar fi dat întâlnire. Era și el o arătare. Neras, cu început de burtă, păr puțin tras la dreapta peste chelie, înalt însă, iar înălțimea poate amăgi ascunzând cât de cât vârsta.
Venise aici pentru o întâlnire, mai exact pentru o discuție pe care o tot amâna de doi ani. Cumpărase un trandafir tras în plastic, o ironie, s‑a gândit după ce l‑a privit strangulat în învelitoarea transparentă și l‑a lăsat discret deasupra unei pubele. Să‑i oferi unei femei un trandafir și apoi să‑i spui ce zace în tine. A doua palmă, mai usturătoare. Nu avea nevoie de așa ceva.
Cursa de Frankfurt aterizase și deja primii călători doar cu bagaj de mână începuseră să iasă. Trase aer în piept și fugi la toaletă. Urină îndelung uitându‑se în oglindă. Emoțiile îi provocau diureză încă din copilărie. Întârzie studiindu‑și trăsăturile de buldog. Fiecare dintre noi seamănă cu un animal. Natura are coerență și continuitate. Ridurile i se întețiseră, fălcile erau puțin căzute, în gropița din barbă îi crescuse un fir de păr gri. Dar uite că Eliza îl plăcea așa cum era. Nu iubise niciodată pe cineva așa cum îl iubea pe el, sau cel puțin asta pretindea. Cuvinte cu greutate pentru orgoliul unui bărbat trecut de vârsta a doua. Și încă unul pe care nevasta nu mai dădeau de mult doi bani. Ce noroc pe capul lui, o femeie ca Eliza, pe care nici nu știa dacă o merită, dacă n‑o va dezamăgi și pe ea, dacă îi va face față. Era chiar el cel din oglinda din toaleta aeroportului întâmpinându‑și nevasta la aeroport? Ce curaj! De fapt ar fi vrut mai degrabă să rămână acolo decât s‑o înfrunte.
Eliza nu‑i ceruse nimic, nu punea nicio presiune pe el, nu ea îl îndemnase să‑i spună nevestei lui adevărul ori să provoace o ruptură. El alesese să se ducă la aeroport și să aibă acolo o discuție, într‑un loc aglomerat, de trecere, unde cuvintele se pierd în forfota din jur, unde poți să strigi sau să plângi fără să atragi atenția, fără să impresionezi pe nimeni. Nu mai suporta viața dublă, lașitatea, în plus, voia să trăiască pe față cu Eliza, să se mute împreună, să se bucure de anii buni care i‑au mai rămas. Ema l‑ar putea înțelege. Și ierta. El i‑ar lăsa casa, economiile din bancă, sau o mare parte din ele, căsuța de vacanță de la munte, mașina, tot, ar pleca doar cu două valize și ar rămâne prieteni ca doi camarazi de luptă, doi veterani care după încheierea războiului se întorc în locurile de unde au venit și continuă să‑și trimită felicitări de sărbători. Nu e și căsătoria un fel de război? Câte lupte surde, câte capcane, câte pacturi de pace încălcate, ce multă cenușă după mici victorii. Când nu se mai aștepta la nimic, când câmpul de luptă fumega liniștit, mult după ce nevasta intrase la menopauză, iar el își contempla pensionarea ca pe ultima piatră pe mormânt, apăruse Eliza, o femeie dezinhibată care trăia fiecare zi ca și cum ar fi fost ultima și care, hodoronc‑tronc, se îndrăgostise de el. Nu voia nimic decât să fie împreună atât cât putea el, când putea. Oricum, soția lui să nu sufere. Cine spune că nu există miracole trebuie să se gândească de trei ori. Chiar și așa, el se lăsase greu. Treizeci de ani de căsătorie nu pot fi ușor aruncați la gunoi, cât de mult balast și reziduuri ar avea. Inerția și comoditatea dintr‑o căsnicie aplatizată oferă mai multă siguranță decât o aventură rebelă care nu știi unde va duce la vârsta asta. Ori la bal, ori la spital, glumea Eliza, se lipea de pieptul lui și îi lăuda vigoarea revenită după mulți ani în care se simțise stătut și fără rost.
Poate că Eliza apăruse de fapt la timpul potrivit. Ema nu mai avea de mult nevoie de el. Își vedea de cariera ei de activistă în salvarea mediului, călătorea prin Europa și ținea discursuri pasionale pe la tot felul de conferințe în care toți se revoltau, se lamentau, acuzau lăcomia corporațiilor, după care ieșeau la restaurant să mănânce stridii pe gheață și vacă în sânge. Ipocrizie de‑o parte și de alta, în timp ce distrugerea își vedea de drum. Băiatul lor plecase de mult de acasă, se însurase cu o fotografă profesionistă și se mutaseră în Australia. Casa lor era tăcută și goală ca o cutie veche muzicală din care săriseră pe rând toate arcurile. Chiar și o pisică ar fi murit de plictiseală. Ema fusese marea lui dragoste, din anii de studenție, și pe atunci părea să poată umple tot universul. Dar universul cu timpul se poate strânge, se golește de suflet și ajunge o nucă chircită de piatră pe care nu mai poți nici măcar să o spargi. Cu toate astea, Ema nu i‑a fost niciodată indiferentă. Nici după ce a încetat s‑o mai iubească, nici după ce îl făcea să sufere cu propria ei indiferență. L‑a dominat din prima zi cu autoritatea unei frumuseți lipsite de căldură, dar plină de ambiții, sigură pe ea și mai ales sigură pe el, definitiv prins în lațul pe care știa să‑l lase mai lung sau mai scurt, cât să‑l țină sub control lăsându‑i impresia că i‑ar fi dator pentru toate câte soarta putuse să‑i ofere. Dacă Ema ar fi avut un câine, ar fi semănat cu soțul ei supus și credincios. Și poate că i‑ar fi spus tot Maxim, de la Maximilian, așa cum îl alinta pe vremea când mai aveau sex și zicea că‑i oferea plăcere maximă.
Pe pancarta de Sosiri mai apăruseră afișate încă două curse care aterizaseră, una din Caraibe, cealaltă din Qatar. Prin cele două porți deschise în terminal ieșeau acum la grămadă bărbați în panatloni scurți și cămăși înflorate de vară, femei acoperite de burca înconjurate de 4‑5 copii, bătrâni în cărucioare împinse de negri angajați ai aeroportului, blonde înalte în haine ușoare de blană, cele mai diverse arătări, de toate culorile, cărând bagaje uriașe ori genți elegante de mână. Mirosurile erau pe măsură. Maximilian scruta fiecare față, se ridica pe vârfuri, alerga din dreapta în stânga, căutând‑o pe Ema, care întârzia să apară.
Poate că n‑ar fi trebuit să arunce trandafirul. Ar fi fost o introducere mai ușoară. Simți că‑l ia amețeala, ar fi vrut să se ducă din nou la toaletă, dar îi era teamă că Ema va ieși tocmai atunci și se va duce să ia un taxi cum făcea de fiecare dată când se întorcea de la conferințe. Îi ceruse de mult să n‑o aștepte la aeroport, nu avea niciun sens, niciunuia dintre ei nu‑i păsa de revedere. Trăiau în aceeași casă, făceau față aparențelor, dar fiecare era singur și se simțea cumva vinovat de propria singurătate. El o avea pe Eliza. Dar frică tot îi era de Ema. De cum va reacționa când îi va spune că o părăsește. Deși, de fapt, o părăsise de mult în sufletul lui. Cât de bine ar fi suportat Ema singurătatea, nu putea accepta nicicum eșecurile. Dacă nu o să‑l lase să plece? Și ce‑o să facă, se gândea Maximilian transpirând tot mai mult în fața porților de Sosire, o să mă omoare? Va face scandal, bun, va amenința, sunt pregătit pentru asta, dar n‑are ce să‑mi facă. Să mă terfelească în fața puținilor amici pe care‑i avem, să scrie o scrisoare șefului meu descriindu‑mă ca pe un monstru imoral, să‑l sune pe fiul nostru să‑i spună ce i‑am pregătit eu, ticălosul, la bătrânețe… Lucrurile se vor calma, n‑are ce să facă, ne vom vedea fiecare de drumul nostru. Știu că umilința de a o părăsi pentru altă femeie înseamnă mult mai mult pentru ea decât orice urmă de regret că nu mă va mai găsi dimineața în bucătărie pregătindu‑i cafeaua. Avem dormitoare separate de mult, ne mai unea doar aroma de cafea caldă dimineața.
În fața lui s‑a oprit dintr‑odată Ema. Arăta radioasă în scurta de piele strânsă pe talie cu un cordon lat.
– Tu, aici?
– Mda, s‑a bâlbâit Maxim, m‑am gândit că ar fi bine să vin. Aveam și‑un trandafir, a bâguit și un curent electric i‑a coborât pe șira spinării. Încerca să‑i evite privirea. Ema avea ceva din prospețimea de odinioară, îl intimida cu zâmbetul ei de care aproape uitase.
Un bărbat înalt, tragând două valize Samsonite, s‑a oprit lângă ei.
– Poate că e bine că ai venit, i‑a spus calmă Ema. Ți‑l prezint pe Franz, prietenul meu. Am decis că ne vom muta împreună. Îmi pare rău. Sper să‑ți găsești și tu calea. Timpul nostru s‑a scurs.
Maxim a rămas mut, privindu‑i pe amândoi îmbujorați de drum, doi turiști care se bucurau că au ajuns în sfârșit la destinație. Iar el, liber, fără explicații, fără complicații, liber să fie cu Eliza. Ce putea să‑și dorească mai mult? La început a simțit o gheară care îi strângea inima. Capul i s‑a golit, trupul a devenit ușor, durerea s‑a amplificat, sala de Sosiri a început să se învârtească asemenea unui carusel în care fețe, picioare, valize se amestecau cu viteză într‑o roată amețitoare. S‑a prăbușit în fața Emei. Ultimele cuvinte pe care le‑a auzit erau ale ei: „Dumnezeule! Ce vă holbați? Faceți ceva!”
■ Scriitor
Carmen Firan
