După moartea fiicei sale, survenită în 1888, pe 17/ 29 septembrie, la Bucureşti, Bogdan Petriceicu Hasdeu nu şi‑a mai revenit, cu adevărat, niciodată… Un alt Hasdeu, nu mai puţin erudit, efervescent şi nebulos, dar extrem de contestat, combătut şi rămas, astăzi, încă nedesluşit, avea să se ivească… Iată ce declara savantul într‑una dintre cugetările sale, aşa‑zis „testamentare”: „În ziua morţii Iuliei Hasdeu, a murit şi tată‑său. El nu putea să mai trăiască. Din părinţi şi din moşi, el moştenea trei iubiri: patria, ştiinţa, femeia. Tot ce e mai pur în aceste trei iubiri, chintesenţa lor el o concentrase în fie‑sa, mare patrioată, mare geniu, mare femeie, dânsa devenise pentru el prisma tuturor iubirilor sale. Murind ea, patria‑ştiinţa‑femeia, totul a murit pentru el…”[1] Însă metamorfoza lui Hasdeu nu s‑a produs brusc şi în totalitate, deoarece savantul poet[2] îşi va continua cele mai multe dintre proiecte. După dispariţia Iuliei, el va solicita, în câteva rânduri, concediu de la Universitatea din Bucureşti, dar îşi va relua cursul de filologie comparată abia prin 1894, pentru a se dedica, între 1896‑1899, cercetării şi predării cursului despre substratul dacic al limbii române. În 1898, tipăreşte volumul Sarcasm şi ideal (Ultimii nouă ani de literatură) şi, tot în acelaşi an, anunţă – în mod public – abandonarea finalizării dicţionarului Etymologicum Magnum Romaniae, care ajungea totuşi, prin cel de‑al III‑lea volum, la cuvântul bărbat. Dar, în această etapă a vieţii şi carierei, copleşit de regrete şi emoţii, cea mai importantă contribuţie hasdeiană s‑a concretizat în editarea celor trei volume de scrieri ale fiicei sale, sub titlul: Oeuvres posthumes de Julie B. P. Hasdeu. Purtând povara grea a pierderii unicului copil, Hasdeu se va orienta spre orizonturi… Practicarea spiritismului şi interesul pentru acest tip de activităţi oculte devin atracţii la modă în cea de‑a doua jumătate a secolului al XIX‑lea. Mai ales pentru cei încercaţi de soartă, aşa cum s‑a întâmplat şi cu eternul său rival, Titu Maiorescu (care‑şi pierde fiul în 1872, pe Liviu, zis Kiki, la frageda vârstă de 3 ani)[3] sau cu Regina Elisabeta (Principesa Marioara, unicul copil al perechii domnitoare române, moare la 4 ani, în 1874).
Victor Hugo, scriitor idolatrizat de Iulia Hasdeu, a practicat şi el spiritismul, la fel ca alte VIP‑uri ale epocii. Percepându‑l din intimitatea secolului al XIX‑lea, Ioana Pârvulescu a remarcat că fenomenul spiritismului constituia pentru unii „…un simplu joc de societate dătător de fiori delicioşi. Dar pentru alţii, ca Hasdeu sau Maiorescu, e cu adevărat o bătălie «pe viaţă şi pe moarte» sau mai bine zis dincolo de moarte, unde unul îşi caută fata, celălalt băiatul, gata, precum Orfeu, să coboare şi în Infern ca să‑i aducă înapoi”.[4] Surprinzător apare, aici, olimpianul Titu Maiorescu care, în Însemnări zilnice, îşi etalează interesul pentru fenomenele situate la limita dintre fiziologic şi psihologic, o dimensiune mai puţin cunoscută a preocupărilor şi credinţelor sale. Pe 22 martie, stil vechi, 1882, el îşi notează următoarele idei: „Explicări psihologice privitoare la hipnotism: a) somn, b) suggestiune (şiruri de reprezentări succedându‑se mecanic, ca în vis), c) vedere de stafii (imaginea lui Iuliu Cesar, negreşit, rătăceşte încă în univers)”.[5] Maiorescu comandă reviste şi broşuri dedicate acestor fenomene insolite, întreţine corespondenţă cu specialişti din Europa, întreprinde călătorii de studiu în străinătate, iar în capitală, asistă la şedinţe de hipnotism. El a ţinut şi un ciclu de conferinţe în care a abordat problema hipnotismului şi a telepatiei, a somnului şi a visului, dar şi a darwinismului sau a originii limbajului omenesc. Asemenea lui Hasdeu, Maiorescu nu a fost un simplu credul, un avid de senzaţional. Preocupările celor doi şefi de şcoală şi aprigi adversari reflectă tendinţele situate în fruntea epocii respective, precum şi dorinţa dobândirii unor cunoştinţe insolite sau de a întemeia noi domenii de interes ştiinţific.
Celebrul, controversatul eseu spiritisto‑filosofic Sic Cogito, unele articole, şedinţele de spiritism, arhivate în protocoalele consemnate cu maximă acribie, cavoul din Cimitirul Şerban‑Vodă şi Castelul „Iulia Hasdeu” alcătuiesc principalele repere ale unei inedite creaţii şi, totodată, moşteniri hasdeiene… Între acestea, două însemne materiale, mormântul‑poemă[6] de la Cimitirul Bellu din Bucureşti şi castelul‑templu de la Câmpina, dăinuie în postumitatea Iuliei spre a‑i aprofunda, parcă, misterul… Sunt construcţii care surprind şi astăzi prin bizarerie şi imaginativul care a stat la baza realizării lor. Cele două monumente prezintă coordonate de natură numerologică, simbolică şi mistică. Arhitectura, astrologia, ştiinţa numerelor, atavismul, religiile lumii, pitagoreismul, neo‑evanghelismul, reîncarnarea, telepatia, hipnoza, levitaţia, spiritismul vor constitui noile arii de interes ale celui ce avea să fie poreclit de presa din Belle Époque‑ul românesc drept „magul de la Câmpina”. Iar castelul său de pe Valea Prahovei va fi supranumit „templu metafizic”, poate şi pentru că Hasdeu încercase să comunice cu transcendentul prin această construcţie amenajată ca sanctuar spiritist, deschizând o poartă spre ceruri, către infinit… „Trebuie să stai deseară aici”, îl va îndemna bătrânul Hasdeu pe vizitatorul său, ziaristul Ion Luca Caragiale, „să vezi o noapte înstelată de pe terasa de sus, ca să pricepi mai bine…”.[7] Conform mărturiilor lui Hasdeu şi a consemnărilor sale din arhiva spiritistă, realizarea ambelor monumente ar fi fost inspirată de comunicări venite din lumea de dincolo. Cel puţin ca design, simbolistică şi, să‑i spunem, destinaţie… Dacă ar fi să dăm crezare acestei taine… auctoriale, să ne întrebăm cât i se datorează tatălui şi cât anume fiicei în materializarea acestor stranii creaţii memoriale, care fac astăzi parte din patrimoniul românesc? Încărcate de semnificaţii parţial desluşite, debordând de un misticism încâlcit şi fiind sau nefiind sugerate din lumea de dincolo, cele două monumente, ciudate semne lumeşti şi ultime creaţii ale lui B.P. Hasdeu, par să completeze opera literară, scrisă a Iuliei spre a consolida taina unei postumităţi fantaste…
Castelul câmpinean a fost construit din impulsurile curentului istorist la modă în acea perioadă, având un interesant punct de inspiraţie tocmai în ciclul poetic Chevalerie (Medievale) al Iuliei Hasdeu. G. Călinescu era cât se poate de tranşant în privinţa cavoului din cimitirul bucureştean: „Mormântul Iuliei este extravagant şi grotesc. Sfere, stele, cuburi, culori simbolice, inscripţii cu un credo de fantezie spiritistă alcătuiau la o laolaltă un templu al religiei spiritiste. Iulia dictă şi o melodie care se imortaliză pe o placă de ariston”.[8] Mărturiile epocii atestă o altă realitate a monumentului funerar de la Bellu, ajuns în zilele noastre aproape o ruină, laolaltă cu intenţiile creatorului său. Supravieţuind decesului copilei sale, B.P. Hasdeu îi va consacra un adevărat cult, omagiu manifestat în intervalul 1888‑1907 şi considerat de mulţi contemporani de‑ai săi drept macabru. Astfel, bătrânul academician venea cu trenul de la Câmpina, unde se retrăsese în fortăreaţa‑templu, pentru a‑şi vizita copila îmbălsămată, îmbrăcată în alb, ca o mireasă eternă ce doarme într‑un sarcofag protejat de capacul de cleştar. Bucureştenii îl puteau vedea pe Hasdeu coborând treptele mausoleului de pe Aleea Centrală a Cimitirului Şerban‑Vodă, unde petrecea ceasuri întregi, aşezat la măsuţa de lucru a fiicei sale, înconjurat de obiectele dragi care aparţinuseră acesteia, la Paris. Descrierea făcută de C. Manolache pe 14 martie 1939, la câteva decenii de la moartea lui B. P. Hasdeu, păstrează amintirea acestui straniu şi fantasmagoric cult: „Iulia Hasdeu se vede şi astăzi aproape aşa cum a fost acum cincizeci de ani. Stă acolo în sarcofagul ei alb cu acoperiş de cristal, în haină albă, cu chipul alb, pergamentat. Se văd încă fruntea senină şi buclele de păr castaniu, aşa cum au încremenit sub mâna pioasă ce i le‑a răsfirat, pentru ultima oară, nasul mic şi drept, gura în zâmbetul final cotropit de moarte, cu albul feţei de fildeş”. [9]Această descripţie a defunctei mumificate a fost făcută la o jumătate de secol de la funeralii şi aminteşte, cumva, de disperarea fotografiilor post‑mortem, cadre regizate făcute morţilor dragi spre a le perpetua amintirea, o practică lugubră, dar specifică secolului al XIX‑lea. De un mare interes au fost, în prima jumătate a acestui veac macabru, aşa‑numitele spectacole ale morţii, unde decedaţi fără identitate, îmbălsămaţi, fardaţi şi frumos îmbrăcaţi, erau expuşi în vitrine, spre deliciul şi curiozitatea unui public care plătea accesul la acest show uimitor.
Destinul Iuliei Hasdeu s‑a dovedit necruţător, iar narativul declanşat în urma neaşteptatului deces i‑a copleşit postumitatea literară, fantast iniţiată de părintele îndurerat şi neconsolat. Căderea aceasta în legendă e datorată, în cea mai mare parte, tatălui, cel care, din cărturarul, savantul, profesorul, scriitorul şi academicianul Hasdeu, se va transforma în „magul de la Câmpina”. Peste ani, povestea nefericită a Iuliei a ajuns să fie mai cunoscută decât însăşi opera ei. Poate de aceea devine firesc să ne întrebăm cum s‑ar fi aşezat literatura noastră, dacă Lilica (numele de alint folosit în intimitatea familiei Hasdeu) ar fi apucat să‑şi termine doctoratul în Litere şi Filosofie la Sorbona? Şi cum s‑ar prezenta astăzi cultura română dacă „dinastia Hasdeu” nu ar fi fost neantizată de tuberculoză, flagelul veacului XIX?! Unicul descendent al lui Hasdeu s‑a dovedit a fi o copilă supradotată şi sensibilă, cu înclinaţii literare, care a devenit o studentă extrem de talentată şi de erudită, capabilă de fine ironii, analize inteligente şi polemici spirituale, iar simplul fapt de a se fi gândit la obţinerea unui doctorat la Sorbona denotă o modernitate apropiată de percepţia zilelor noastre.
La Paris, Iulia Hasdeu a luat lecţii particulare cu pictorul Diogène Ulysse Napoleon Maillart. Este acelaşi artist care va semna şi portretul aflat astăzi în muzeul memorial din Câmpina, tablou unde Iulia apare înfăţişată ca studentă la Sorbona. Hasdeu a cerut pictorului parizian să execute această lucrare după moartea fiicei sale, după cum reiese din scrisoarea de răspuns a pictorului, expediată pe 26 iulie 1890[10]. Dar această comandă, precum şi realizarea portretului pornind de la o fotografie şi câteva amintiri fugitive, nu înseamnă tocmai o voită punere în poveste? Poate că acest act deliberat al înscenării unei poveşti ce avea să se transforme într‑un mit de circulaţie naţională este atenuat de sinceritatea neputinţei omeneşti, iar gestul părintesc este, în acest caz, o coborâre în Infern, pe calea deschisă de Orfeu, tracul, şi bătătorită de Dante şi călăuza sa, Virgiliu…
Personalitatea Iuliei Hasdeu ar trebui amplasată în eşalonul emancipării intelectuale şi feminine româneşti din cea de‑a doua jumătate a secolului al XIX‑lea. Până la urmă, câte scriitoare sau poete, câte femei cu preocupări artistice ori ştiinţifice ne‑a dat androcentristul veac XIX?!? Exemplele sunt puţine, chiar dacă am extinde statistica la nivel european… La noi, s‑au remarcat aristocratele Dora d’Istria, Carmen Sylva şi Elena Văcărescu, însă nici ele n‑au folosit limba română în creaţia lor. Era o prejudecată a epocii, alimentată şi de originea nobiliară ori de educaţia primită, fără a mai pomeni de statutul precar, pe atunci, al literaturii şi al limbii noastre literare. Bineînţeles, în acele timpuri, au existat scriitoare care s‑au manifestat în limba română, precum Veronica Micle, Matilda Cugler‑Poni, maica Smara (Smaranda Gârbea), Sofia Nădejde, dar operele acestora, în versuri şi proză, sunt, astăzi, de un interes scăzut, rezervat cercetătorilor şi istoricilor literari.
Trecând peste perceperea ei ca unică urmaşă a lui Hasdeu, ca fiică‑scriitoare a unui tată‑scriitor, Iulia rămâne o talentată poetă de expresie franceză, dar şi autoare de limba română a unor povestiri, cugetări şi legende. Iar precocitatea ei intelectuală, talentul manifestat în muzică (pian şi canto), desen şi pictură, apetenţa pentru limbi străine şi istorie ori „îndrăzneala” de a deveni prima femeie‑filosof de la noi întregesc portretul unei individualităţi complexe. Acest enfant prodige al literaturii române s‑a manifestat în zorii modernităţii noastre, perioada Marilor Clasici, depăşind interdicţiile şi prejudecăţile timpului. Dar scrierile ei redactate preponderent în franceză urmează, în cea mai mare parte, educaţia burgheză primită, gustul istorist al epocii şi însuşirea modelelor din anturajul imediat: Hasdeu‑tatăl, romanticul Victor Hugo, parnasienii, clasicismul francez etc. Unele dintre poemele ei pariziene par să încerce o recuperare a clasicismului, curent care nu s‑a manifestat plenar în literatura română din cauza desincronizării noastre culturale. Să nu omitem faptul că Iulia Hasdeu a fost o adolescentă, o domnişoară de bună condiţie care, în nici un caz, nu putea să frecventeze mediile boeme şi cafenelele pariziene în care se perindau, beau şi chefuiau reprezentanţii grupărilor artistice şi estetice la modă. Lirica ei, călăuzită de un romantism tardiv şi recuperatoriu (pentru noi, românii), prezintă influenţe parnasiene, ţinând de un aşa‑numit istorism literar, afectat de imboldurile simbolismului şi realismului. Cert este faptul că avem de‑a face cu un poet adevărat, dincolo de canoanele literar‑lingvistice, sociale sau de gen. O lectură atentă a poeziilor sale tipărite postum, cu sau fără variante de traduceri în română, denotă un talent original.
Opera ei a fost constrânsă de circumstanţele cu totul speciale să penduleze între graniţele literaturii române şi a celei franceze. În chip ciudat, după şi prin moartea ei, Iulia Hasdeu a continuat, involuntar sau, poate, prin voinţa şi puterea părintelui supravieţuitor, să depăşească bariere şi să acceseze noi orizonturi… Însăşi povestea ei, devenită, la nivelul culturii noastre, un soi de mit‑legendă, se constituie într‑o astfel de inovaţie. La fel şi spiritismul promovat de supravieţuitorul Hasdeu, ca o credinţă neo‑evanghelică, altoită pe un fundament ce se dorea ştiinţific, ba chiar academic. Post‑mortem, Iulia Hasdeu a contribuit – în mod paradoxal – la modelarea literaturii şi culturii noastre, pentru că, în derâderea spiritismului şi a manifestării vieţii de după moarte sau pur şi simplu în sedimentarea narativului ei, s‑au scris şi au apărut poeme, parodii, eseuri, pamflete, articole, scrisori, însemnări jurnaliere şi memorialistice. Printre semnatarii acestor texte se numără nu numai Hasdeu însuşi, ci şi autori ca Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuţă, G. Ionnescu‑Gion, Gala Galaction, Alexandru Vlahuţă, Anton Bacalbaşa, Alceu Urechia, Duiliu Zamfirescu, Angelo de Gubernatis şi alţii, pentru a ne limita numai la perioada de până la Primul Război Mondial. Caricaturiştii vremii s‑au întrecut în a evoca şi pastişa bizara practică adoptată de Hasdeu & comp. Ei bine, toate aceste consemnări malefice, ironice, parodice sau adulatorii dovedesc ecoul formidabil şi impactul pe care l‑au avut, în epocă, manifestările, crezul şi scrierile spiritiste ale lui B.P. Hasdeu. Dar dincolo de această faţetă a proteicului Hasdeu, se poate spune că el a fost unul dintre cei mai importanţi influenceri ai epocii, bogata sa corespondenţă primită atestând solicitări dintre cele mai felurite: de la sume de bani, recenzii favorabile şi ajutor în carieră la obţinerea unor burse, poziţii ori slujbe. Creaţiile savantului‑poet, cele care au rezistat vremii, atât cele aşternute pe hârtie, cât şi cele realizate din piatră, fier şi mortar, vor dăinui şi datorită poveştii fiicei sale, mit creat în mod voluntar şi alimentat de neostoita durere părintească. Îi datorăm tatălui nu numai această fantazare, devenită, peste timp, o creaţie colectivă, amplificată de apropiaţii ori acoliţii Cercului Spiritist, ci şi ivirea unei autoare care şi‑a depăşit veacul, Julie B.P. Hasdeu.
Eseul de faţă nu şi‑a dorit să epuizeze analiza operei sau înţelegerea vieţii Iuliei Hasdeu, ci să deschidă noi căi de interpretare şi (re)evaluare, spre a pricepe ce şi cât anume rămâne din această literatură scrisă în franceză de o româncă erudită a veacului 19, o tânără multi‑talentată, pasionată de istorie şi filosofie, care, însă, n‑a reuşit să atingă vârsta deplinei maturităţi creatoare. Povestea scriitoarei francofone se constituie într‑un caz de analiză, însă contextul rămâne categoric românesc. Julie Hasdeu nu face parte din literatura franceză, deşi cele mai reuşite creaţii poetice ale sale sunt cele scrise în limba autorilor favoriţi, Racine, Corneille şi Molière.
Fragment
■ Junalist, eseist
Note:
[1] Hasdeu, B.P., Protocoalele şedinţelor de spiritism, Bucureşti, Editura SAECULUM I. O, 2000, pag. 168 (ANB, Fond Manuscrise, ms. nr. 1508).
[2] Primul care a uzitat această sintagmă este I.L. Caragiale, care a folosit‑o în reportajul literar O vizită la Castelul „Iulia Hasdeu”.
[3] Pârvulescu, Ioana, În intimitatea secolului 19, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, pag. 161.
[4] Ibidem, pag. 277.
[5] Maiorescu, Titu, Însemnări zilnice, vol. II, 1881‑1886, publicate de I. Rădulescu‑Pogoneanu, Bucureşti, Editura Librăriei SOCEC & Co., S.A., 1939, pag. 52.
[6] Această metaforă de notorietate pentru povestea poetei‑fecioare îi aparţine istoricului şi publicistului G.I. Ionnescu‑Gion, discipol hasdeian din arealul Şcolii lui Hasdeu.
[7] Caragiale, Ion Luca, O vizită la Castelul „Iulia Hasdeu”, în Opere, vol. 1: Proză literară. În volume, Prefaţă acad. E. Simion, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională Pentru Ştiinţă şi Artă, Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2015, pag. 192.
[8] Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, pag. 969.
[9] Manolache, C., Scânteietoarea viaţă a Iuliei Hasdeu, Bucureşti, Editura SAECULUM I. O., 2000, pag. 315.
[10] Hasdeu, B.P., Corespondenţă inedită, ediţie critică de I. Oprişan, Bucureşti, Editura Vestala, 2005, pag. 285‑287.
Sandrino Gavriloaia
