Perenitatea unei opere filologice deosebite
Moses Gaster a fost istoric literar, prin studiile consacrate literaturii noastre populare, lingvist, în înţelesul larg pe care îl avea termenul la cumpăna veacurilor al XIX‑lea şi al XX‑lea, interesat de aspecte diverse ale limbii române, inclusiv de dialectele sale sud‑dunărene sau de vorbirea comunităţii rome, dar, mai presus de toate, filolog, adică cercetător avizat al cărţii vechi româneşti. În mod indiscutabil, a fost o personalitate ştiinţifică şi culturală complexă, uşor de remarcat în cadrul literelor româneşti de la finele veacului al XIX‑lea.
Iar evocarea personalităţii sale, la 165 de ani de la naştere, dovedeşte fără nici un dubiu valoarea şi totodată validitatea unei opere construite cu tenacitate şi cu ştiinţă, pe baza unei foarte bune pregătiri filologice. Operă ilustrată nu doar în România, ci şi în ţări din vestul Europei, în care cărţile şi studiile sale au fost difuzate, pentru o mai bună cunoaştere şi receptare, ceea ce demonstrează că pasiunea şi competenţa puse în folosul unei culturi nu sunt nicicând legate de un spaţiu geografic sau de o anumită etnie.
Cea mai importantă dintre lucrările semnate de Moses Gaster, Chrestomatia română, tipărită concomitent la Leipzig şi la Bucureşti în 1891, carte ce urma unei bune cercetări consacrate Literaturii populare române, apărută în 1883 la Bucureşti, a fost alcătuită la Londra, după plecarea forţată a cărturarul astăzi evocat din România. A fost o confirmare a faptului că textele noastre vechi, tipărituri şi manuscrise, parte a unei colecţii personale impresionante, ce număra, după unele estimări, peste 10 mii de titluri, i‑au prilejuit autorului menţinerea unei legături neîntrerupte cu limba şi cultura românească. (Într‑o scrisoare trimisă lui Ioan Bianu în iulie 1926, Moses Gaster, venit pentru puţine zile în ţară, mărturisea, de altfel, că textele româneşti vechi, pe care le dusese cu sine în Anglia, i‑au fost „tovarăş nedespărţit aproape o jumătate de secol”.)
Din acest fond documentar impresionant, confruntat cu listele de texte parcurse de autorii crestomaţiilor româneşti publicate anterior (în primul rând, cu acelea editate de Bogdan Petriceicu
Hasdeu şi de Timotei Cipariu), pentru a identifica scrieri importante pe care nu le putuse cerceta direct, Moses Gaster a selectat fragmente reprezentative pentru circa 200 de surse (95 de tipărituri şi 98 de manuscrise), considerate a fi „monumentele cele mai vechi şi mai de căpetenie ale limbei şi literaturei române”, cum singur apreciază în introducerea la primul volum al cărţii apărute în 1891. Erau, nu doar în opinia lui Moses Gaster, texte ilustrative pentru aproape trei secole de cultură românească scrisă, de la mijlocul veacului al XVI‑lea, până la 1830. (Începuturile scrisului românesc ilustrate în Chrestomatie, considerate a aparţine mijlocului veacului al XVI‑lea, trimit la constatările lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, admirat pe bună dreptate nu doar de Moses Gaster, privind datarea aşa‑numitelor „texte bogomilice” din renumitul Codex Sturdzanus, editate în Cuvente den bătrâni. Iar stabilirea anului 1830 ca limită superioară pentru existenţa textelor noastre vechi este o admirabilă constatare personală sau o concordanţă remarcabilă cu termenul ad quem stabilit de Ioan Bianu pentru cărţile inventariate în Bibliografia românească veche, apreciatul catalog tipărit începând cu anul 1898, deci opt ani mai târziu decât data de apariţie a Chrestomatiei.)
A rezultat astfel, în cartea definitorie pentru activitatea filologică a lui Moses Gaster, o schiţă de istorie a literaturii române vechi (analiza detaliată a textelor parcurse pe genuri literare gândite în dezvoltarea lor internă, întreprinsă în Introducere, întăreşte această constatare). Sau chiar o istorie, ilustrată prin texte reprezentative, a limbii noastre literare în epocile premoderne (cum sugerează „gramatica” textelor ce urmează introducerii Chrestomatiei, respectiv glosarul laborios care încheie lucrarea, „formă condensată a istoriei vieţei fiecărui cuvânt românesc de pe la mijlocul secolului al XVI‑lea până în zilele noastre”, în formularea lui Gaster însuşi; I, p. XIII). Iar ordinea cronologică, adoptată pentru dispunerea fragmentelor de text selectate în volumele tipărite în 1891 şi abandonarea împărţirii acestora pe provincii istorice, respectiv pe genuri literare, permite cititorului o viziune integratoare asupra culturii scrise în limba română în epoca veche. Procedând astfel, Moses Gaster a vrut, cum singur afirmă, „a nu despărţi, şi… a lega textele între ele, a arăta legătura în care stă mişcarea literară dintr‑o parte cu aceea din cealaltă parte a ţării, cea de dincolo, cu cea de dincoace de munţii Transilvaniei” (p. VI), pentru „a pune «astfel» faţă în faţă diferitele forme ale graiului de pe aceeaşi vreme şi a arăta schimbările ce a suferit acelaşi text în cursul veacurilor”.
În acest context, doar criteriul de împărţire a textelor selectate în cele două volume (ultima scriere inclusă în prima parte a Chrestomatiei este datată 1710) pare să nu coincidă cu etapele pe care le vor stabili ulterior specialiştii domeniului pentru subdivizarea scrisului nostru vechi, deoarece în studiile istoricilor actuali ai limbii române literare mijlocul, iar nu începutul veacului al XVIII‑lea aduce mutaţia lingvistică semnificativă prin unificarea normelor fonetice şi morfologice după model muntenesc. Moses Gaster a constatat însă, foarte aproape de adevăr, că muntenizarea limbii tipăriturilor noastre de uz bisericesc se produsese la începutul veacului al XVIII‑lea, deci, adăugăm noi, imediat după epoca lui Antim Ivireanul, cel care a dat prestigiu cărţii bisericeşti imprimate la sud de Carpaţi şi i‑a favorizat răspândirea în toate provinciile istorice ale spaţiului cultural românesc.
Este aceasta o altă constatare importantă pentru evoluţia scrisului nostru literar formulată de Moses Gaster, constatare bazată şi ea pe parcurgerea atentă a textelor vechi, tipărituri şi manuscrise, fără să poată fi însă exclusă, cel puţin la nivel teoretic, cunoaşterea opiniei similare formulate, în 1819, de Petru Maior în Dialog pentru începutul limbei române întră nepot şi unchiu, text asupra căruia Moses Gaster nu s‑a oprit în Chrestomatie. Cum nu s‑a oprit, de altfel, nici asupra textelor normative importante ale Şcolii Ardelene, Observaţiile lui Paul Iorgovici, Elementa datorate lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, Orthographia lui Petru Maior sau Lexiconul budan, toate anterioare anului 1830. Pentru că lui Moses Gaster, latinismul i‑a părut a fi o mişcare lingvistică şi culturală care „a înrâurit nefavorabil asupra creşterii fireşti a limbei şi literaturei, curmând dezvoltarea «lor» seculară”. Pentru acest motiv, ilustrarea evoluţiei limbii noastre după anul 1830 a fost făcută doar cu aşa‑numite texte dialectale sau de literatură populară, între acestea fiind incluse chiar fragmente extrase din opera unor autori marcanţi, precum Ion Creangă. Iar între textele dialectale se remarcă fragmente semnificative pentru forma avută, în cursul veacului al XIX‑lea, de dialectele aromân şi istroromân. Prin textele ilustrative pentru aceste două dialecte istorice ale limbii române, autorul Chrestomatiei „îmbrăţişa astfel”, fapt din nou remarcabil, „întregul câmp al românismului”.
Notaţiile anterior prezentate dovedesc locul aparte ocupat de Chrestomatia română în cadrul filologiei româneşti şi validitatea, uneori chiar prioritatea unor consideraţii privind scrisul românesc vechi, formulate de Moses Gaster. Importanţa ştiinţifică şi culturală a cărţii au fost de altfel recunoscute imediat după publicare, când autorul a fost decorat de către regele Carol I. Iar opiniile elogioase privind valoarea culegerii tipărite în 1891 şi validitatea opiniilor formulate în cadrul ei s‑au menţinut până în zilele noastre.
Cu siguranţă, opera filologică semnată de Moses Gaster, ilustrată de Chrestomatia română, dar şi de ediţia copiei făcute de Radu de la Măniceşti de pe Tetraevanghelul coresian, manuscris păstrat în Anglia, au fost argumente majore în susţinerea propunerii formulate de Sextil Puşcariu, în anul 1929, în urma căreia cărturarul, dedicat cercetării textelor noastre vechi, a devenit membru de onoare al Academiei Române.
Chrestomatia alcătuită de Moses Gaster continuă să fie însă, la 130 de ani de la publicare, nu doar un text de referinţă în istoria filologiei româneşti, ci şi punct de plecare în cercetarea unora dintre vechile noastre manuscrise. Punct de plecare de constant interes prin informaţiile bibliologice oferite şi prin consideraţiile filologice formulate de autor, ambele încă insuficient exploatate în cercetarea din ce în ce mai necesară a fondurilor româneşti de carte veche.
Mă refer, când fac această afirmaţie, la investigaţiile care ar trebui să fie întreprinse în viitor asupra unor texte din care sunt cunoscute acum doar fragmentele publicate în urmă cu 130 de ani în cadrul Chrestomatiei. Sunt texte cu loc de păstrare necunoscut, aflate foarte probabil în fondurile cedate de Moses Gaster bibliotecilor britanice din Londra sau din Manchester. Sau, dacă ne referim la fondul Gaster, cedat de cărturarul astăzi omagiat Bibliotecii Academiei Române, sunt manuscrise încă insuficient cunoscute şi nu în totalitate exploatate din punct de vedere lingvistic şi filologic.
Chrestomatia română, cea mai bună lucrare a lui Moses Gaster, întocmită în urmă cu 130 de ani pentru a obţine, cum nota cărturarul, „o istorie complectă a dezvoltării treptate a limbei române” până la finele veacului al XIX‑lea, rămâne o carte vie şi un punct de referinţă obligatoriu în cercetările noastre filologice.
■ Cercetător ştiinţific
Gheorghe Chivu
