Opera unui poet este, fără îndoială, o împlinire a naţiunii în a cărei albie a apărut acel poet. O împlinire şi o jubilare a voinţei de a fi şi de a exprima sufletul său individual şi, evident, sufletul neamului prin care a fost dăruit lumii. Adâncindu‑se în abisurile propriei fiinţe, un mare poet – condus, în limbajul lui Platon, de „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” – atinge şi exprimă, firesc, ceva intim legat de inima naţiunii sale şi, de bună seamă, de inima lumii. Numai dacă ai acces la rădăcinile poporului tău, ai şansa să accezi spre universalitate. În cazul poeţilor majori, care, e ştiut, seamănă, în esenţă, foarte mult, cele două dimensiuni – naţionalul şi universalul – există în virtutea principiului vaselor comunicante. Sunt toate acestea adevăruri fireşti, ştiute şi asumate de spiritele superioare, iar în vremuri de restrişte sau de confuzie axiologică repetate răspicat în efortul de a întoarce lucrurile cu faţa spre răsvisata normalitate, care rămâne a fi cadrul propice apariţiei excepţionalului.
Câteodată, pentru a ne apropia din alt unghi de viaţa şi opera unui poet naţional, cred că se cuvine să facem exerciţii spirituale. Să ne imaginăm preţ de câteva minute cum ar fi arătat limba, literatura şi cultura ţării din care a descins, fără el, poetul naţional, fără viaţa şi opera lui exemplare, care emană „mirosul specific de pământ proaspăt al propriului” suflet. Cum ar arăta limba română fără cel care a aşezat‑o în matca modernităţii? Cum ar arăta cultura fără poetul naţional în jurul căruia s‑au construit, s‑au structurat şi au dăinuit valori, mituri, legende, realităţi şi opere majore? Ce am scrie şi ce am spune despre literatura franceză fără Baudelaire, despre cultura italiană fără Dante, despre civilizaţia şi literatura germană fără Goethe, despre cultura şi literatura română fără prietenul lui Creangă? Probabil că cineva mai grăbit sau mai distrat ar răspunde la această cascadă de întrebări că aceste naţiuni sau culturi pur şi simplu n‑ar exista. Ezit în faţa unei asemenea realităţi şi optez pentru bucuria de a constata existenţa acestor stâlpi fondatori: centre iradiante ale culturii şi civilizaţiei europene, scrutate, analizate, cântărite şi puse sub semnul relativizărilor în aceste vremuri nesigure, mai exact, confuze, în care se aşteaptă ceva indistinct, ceva… care seamănă cu o adiere sau cu o promisiune. Promisiunea unei înnoiri în spirit?
Participând la un festival internaţional de poezie acum câţiva ani, la un moment dat, cineva s‑a întrebat retoric şi şi‑a anulat, din capul locului, întrebarea printr‑un răspuns mai pripit decât era firesc, mai superficial decât se aştepta. Cum să explici ceea ce ni se întâmplă? De ani de zile – auzeam într‑un văzduh ce vibra – aşteptăm un nou Puşkin, iar acesta nu mai apare odată; oare din ce motive? Ţin minte reacţia mea, ce trăda un amestec de uimire şi stupefacţie. Îmi scapă din ce motive am aştepta un nou Puşkin şi, cu atât mai mult, o ia la sănătoasa din raza înţelegerii mirarea trăită în faţa constatării faptului că acesta ezită să apară. Nu înţeleg de ce am aştepta un nou Puşkin, un nou Eminescu, un nou Dante, un nou Goethe! Puşkin, Dante, Goethe, Shakespeare sau Eminescu sunt – ţine de domeniul evidenţei acest adevăr! – unici, irepetabili; asemenea fenomene – tornade era să zic – apar, nichitastănescian vorbind, o singură, o foarte singură dată şi,
uimitor, rezistă avalanşelor revizioniste, contestărilor, examenelor criticii, schimbărilor succesive ale gustului publicului iubitor de poezie, calomniilor, demitizărilor şi, cel mai sever examen, timpului. În loc să ne punem asemenea întrebări, oare, n‑ar fi cazul să ne bucurăm de existenţa acestor sfinţi de litere, să le citim opera şi să‑i descoperim, să‑i redescoperim mereu din alte unghiuri? Făcând aceasta, am avea o şansă să ne regăsim pe noi înşine. Mă încăpăţânez să cred că, recitind scriitorii naţionali, poeţii literaturii universale, ai şansa să te întorci la ceva important dinlăuntrul tău; citind sau scriind poezie, dialoghezi cu sufletul tău, vorbeşti cu sclipirea divină din forul tău lăuntric. Peste un timp, am înţeles că acel cineva invocat la începutul acestui paragraf, în realitate, regreta faptul că în literatura contemporană temele majore, anvergura şi perspectiva amplă s‑au transformat în păsări din ce în ce mai rare într‑un context social, istoric şi cultural, în care îndeobşte sunt cultivate mediocritatea, egalitarismul, fiind puse la colţ, marginalizate, excepţia, neobişnuitul, spiritul superior care gândeşte cu capul lui. Prin urmare, înfloreşte la scară largă şigaliovismul, diagnosticat cu precizie după câteva, scrupuloase şi lucide, analize ale stării de fapt.
…Pentru a face asemenea incursiuni spirituale, evident că sunt necesare câteva, vital necesare, calităţi, în capul unei liste care le‑ar cuprinde aflându‑se respectul faţă de valoarea confirmată în timp, emoţia iscată în prezenţa poetului care te readuce la tine. Un mare poet te readuce în matca propriei fiinţe. Cei care se află în posesia acestui adevăr sunt la planete distanţă de a‑l contesta şi n‑ar îndrăzni să‑l atingă cu o floare. Cu atât mai mult miră şi, e adevărat, nu prea – căci se declanşează mecanismele înţelegerii – tentativele de a cenzura valorile fondatoare ale culturii scrise. Sau de a le ataca în mod direct, frontal, fie etichetându‑le cu tot felul de stigmate (naţionalist, rasist, xenofob etc.), fie recurgând la alte mijloace menite să diminueze importanţa şi rolul valorilor invocate din dorinţa de a le înlocui – declarându‑le depăşite, învechite ş.a. – cu ceva considerat nou, progresist etc. Tendinţa de a face tabula rasa vine, de bună seamă, dintr‑un instinct primitiv. Ca şi atracţia pentru tot ce e nou, deci netrecut prin cele trei filtre: critica de specialitate, publicul şi timpul.
O valoare recunoscută de critici, public şi încercată de timp, va avea parte, evident, şi de contestări. Mă gândesc, în această oridine de idei, la celebrisimul număr al unei reviste bucureştene în care o seamă de tineri şi mai puţin tineri l‑au atacat pe poetul naţional Mihai Eminescu, unele articole incluse în cuprinsul acelui număr de tristă pomină – care nu fac onoare niciunuia dintre semnatari – fiind de un nivel discutabil. Înainte de a fi un soi de frondă sau sfidare, înainte de a trăda un complex de inferioritate sau de a fi un reflex de extracţie resentimentară, ca să nu zic obrăznicie juvenilă, acel număr celebru, care a stârnit reacţii contradictorii în următorii ani, rămâne a fi, în esenţă, o mostră de primitivism şi, evident, de lipsă de respect faţă de una dintre axele culturii naţionale. Totodată, acel număr de revistă dilematică este, probabil, un semn avant la lettre al politicii corecte, care face ravagii, la această oră, pe tot mapamondul, aproape. Văzând reacţiile publicului cititor la calomniile proferate inclusiv cu alte prilejuri, unii semnatari, între timp, şi‑au revăzut atitudinea, evident, auto‑descalificantă, la adresa poetului naţional al românilor, alţii au lunecat în extrema cealaltă şi susţin conferinţe intitulate Prietenul meu, Eminescu sau Eminescu şi viziunea paradisiacă ş.a. După ce scrii negru pe alb că Eminescu e „învechit”, „irecuperabil” şi‑l taxezi ca pe „cadavrul din debaraua” culturii române – susţinând ulterior că scrii în numele tinerilor; care tineri? Cine dintre tineri ar susţine enormităţile debitate pe seama valorilor consacrate? –, să faci o piruetă la o sută optzeci de grade, numindu‑l prieten şi să analizezi „viziunea paradisiacă” reflectată în opera eminesciană? După ce crezi că ai forţa de a‑l elimina din „noua tablă de valori acceptate” – „noua tablă de valori acceptate”… de cine? –, subit, să începi să scrii ultraelogios despre poetul naţional? De bună seamă, poetul din a cărui manta a apărut poezia română modernă a ieşit învingător din baia aceea calomniatoare revărsată dinspre grupul dilematic al culturii române. Aşa cum vor ieşi învingători şi Dante, şi Shakespeare, şi alte vârfuri canonice ale culturii europene care vor trece – ca delfinii prin apele albastre – prin furcile caudine ale politicii corecte, extinse pe confuzul şi bătrânul continent european.
Şi din însemnările acelor calomniatori… ce rămâne? „Vreme trece, vreme vine,/ Toate‑s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te‑ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te‑ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece.” Publicată la 1883 şi inspirată de lecturile din traducerea făcută de Samuel Micu a Ecleziastului din Biblia de la Blaj, Glossa eminesciană răspunde la multe întrebări.
Când recitesc Eminescu, de fiecare dată, aproape, mi‑aduc aminte de un poem în proză geobogzian, cu câteva „personaje”: Dumnezeu, Sfântul Petru, poporul român şi Eminescu. În acel poem frumos, alte dăţi obosiţi, izgoniţi de obicei, în acea seară extrem de ploioasă, Dumnezeu şi Sfântul Petru sunt, în sfârşit, omeniţi într‑o familie dintr‑o margine de sat, cu dragoste, ospitalitate, voie bună şi cu tot ce are mai bun acea comunitate. Oaspeţii sunt îndemnaţi să rămână peste noapte într‑o cameră ce străluceşte de curăţenie şi e inundată de miros de gutui şi busuioc. După despărţirea de membrii acelei aşezări, dimineaţa devreme, piatra de temelie a Bisericii îi cere „capătului osiei lumii” (Lucian Blaga), în semn de recunoştinţă, să facă ceva pentru membrii acelei comunităţi… La mirarea Domnului Dumnezeu – cu ce anume?, căci belşugul e acasă la acea familie –, Sfântul îi cere fără să clipească următoarele:
– Fă ceva, fă să‑şi vadă măcar o dată sufletul.
– Să‑şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să‑şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale. Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s‑a născut Mihai Eminescu. (Naşterea lui Mihai Eminescu)
Citind poemele acelui zănatec de geniu, născut şi botezat la Botoşani, noi, românii, ne vedem sufletul şi, cu vorbele lui Marc Aureliu, vorbim cu sufletul. Citindu‑l pe Dante, şi italienii, şi cei care‑l admiră şi‑l iubesc, toţi laolaltă vedem şi vorbim cu sufletul italienilor. Citindu‑l pe Shakespeare, avem şansa de a vedea şi de a vorbi cu sufletul urmaşilor Marelui Will. Citindu‑l pe Puşkin, vedem şi vorbim cu sufletul ruşilor… Fiecare din naţiunile lumii îşi sărbătoresc poeţii naţionali ca la carte. Dar nici un neam al lumii n‑a procedat cum a procedat un mare român. Cu prilejul comemorării lui Mihai Eminescu, Nicolae Iorga a îndemnat un grup de restauratori bucovineni să picteze icoanele sfinţilor în negru. Ce este, de fapt, ziua de naştere a poetului nostru naţional – care e şi Ziua Culturii Naţionale – dacă nu un pretext, un imbold de a reveni la vârfurile culturii naţionale, un îndemn de a ne întoarce la clasici, da, înapoi, la clasici?!
…Când recitesc Eminescu sau din sutele de tomuri scrise despre Mişu Eminovici – cum îi spune, alintându‑l, Nichita Stănescu –, în frunte cu primul studiu maiorescian şi apoi cu profunda şi ampla monografie a lui G. Călinescu despre opera şi postumele fondatorului limbii române moderne, mi‑l imaginez „pierdut în gânduri”, adică exact cum îl vede şi‑l descrie Moses Gaster. Mi‑l închipui că merge cu lada‑i de manuscrise burduşită cu file îngălbenite, pătate ici‑colo de cafea, împânzite de acel scris recognoscibil dintre mii de feluri de a scrie: sincopat, expresiv şi inegal (poetul îşi trăda astfel temperamentul de flegmatic cu puseuri violente). Mi‑l imaginez în timp ce merge agale, niţel abătut sau, poate, doar obosit, spre redacţia Timpul, unde a lucrat până la epuizare, şi se gândeşte, cum scria el însuşi, „la lumi ce nu există”… Sau poate că există, totuşi; nu se poate să nu existe! În una dintre aceste lumi – poate, una dintre cele mai frumoase –, ce şansă, ce onoare!, protectorul şi norocul existenţei sale (care s‑a transformat în norocul neamului nostru!), Titu Maiorescu a dăruit în data de 25 ianuarie 1902 lada cu manuscrise eminesciene Academiei Române – instituţie de vârf a naţiunii, care le‑a păstrat şi le‑a valorificat ca la carte. Spre gloria naţiunii române. Spre gloria culturii române.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
