Un Inorog princiar îngenuncheat în faţa Muzei‑fecioare a Poeziei – astfel poate fi rezumată esenţa geniului artistic cantemirian. În celebra tapiserie de la Cluny, Franţa, întâlnirea Inorogului cu Doamna simbolizează şi „oficierea cununiei mistice a Orientului cu Occidentul” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Polirom, 2009, pag. 522). Or, tocmai un corolar al „cununiei” nicidecum mistice a Occidentului cu Orientul se vădeşte a fi peste secole marea operă artistică, istoriografică, filozofică a cărturarului‑savant şi meteoric Domn al Moldovei Dimitrie Cantemir.
Biruit‑au gândul, rostea cândva beizadeaua Cantemir, cel biruit de moirele istoriei şi totuşi nebiruit pe câmpul de luptă al Ieroglifelor scrisului românesc. Deşi personalitatea principelui Dimitrie Cantemir devine celebră, în plan european, încă în timpul vieţii sale, opera acestui remarcabil istoric, filozof, scriitor şi controversat domnitor continuă a incita spiritele, ridicând probleme până în zilele noastre. Valorificarea treptată a acestui tezaur pune în lumină noi şi noi dimensiuni istorice, traductologice, artistice etc. ale genialului precursor. Prin actuala ediţie ne‑am propus să punem în evidenţă o calitate mai puţin elucidată şi aproape deloc abordată sistematic în alte studii, anume, aceea de poet şi precursor al poeziei române moderne.
Paradoxal, dar e un caz, probabil, unic în literatura universală, când se vorbeşte despre poet în lipsa Operei poetice, deşi aprecieri sporadice, zgârcite sau generoase, au fost totdeauna. Nicolae Iorga este printre primii cercetători care încă pe la 1901 (!) semnala substanţa poetică a textelor cantemireşti. Un prim travaliu de autonomizare a fragmentelor de texte filozofico‑artistice se pare a fi a lui Em. G. Grigoraş (1933). Cea mai autoritară opţiune critică în favoarea textelor poetice cantemireşti a fost emisă, răspicat, încă în anii ’30 ai secolului XX, de George Călinescu în monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent. Entuziasmat de poemele cantemireşti citite printr‑o frapantă grilă a modernităţii şi „aşezate într‑o altă statură tipografică” prima tentativă masivă de antologare o face, ghidat de infailibilul său gust poetic, Nichita Stănescu în Cartea de recitire (1972). De atunci a trecut ceva vreme, dar nici până astăzi nu avem, din păcate, un volum mai consistent (cvasiantologic şi autonom faţă de operele din care descind) al textelor lui Dimitrie Cantemir, care i‑ar pune în valoare anume calitatea de Poet!
Este adevărat că spre sfârşitul secolului XX, începutul secolului XXI, în virtutea asimilării critice şi schimbării viziunii interpretative din perspectiva noii critici europene, au apărut un şir de studii, eseuri, culegeri tematice în care cercetătorii, scriitorii şi criticii noului val conferă tot mai mult spaţiu şi atenţie structurilor poetice finite (puţine!) încadrate în pânze mai mari sau fragmentelor de texte cu certă valoare poetică, risipite cu generozitate prin toată opera cantemiriană.
Vom schiţa aici doar câteva din lucrările mai recente care incumbă şi interpretează ca atare textele poetice cantemireşti ca pe un dat sui generis al poeziei şi culturii române în zorii devenirii sale: Antologia Poezia românească de la începuturi până la 1830 de Gabriela Gabor, cu prefaţa lui Dan Horia Mazilu, editată de Fundaţia Culturală Română, Bucureşti 1996 (include patru poeme din Istoria ieroglifică); Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Editura Polirom, Iaşi, 2004 (include şapte „texte‑reper”); Dragoş Moldovanu, Dimitrie Cantemir între umanism şi baroc. Tipologia stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2002; Gabriel Mihăilescu, Universul baroc al Istoriei ieroglifice. Între retorică şi imaginar. Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2002; Dimitrie Cantemir, Sentenţii. Selecţie şi vocabular de Em. C. Grigoraş, prefaţă de Dan Horia Mazilu. Editura Gramar, Bucureşti, 2003. Din culegerea de Sentenţii desprindem un Cantemir sapienţial, un adevărat Confucius al zorilor iluminismului european, poate şi un Descartes al ornamentalismului baroc rătăcit fantomatic la Porţile Orientului, dar şi un Saadi european, transformându‑şi Divanul său poetic într‑un sistem de gândire descendent din civilizaţia greco‑latină.
În sprijinul aserţiunilor noastre se înscrie şi atenţia sporită a unor poeţi de cea mai înaltă probă (Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Dan Botta etc.) pentru opera ilustrului lor înaintaş, atenţie ce îndeamnă spre recunoaşterea şi consacrarea definitivă a unui mare şi nedreptăţit Poet, care aşteaptă a fi cunoscut în profunzime inclusiv pentru opera sa poetică, aşa cum este ea, risipită şi topită în canavaua altor scrieri pătrunse de poeticitate, după cum le‑a gândit însuşi poetul.
Cu siguranţă, din perspectiva noutăţii, ineditului scriiturii sale în raport cu tradiţia şi luându‑se în consideraţie posibilul impact copleşitor asupra contemporanilor al unei opere originale, mereu mustind de idei (nonconformiste, paradoxal‑ironice, alegorice şi metafizic‑abstracte până la absurd), Dimitrie Cantemir ar fi fost catalogat drept un postmodernist.
Scrierile sale în limba română – Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul; Istoria ieroglifică şi Hronicul vechimei a romano‑moldo‑vlahilor, fiind o nesecată sursă de idei, informaţii, sentenţii, imagini poetice şi deschideri filozofice – apar ca o Triadă fundamentală a limbii şi culturii române moderne, ele consacră în mod strălucit Filozofia, Romanul şi Istoria naţională, propulsându‑le de la umanism şi baroc către iluminism şi modernitate.
Aspectele stilistice, unele tatonări asupra intenţiilor poematice, comentariul surselor şi încercărilor de elaborare a terminologiei literare au fost abordate tangenţial sau complex în studiile semnate de acelaşi Virgil Cândea, Elvira Sorohan, Manuela Tănăsescu, Ecaterina Ţarălungă şi, în special, deja menţionatul Dragoş Moldovanu în eseul de stilistică comparată Dimitrie Cantemir între Orient şi Occident. Până la constituirea unei poetici de ansamblu, am putea vorbi de anumite premise, care vin din poeticitatea propriu‑zisă a majorităţii textelor lui Cantemir, parte din ele pierzându‑şi valoarea destinată sau alterându‑şi noimele, dar amplificându‑şi în timp savoarea speculativă în sine, punerea în evidenţă a vorbirii de epocă, spumozitatea jocului, o anumită turbulenţă verbală, spectacol vebocreativ şi ingeniozitate a construcţiilor hermeneutice care acced până la descoperirile literaturii moderne.
În schiţele acestei poetici ar putea să‑şi găsească locul observaţiile asupra frazării intermitente cu unele ordonări ritmice, asupra stufoaselor funcţii stilistice ale hiperbatului (Dragoş Moldovanu), dar şi deconstrucţii sintactice, de tipul „să te prăpădind chinuiască” ori „să răsaie şi să odrăslind crească”.
În avalanşa interstiţiilor verbale, a pleonasmelor (gen „s‑au dusu‑s‑a”, „l‑au încorporatu‑l” etc.) şi a inversiunilor de topică, timp şi demonstraţii logice, Cantemir realizează, la un moment dat, o metaforă apoftegmatică de cea mai aleasă probă artistică şi de cea mai profundă vibraţie existenţială, precum sublinia şi criticul George Călinescu: „Născutu‑m‑am –/muri‑voi,/ muri‑voi –/ şi iarăşi învia‑voi”.
Diferitele experimente (împerecheri eufonice, rime ascunse, accente vocale în final – cu infinitivul în ‑are, ‑ea, ‑i etc.); sau a sufixelor adjectivale (‑oasă, ‑ie, ‑ate); melodicitatea genitivului „mioritic” („ochii şoimului, pieptul leului,/ faţa trandafirului, fruntea iasiminului” – a se vedea: G. Călinescu. Istoria…, pag. 42, sau a gerunziilor şi participiilor folosite din abundenţă, fireşte, dau cursivitate şi fluiditate deosebită textelor, pe alocuri, stufoase, „oblice” sau obscure, ale operei cantemiriene. În principiu, este vorba de o sensibilitate metaforico‑armonică de elevată substanţă poetică şi muzicală, în ajutorul căreia Dimitrie Cantemir dă frâu liber imaginaţiei şi realizează spontan structuri imagistice de o uluitoare modernitate. Este tocmai cazul mirării unui Nichita Stănescu din convingătoarea sa Carte de recitire. În treacăt fie spus, Nichita Stănescu se pare că a „împrumutat” şi s‑a inspirat copios din moştenirea ieroglifică a nefericitului prinţ.
Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul (1698, Iaşi) după modelul Banchetului platonician sau al înţeleptului şi poetului persan – Saadi – conţine o serie de dialoguri cu caracter antologic, spumoase, savante şi cu tâlc, dintre spirit şi materie, constituindu‑se într‑un veritabil eseu filozofic, scris într‑o manieră liberă, ludic sentenţioasă, cu numeroase exemple biblice, din poeţii şi înţelepţii elini şi orientali (Omer, Solomon, Seneca, Epictet, Saadi etc.), cu proverbe şi pilde populare, versete şi stihuri traduse sau de improvizaţie proprie. După toate semnele Divanul pare să fi fost una din cărţile de căpătâi ale laboriosului Mihai Eminescu.
„Autorul Divanului nu a creat, până la urmă, limba filozofiei româneşti, cum visa, şi nici un stil emulativ: a rămas fără urmaşi, dar, în splendida lui unicitate, poate fi citit astăzi cu o încântare neegală”, scrie Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române (FCR, 1997, pag. 85). Dialogul dintre Înţelept şi Lume este un adevărat poem oratoric, ritmat şi rimat, glumeţ şi patetic, concis şi luxuriant, furtunos şi calm, impregnat de un enorm suflu liric în toată împletitura lui de întrebări şi răspunsuri.
Acest suflu liric de sorginte ecleziastică a mai fost exploatat în epocă în Viaţa Lumii, poemul lui Miron Costin. Însă vechiul motiv poetic meditativ capătă la Cantemir un plus de afectivitate subiectivă, ce se poate citi în finalul invocaţiei, precum scrie Elvira Sorohan: „Unde sînt moşii, strămoşii noştri,/ unde sînt fraţii, priiatenii noştri, / cu carii ieri‑alaltăieri/ aveam împreunare/ şi într‑un loc petrecere,/ carii acum din mijlocul nostru periră/ şi acmu să pare că n‑au mai nice/ odinioară fost?” (Divanul, 26).
Iată un poem, ca o aşchie de plămadă hesiodică, de o stranie frumuseţe armonică, oscilând în alternanţe şi în incertitudini (nemuriri şi vremelnicii) străbătute de doruri germinatoare, tinzând spre perfecţiunea împlinirii de‑o clipă:
„În tine iaste pământ,/ la om trup,/ ierbile şi copacii sunt bunele lucruri;/ roadele şi seminţele tale/ sînt bunătăţile şi pomenele;/ soarele – a vecinicilor înţelepciune;/ luna – a vremelnicilor arătare;/ peştii, care sînt pururea‑n apă, sînt plecăciunele;/ pasirile zburătoare sînt cereştile privéle;/ dobitoacele – a săracilor agiutoriu şi agiutorie;/ tîrîtoarele, adecă lighioanele/ carele pe pîntece se trag;/ sînt a altor doruri‑pătimiri;/ jiganiile însămnează/ a demonilor şi răutăţilor chitiri;/ iară omul, spre a lui Dumnezeu închipuire făcut,/ însemnează hireşea sau fireasca/ omului alcătuire/sau hireşea şi fireasca/ a minţii plinire (!)”
Să reţinem pentru minunata lor profunzime poetică aceste „doruri‑pătimiri”, cât şi „soarele – a vecinicilor înţelepciune;/luna – a vremelnicilor arătare” (!)
Scrutând în profunzime viaţa lumilor şi, cu obstinaţie, adulmecând fantoma adevărului, Cantemir‑Înţeleptul nu uită să‑şi ordoneze permanent discursul, potrivindu‑şi stilul cu al altor autori („stihotvorţul pérsiesc” al‑Saadi, de exemplu, sau elinesc: Horaţiu, Vergiliu etc.). Credem că e o sincronizare mai mult intuitivă sau orgoliu de enciclopedist. Autorul, stăpânind virtuos tehnica versificaţiei, risipeşte pe alocuri bijuterii memorabile, de rare eufonii, prevestind modernitatea: „Sfârşitu‑ţ‑ai dară vârstele/ şi tu cu dânsele/ împreună, viaţa./ După acestea dară/ venitu‑ţ‑au vremea,/ sositu‑ţ‑au ceasul/ şi mai mult a păşi/ ţi s‑au scurtat pasul.” (Sfârşitu‑ţ‑ai dară vârstele)
Mecanica Divanului funcţionează perfect după principiul Roţii norocului – FORTUNA LABILIS. Spre comparaţie, învăţătura finală a Divanului e o închidere ce îndeamnă spre alte deschideri.
Sinteza pacificatoare a Divanului stabileşte un pact, provizoriu, în fond, dintre conştiinţă şi ne‑ştiinţă, dintre experienţă şi fatum. Dincolo de preceptele care epuizează o stare, mai rămân multe întrebări şi nelinişti. Pentru echilibru, autorul Divanului apelează, în final, la suportul gnozelor parabolice, formulate de gnostici, şi la învăţăturile unitariatului Andreas Wissowatius, Stimuli virtutum, învăţături‑silogisme, care, prin paradoxurile lor laconice, nasc asociaţii cu Glosa şi Oda în metru antic de Mihai Eminescu: „Curate‑ţi varsă rugile./ Cu cele puţintéle te slujéşte./ De cele multe fugi./ Multe ascultă. Grăiaşte puţintéle.// Taci cele tăinuite./ Învaţă‑te celor mai mici…// Celui mai mare urmează…// Ridică zăbăvile. Nemica te miră.// Probozeşte pe cel mândru.// Leapădă cele rele.// Învaţă‑te lui Dumnezeu a trăi.// Învaţă‑te a muri.” (Curate‑ţi varsă rugile).
Învaţă‑te a muri, sfătuieşte înţeleptul Cantemir şi cu mare nedumerire îi răspunde suferindul Eminescu: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”…! Ca şi în cazul lui Eminescu, învăţarea muririi i‑a adus lui Cantemir nemurirea. Semnificativă, în acest context, este precizarea din eseul acad. Alexandru Zub, Dimitrie Cantemir – erudit şi om politic: „Mihai Eminescu îmbogăţeşte Biblioteca Universităţii din Iaşi cu un exemplar (al Divanului – n.n.) plătit cu 170 lei noi în 1874, acela folosit azi de cercetători” (din volumul omagial Dimitrie Cantemir (1673–1723) Principe român şi cărturar european. Editura Trinitas, 2003, pag. 16). Acest amănunt constituie încă o mărturie a cunoaşterii şi preţuirii deosebite pe care marele Eminescu o acorda ilustrului principe. În această ordine de idei, putem vorbi de preeminenţa unei şcoli poetice şi a unei continuităţi organice a sistemului de gândire artistică în spaţiul poeziei naţionale. Semnele preeminescianismului se citesc şi în această cutremurătoare elegie: „Toţi muritorii/ pururea în sân doi sorţi purtăm,/ carii unul a morţii,/ altul a vieţii sint,/ şi amândoi din ceasul zămislirii/ împreună cu noi în toate părţile,/ în toate locurile/ şi în toate vremile/ din fire să tovărăşăsc;/ Deci, oricarile povaţă înainte ne‑ar merge,/ vrând‑nevrând ieste să murim./ Nu lipsăsc unii dintre muritori/ carii pre sorţul morţii/ groapa cea mai de pe urmă‑l hotărăsc,/ însă aceasta la cei (cu) adevărat înţelepţi/ pururea de batjocură s‑au ţinut./ De batjocură dzic,/ căci altora spaimă,/ iară lor socoteală aduce./ Spaimă, dzic, altora,/ căci trăind,/ a muri nu se învaţă” [Toţi muritorii]. Elegia cantemiriană este o Odă eminesciană inversată, în metrul Spaimei refulate către cei ce nu ştiu/ nu vor să înveţe a muri, scrisă cu o cantemirească mirare şi cutremurare în faţa oglinzilor timpului cadenţat în implacabila metrică a trecerii universale.
Desfăşurată poematic în ritmuri şi volute aproape cantabile (Ştefan Lemny demonstrându‑i şi calitatea orfică, de neîntrecut muzician al Porţii), Istoria ieroglifică rămâne a fi o sursă inepuizabilă de simboluri (unele deja clasicizate!), de imagini şi structuri metaforice, oraţii, basme, bocete, fine prelucrări folclorice, portrete sau parabole versificate pline de farmec poetic. O meta‑metaforă poematică în sine este însăşi denumirea romanului‑poem: Istoria Ieroglifică adevărată pentru lucrurile carile între două mari şi vestite a Leului şi a Vulturului monarhii s‑au tâmplat (…), când sfârşitul începutei sale istorii a videa s‑au învrednicit!
Reţinem pentru frunuseţea‑i inedită şi această perlă poetică de o rară expresivitate metaforică şi originalitate suprarealistă, transgresând între teluric şi abstract metafizicul: „Au nu tu,/ odinioară, prin fundul mării primblându‑te/ şi spre vânarea peştelui/ şipurindu‑te,/ eu din faţa apei/ te oglindeam? (Au nu tu?) Sau această superbă imagine a Zorilor de Zi, demnă de pana oricărui mare poet din toate timpurile: „Când mâna cea de aur/ cu degete de trandafir/ din vârfurile munţilor/ flori culege/ şi mănunchele negre/ din cele albe alege”! Diamant fără de preţ reverberat într‑un ecou genial de lamento este şi această tulburător de adâncă metaforă: „Ochiuri de cucoară,/ Voi, limpezi izvoară”!
…Vremurile şi nevoinţele nu i‑au permis lui Cantemir‑poetul să‑şi desăvârşească sistemul poetic. Moştenirea poetică a lui Dimitrie Cantemir, cu ingenioase frământări de aluat „brudiu” al limbii române încă dospinde, cu fragmente de bestiar mitologic şi de coloane dorice risipite‑n moloz este ca o ultimă operă nefinisată a lui Michelangelo – marmură atinsă de geniu, cu urmele muşcăturii de leu, ascunzând în lacătul blocului perfecţiunea.
Atât cât este, risipit sau tălmăcit în textura scrierilor sale ca un Klondayk încă ascuns pentru ochiul poetului modern, poetul‑romancier Dimitrie Cantemir, cu necesarele rezerve impuse de epocă şi cu limite conceptuale explicabile, se poate spune că mânuieşte cu dezinvoltură intuitivă aproape întreaga paletă a esteticii pre şi post‑moderne: în‑cifrare/des‑cifrare; digresiune/in‑serţiune; ludic/dramatic; realism grotesc/reverie epifanică; macrocosm/microcosm; invenţie lexicală/gratuitate textualistă; sacralizare/de‑sacralizare; limpezire/ascunzire; ex‑plicare/im‑plicare: construcţie/de‑construcţie; creştere/des‑creştere şi mărginire/dez‑mărginire a hotarelor lumilor imaginare mistice, teo‑sofice, lingvistice, filozofice şi meta‑po(i)etice.
Aşa cum apare azi din negura vremilor, încă surprinzător de tânăr şi de enigmatic, Dimitrie Cantemir se constituie ca un nobil aliaj (nobil în sensul trăiniciei!) între epoci şi civilizaţii, între genuri, specii şi discipline umaniste proiectându‑se din epoca luminilor spre ecranul viitorului ca un veritabil homo universalis, cum puţini ca el s‑au născut în „nedezrupta continuaţie” a moşiei române. Astfel, de trei veacuri şi ceva se tot înalţă spre noi lumina acestei supernove poetice cu nume domnesc – Cantemir.
Quod erat demonstrandum.
Prefaţa la vol. Dimitrie Cantemir, Poemele inorogului, ediţie alcătuită, gândită şi îngrijită de Ion Hadârcă, Editura Academiei Române, 2023
■ Poet, eseist, publicist
Ion Hadârcă
