Eseu - Publicistică

A fi sau a nu fi în Convoi

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Mă tot uit la dreapta. Coloana de la orizont continuă să se deplaseze paralel cu noi. Când drumurile noastre o iau pe căi care par să ne despartă, simt că‑mi lipsește ceva. Pe urmă, când reintră iarăși în câmpul meu vizual, răsuflu ușurat de parcă mi‑am reîntâlnit niște rude despre care o vreme n‑am știut nimic. Șefii parcă sunt la curent și cu aceste trăiri ale mele. Interesul meu pentru „Convoiul din oglindă” pare să întărească legătura mea cu Convoiul nostru. Ei percep că legătura aceasta este fragilă, deși eu nu m‑am gândit încă serios să plec. Vlăjganul de pe fostul loc al lui „Michi, Miky sau Miși” dă aprobator din cap când privesc în depărtare. Pe lângă el.

Nu vor mai încerca să mă influențeze? Când mă uit în stânga, pe lângă Paznic și Roșcovanul de alături, constat că ei se străduiesc să‑mi obtureze privirea. Și vlăjganul din dreapta nu scapă prilejul să mă tot prevină de viclenia femeilor plătite să ne amăgească. Îmi relatează chiar despre un plan malefic al opoziției care pune la cale asemenea capcane. Mie mi‑a devenit clar că vecinii mei din șir n‑au ajuns întâmplător alături de mine și că nu fac decât să îndeplinească niște misiuni. Devin mai activi atunci când pe șosea, vizavi de noi, apare iarăși „femeia plătită de opoziție”. Ceea ce nu se întâmplă în mod continuu. Uneori itinerarul nostru ne duce pe drumuri mai înguste sau chiar pe drumuri cu sens unic, celălalt sens nefiindu‑ne accesibil văzului. Apoi, mai sunt și porțiuni unde apar din nou gloate de oameni sărmani care încearcă să prindă un prilej de a se strecura în interiorul șarpelui. (Ceea ce mă face abia acum să conștientizez că Generalul a pomenit de un viitor strălucit „când șarpele va ajunge să‑și înghită coada”. Nu înțeleg ce a vrut să spună cu asta. Că ne învârtim în cerc? Că este nevoie să formăm cu trupurile noastre un șarpe suficient de lung pentru ca să‑și poată înghiți coada? Deocamdată, am alte preocupări de când, în loc să privesc doar în pământ sau la spatele celui din fața mea, mă uit mai mult, tot mai mult, la stânga și la dreapta.)

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Nu disting printre cei ce se străduiesc să intre în corpul șarpelui pe „femeia plătită de opoziție”. Când apare din nou, merge singură pe banda de refugiu din sensul opus. După o vreme, iar n‑o mai pot vedea, ca, după o zi sau după o săptămână, s‑o regăsesc. E impresionant marșul ei solitar cu fața îndreptată mereu spre noi, adică spre mine, cum sunt tot mai încredințat.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

Schimbarea a venit, dar nu într‑un fel care să mă bucure: faza de împăciuire s‑a terminat. Faza următoare… Faza următoare mi‑a dovedit că nici vorbă să fiu lăsat în pace. Mai înainte Vlăjganul mi‑a dat una peste ceafă: „Nu ți‑am spus că nu‑i decât o curvă? O ființă plătită să‑ți facă rău?” Am rămas interzis. Nu am avut cunoștință să fi avut loc o încăierare între participanții la marș. „Da, de opoziție!”, am făcut ironic, înainte de a apuca să ripostez și fizic. Vlăjganul e vlăjgan, dar nici despre mine nu se poate spune că aș fi pirpiriu. Când să‑i întorc scatoalca, Paznicul ne‑a precizat că dacă nu încetăm imediat vom fi aruncați direct în mijlocul gloatei de „nenorociți care nu vor avea niciodată onoarea de a ajunge printre noi!”.

Ne‑am potolit, dar între mine și vlăjgan s‑a căscat o prăpastie adâncă. Din partea mea, pentru că omul ajuns în dreapta mea a primit probabil o misiune imposibil de îndeplinit dacă ajung să‑l antipatizez pe față. Așa că a doua zi mi s‑a adresat altfel:

„Scuză‑mă! M‑am enervat pentru că mă doare când văd că ești gata să cazi în mrejele… în mrejele ăleia. Crede‑mă, eu nu‑ți vreau decât binele. Păi, nu suntem noi camarazi, bătând atâta drum umăr la umăr? Și nu trebuie să avem grijă unul de celălalt?” Am dat din cap că sunt de acord și că‑s dispus să consider și eu incidentul încheiat. Mi s‑a părut că e mai bine să nu avem relații tensionate între noi, ca să mă pot concentra la ale mele. „Crede‑mă, eu nu‑ți vreau decât binele”, a repetat el și mi‑a mai spus o dată cât de mult ține la camaraderia noastră și că trebuie să fim mai disciplinați, pentru ca să nu fim aruncați în gloata de «nenorociți care nu vor avea niciodată onoarea de a ajunge printre noi!». „Doamne păzește!”.

Tot ce a urmat n‑a făcut decât să mă convingă de faptul că faza de împăciuire s‑a terminat. Și cu tot ce a urmat, recunoscând că sunt orgolios oricând și oriunde, am fost capabil să fiu mândru că se depune atâta efort pentru a mă menține în Convoi.

Nu s‑a renunțat în întregime la Strategia în ceea ce mă privea. Când voiau să mă convingă cu binișorul, când să folosească mijloace mai dure, pentru ca să se revină iar la faza împăciuitoristă. Pentru o vreme, această alternanță a dat roade. Muzica din căști era tot mai mult întreruptă de lungi mesaje despre beneficiile vieții în interiorul șarpelui, versus greutățile nesfârșite cu care se confruntă cei aflați în afara lui. Și emisiunile de pe ecranul de pe spatele celui din față erau întrerupte de asemenea mesaje împachetate în filmulețe moralizatoare. Totul bine gândit, aspectul moralizator propagandistic fiind înlocuit cu informații utile și cu aspecte mai puțin evidente ale contrastului dintre viețile noastre cu cele ale celor de afară. Și nu se limitau doar la expuneri seci, uneori ni se prezentau pilde tematice, alteori adevărate povestiri cu suspans. Trebuie să recunosc sincer că nu te plictiseai cu acele înregistrări și că nici nu aveai cum să contești adevărul pe care‑l difuzau. Muzica îți făcea mersul mai săltăreț, dar avea și marele dezavantaj că își interpunea ritmul propriu în ritmul marșului, mai ales că, bineînțeles, nu toți ascultam aceleași melodii, ceea ce ne obliga să fim atenți în plus să nu ne abatem de la cadența cerută de Convoi. În schimb, textele vorbite chiar te făceau să mergi fără a trebui să fii atent și la altceva, iar mesajele subliminale îți sporeau energia. Apoi, din nou muzica preferată. Ascultând‑o din mers, nici ea nu‑ți abătea gândurile și doar discursul de mai înainte îți rămânea ca un ecou și‑ți intra mai adânc în creieri.

Concomitent eram supus la o fază intermediară, înainte de cea dură. Poate au trecut prin asta și alții. Poate, nu știu. Monitorizat individual fiecare, pe lângă suplimentele alimentare, în special vitamine, primite pentru ca să putem ține fără probleme pasul, ni se punea în mâncare și bromură și calmante. Primele pentru a ne potoli apetitul sexual, celelalte pentru a ne liniști suficient, încât să acceptăm lejer situații neprevăzute. Pe mine au reușit chiar să mă „blegească”, ascultam cele transmise prin cască, țineam pasul, mă uitam mai puțin în stânga și în dreapta. Nu mai eram eu. Norocul meu a fost că medicamentele acelea îți dau și o somnolență neprielnică efortului cerut de multele ore de mers. Văzând că au obținut efectul dorit, mi‑au redus calmantele. Prea devreme? Am început iar să privesc lung la femeia de pe partea cealaltă a șoselei. Da, eram monitorizați individual, așa că s‑a trecut la forma dură. Într‑o zi, în timp ce privirea mea s‑a fixat trainic pe privirea „femeii plătite de opoziție”, au apărut trei bărbați în uniforme de jandarmi, au băgat‑o într‑o mașină și au demarat în direcția opusă marșului Convoiului.

– Ți‑am spus că reprezintă un pericol public! mi‑a reamintit Vlăjganul.

„Vreau să vorbesc neapărat cu Generalul! Vreau să vorbesc neapărat cu Generalul! Vreau să vorbesc neapărat cu Generalul!” mi se învârtea prin cap. Eram complet năucit. Am spus și cu voce tare „Vreau să vorbesc neapărat cu Generalul!”.

– Nu e nevoie să țipi! mi‑a aruncat Paznicul, iar eu mi‑am adus aminte că ei ne citesc gândurile, probabil cu ajutorul unui cip implantat în creier.

Răspunsul a venit prin cască și mi s‑a părut că aud chiar vocea Generalului, a Generalului din biroul din labirint. „Femeia care s‑a deplasat în mod continuu paralel cu Convoiul a fost monitorizată de mai multă vreme. În urma unei analize competente, s‑a stabilit că este suspectă de cel puțin trei culpe: de acțiuni dușmănoase active împotriva ordinii de stat, de atentat la bunele maniere și de răspândire de boli venerice. Drept urmare, monitorizarea a fost realizată separat pe baza tuturor acestor trei suspiciuni de către organele specializate. Cum, după o analiză profesionistă atentă, toate cele trei suspiciuni s‑au demonstrat și dovedit în mod convingător drept reale, s‑a pus problema unde și de cine să fie preluată: de jandarmi, de poliția de moravuri sau de o ambulanță. S‑a decis să fie luată în custodie de jandarmi, care se vor ocupa de măsurile legale în vederea unui proces echitabil, dar abia după ce va fi testată medical și psihologic. În concluzie, procedura în ceea ce o privește pe inculpată a fost corectă și conformă cu legile în vigoare.” A urmat un calup muzical și o revenire la Comunicatul care mi‑a fost citit în cască: „Analizele medicale și testele administrate au arătat încă un lucru: inculpata suferă de o formă rară de schizofrenie, ceea ce ar putea să‑i fie de ajutor drept circumstanță atenuantă la proces”.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!

■ Prozator, publicist

Gheorghe Schwartz

Total 1 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button