Cartea veche spune poveşti celui dispus să coboare în ritualul ascultării: sporovăiala ei de taină aminteşte nu doar de traducerea unui text şi tipărirea acestuia, despre tipografi, diortositori, domni şi boieri, mitropoliţi şi episcopi, despre duhul textului şi forma lui, ci încă şi despre viaţa ei ca obiect, când şi cum a fost legată, la ce şi cui a slujit, de câte ori, cu pricepere sau fără, dacă a fost salvată, sau cât timp a zăcut aruncată fără de grijă. Tocmai asupra acestei poveşti din urmă o să ne aplecăm în rândurile următoare.
De la începutul tiparului în Ţara Românească şi până la 1830 s‑au tipărit cam atâtea cărţi câte se tipăreau la Veneţia, în secolul al XVII‑lea, în vreme de doi ani. Dar nu toate ediţiile româneşti au traversat veacurile şi suntem încă departe de a îmbrăca întreg caftanul editorial românesc: căci el se prezintă cercetătorului onest, peticit şi adesea cu lipsuri. Cartea veche este un pacient nelipsit în laboratoarele de restaurare, oferind ocazia dialogului dintre restaurator şi bunul cultural. Acest dialog de taină îşi are rostul său îndoit: aduce veşti despre identitatea şi istoria proprie a cărţii şi lămureşte cauzele deteriorării acesteia. Spaţiul nu ne permite decât atingerea sensului dintâi.
Adeseori cartea nu are o identitate lămurită, ajungând în laboratoarele de restaurare văduvită de foile preliminare. Cum marea parte a cărţii româneşti din perioada de care ne ocupăm a fost
tipărită pentru nevoile cultului religios (carte liturgică şi carte de învăţătură), iar fiecare centru tipografic îşi are amprenta proprie, compusă din elementele de decor tipografic, este uşor să identifici după acestea din urmă tipografia, apoi, după conţinut, să stabileşti că ai de‑a face cu o Evanghelie, un Penticostar ş.a. Luând ca reper aproximativ literatura bibliografică de specialitate, ajungi uşor să identifici ediţia. Uneori poţi fi norocos, cartea având şi o Pascalie. Primul an pe care îl găseşti în lunga înşiruire este anul tipăririi cărţii respective.
Desfacerea corpului de carte în părţile sale componente: învelitoare, scoarţe, forzaţe, caiete, te introduce cu adevărat în poveste. Mult înainte de acest moment cunoşti deja ediţia şi ai unele informaţii despre trecerea prin timp şi spaţiu a cărţii: notiţele marginale de pe file, ca şi cele de pe forzaţe, ţi‑au creat deja o imagine. Deja ai observat că sub forzaţul fix mai este unul, că învelitoarea de piele păstrează către ainşlag urmele unei mai vechi învelitori; că ai poate mai multe tipuri de coasere a corpului cărţii. După desfacerea cărţii, ceea ce era doar indiciu devine certitudine! Diferitele momente de relegare pot fi corelate uneori cu textul notiţelor marginale, în care se aminteşte relegarea la o anumită dată, de către un anumit legător, cu concursul financiar al unui individ sau al mai multora. Cercetarea cotorului interior evidenţiază diferitele trasee de coasere; numărul de forzaţe de sub forzaţul fix, tipul de cusătură, învelitoarea şi ceea ce se află sub aceasta, toate îşi dau concursul pentru lămurirea acestui aspect.
Cercetarea hârtiei prezintă un aspect‑cheie. Filigranul vorbeşte despre locul de producţie a hârtiei, despre legături comerciale, despre obiceiuri de consum. Astfel, în Ţara Românească, în perioada de care ne ocupăm apar unele schimbări în ceea ce priveşte utilizarea şi procurarea hârtiei pentru tipar. Dacă până spre finele domniei lui Nicolae Gheorghe Caragea hârtia de tipar predominantă, cvasiexclusivă era Tre Capello şi Leon, uneori fiind folosită şi hârtia de scris Tre Lune, după revenirea la domniile pământene, hârtia Tre Capello şi cea Leon încep să fie puternic concurate de hârtia provenită din spaţiul transilvan: predominant Orlat, Braşov, Sibiu, Cluj‑Mănăştur, Oltbogat, mai rar Strugar, Csik St. Martin etc. După 1830 sortimentele de hârtie se diversifică, apărând în cadrul tipăriturilor multă hârtie produsă în spaţiul maghiar (Slovacia, în special), austriac, olandez, francez, german, concurând şi mai puternic sortimentele consacrate – Tre Capello şi Leon. Hârtia era în general comandată via Sibiu şi rareori ajungea în topurile originale, de multe ori solicitându‑se de comanditari tăierea acesteia. Faptul în sine este elocvent pentru veritabila „enciclopedie de filigrane” reprezentată de o carte veche din Ţara Românească sau Moldova – adesea avem de‑a face cu 5‑13 filigrane diferite! În ceea ce priveşte morile de hârtie din Ţara Românească, sunt dovedite şi se cunosc filigranele a două dintre acestea; au funcţionat efemer în ultima treime de veac XVIII, preţ de câţiva ani, şi au produs o hârtie de calitate medie, slab albită.
Dar poţi avea parte şi de surprize! Rost de poezii adecă stihuri, 1822, atribuită lui Paris Barbu Mumuleanu şi considerată a doua ediţie, după cea din 1820, este tipărită pe hârtie produsă la Orlat în anii 1830 şi 1832. Pentru verificare, alături de exemplarul Bibliotecii Muzeului Municipiului Bucureşti (inv. 22543), am consultat şi alte exemplare aflate în colecţii particulare. Rezultă că tipărirea nu s‑a realizat la 1822, ci spre 1833‑1834! Un spectacol aparte îl reprezintă desfacerea filelor caşerate de legător pentru confecţionarea scoarţelor de carton. Legătorul folosea atunci toată maculatura disponibilă: hârtie de împachetat din cânepă, de calitate inferioară, periodice străine, probe de tipar de carte, documente manuscrise, uneori chiar fragmente din vechile învelitori din piele şi chiar fragmente din alte scoarţe mai vechi de carton, obţinute prin aceeaşi metodă!
Desigur, chiar deteriorările cărţii vorbesc despre unele aspecte identitare, iar cartea, spunându‑ţi păsurile ei, îţi sugerează şi modul cum se vrea vindecată. Ars longa…
■ Expert restaurator, Muzeul Municipiului Bucureşti
Ovidiu Moţ
