La data de 7 septembrie 1940, România pierdea definitiv Dobrogea de la sud de Dunăre. Tratatul de la Craiova, semnat de România şi Bulgaria, consemna că regiunea dobrogeană urma să revină pentru totdeauna Bulgariei. Este demn de semnalat însă faptul că în perioada în care Sudul Dobrogei a aparţinut României, fiind administrată de Guvernul de la Bucureşti, a cunoscut o importantă dezvoltare sub mai toate aspectele: social, administrativ, cultural etc. Până la momentul 1940, din punct de vedere artistic, Cadrilaterul este cel care furnizează adevărate opere de artă, mergând până în punctul fondării unei şcoli de pictură, ce va începe să activeze încă din primul deceniu de după Primul Război Mondial. Într‑un asemenea context istoric trebuie integrat Balcicul, oraşul de suflet al Reginei Maria.
Valenţele picturale şi pitorescul peisajului oferit de acest oraş de la malul mării fuseseră surprinse în anul 1913, când geologul George Munteanu Murgoci, împreună cu un grup de cercetători, făcea o călătorie de‑a lungul litoralului proaspăt anexat. Acesta, vrăjit de frumuseţea locului, şi‑a exprimat entuziasmul prin următoarele cuvinte:
„Vedeţi, dragii mei, acolo e Golful de Argint, acolo mi‑aş dori să am o colibă cât de mică” (Gh. Murgoci – cf. Doina Păuleanu, Balcicul în pictura românească, 2008, p. 65) – aşa luând naştere denumirea de Coasta de Argint a Balcicului. Murgoci şi‑a realizat peste câţiva ani visul, când şi‑a zidit la Balcic o casă, în stilul templelor greceşti, cu deschidere spre mare, una dintre primele case ale acestui nou oraş.
Printre oamenii de ştiinţă care au revelat Balcicul se numară şi geograful Gheorghe Vâlsan, fapt pe care l‑a consemnat prin editarea unei cărţi despre Balcic, apărută în anul 1927, cu titlul Coasta de Argint, în care rigiditatea exprimării unui om de ştiinţă este înlocuită cu observaţiile sensibile de adevărat scriitor, prin care subliniază exotismul acestui oraş definindu‑i, astfel, calitatea esenţială de sit oriental: „Există în ţara noastră un ţinut de o frumuseţe de basm. Avem o fereastră deschisă spre feeriile Orientului, fereastră prin care, până acum, nu au privit decât pictorii noştri şi artista, de o înţelegere atât de subtilă a frumuseţilor naturii, care e Maiestatea Sa, Regina… Un mic rai, în care realitatea e atât de apropiată de vis încât ajunge să trăieşti în el două‑trei zile ca să închizi în suflet una din cele mai încântătoare amintiri pe care le poate da o viaţă. Acest ţinut românesc, admirabil şi atât de puţin cunoscut, este Coasta de Argint”.
Alături de cei doi oameni de ştiinţă ai timpului pomeniţi mai sus, îl putem aminti şi pe geograful Ion Simionescu, care, vizitând Balcicul, are prilejul de a scrie apoi un articol intitulat Balcic, în care găsim descrieri evocatoare atât ale vechiului, cât şi ale noului oraş: „[…] Trecutul, […] învăluit în tainele legendelor frumuseţilor naturii […] e însă menţinut pe de‑a‑ntregul, ceea ce aruncă peste oraş un val de exotism”. Autorul îşi foloseşte, mai departe, resursele lirismului pentru a descrie pitorescul locului şi pentru a surprinde transformarea prilejuită de invazia artiştilor: „Dar mai e un Balcic nou, o întrupare de basm, e Balcicul zidit de pictori şi visători […] Balcicul, ce a pătruns triumfal, pentru totdeauna, în pictură. În această artă, Balcicul a creat un adevărat curent, cu putere de şcoală” (I. Simionescu, Balcic, Coasta de Argint I, nr.6, 1928, p. 2).
Dar adevărata descoperire a Balcicului ca sit pentru artişti este atribuită, însă, pictorului Alexandru Szatmary, care a însoţit‑o pe Regina Maria într‑o călătorie prin Dobrogea, în anul 1924, popasului pentru Balcic fiindu‑i alocat o oră de vizită. Acest popas avea însă să se întindă, pentru Regină, pe durata unei vieţi întregi: „Făceam parte din loc şi locul făcea parte din mine. Trebuia să ajung stăpâna acestui colţ de pământ – aveam nevoie de el […] Şi într‑adevăr acest loc de vis deveni al meu. Pe el am construit o casă albă, modestă, cu acoperişul plat, în armonie cu atmosfera orientală dimprejur. Şi am numit‑o Tenha‑Juvah, ceea ce înseamnă, pe turceşte, Cuibul Singuratic” (Regina Maria, Cum am ajuns la Tenha‑Iuvah, Analele Dobrogei ,VIII, Institutul de Arte Grafice şi Editura Glasul Bucovinei, 1927, p. 1‑4).
Casa ce evocă silueta unei moschei, la care face referinţă Regina Maria, Palatul Regal, avea să devină, cu timpul, simbolul Balcicului, ea constituind şi astăzi cea mai importantă atracţie de turism cultural a oraşului.
Balcicul a fost însă predestinat să devină centrul Universului pentru întreaga pleiadă de artişti români ai vremii, locul menit să adune pe cei mai înzestraţi pictori aflaţi în căutarea prilejurilor de exprimare a talentului nativ cu care erau înzestraţi: Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Iosif Iser, Lucian Grigorescu, Nicolae Tonitza, Cecilia Cuţescu‑Storck, Henri Catargi, Victor Brauner, Paul Miracovici, Oscar Han, Francisc Şirato, Marius Bunescu, Petre Iorgulescu‑Yor, Nutzi Acontz, Ştefan Popescu ş.a. Dar cel care a reuşit să îi adune pe artişti în acest loc şi să fructifice realizările lor plastice pentru patrimoniul artistic românesc viitor a fost Octavian Moşescu, personalitate marcantă a vremii, care, în urma unei consistente formări culturale la Viena, a devenit un important animator al oraşului, atât pe linie admnistrativă (fiind primar al Balcicului de două ori până în 1940) şi educaţională, cât mai ales în plan cultural‑artistic. Balcicul a fost pentru Octavian Moşescu un stup în care albinele, odată adunate, au folosit tot polenul oferit de încântătoarele peisaje şi de viaţa socială de aici în care era implicată o multitudine de naţionalităţi, pentru a‑l transforma într‑o miere de cea mai bună calitate.
Interesul său pentru cultură şi artă s‑a manifestat şi în domeniul literar, înfiinţând, în 1928, Universitatea liberă Coasta de argint, în cadrul căreia au conferenţiat renumiţi scriitori şi cărturari, dar şi eminenţi critici de artă, precum: Nicolae Iorga, Tudor Vianu, Gala Galaction, Camil Petrescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Oscar Walter Cisek, Jean Bart etc. Caracterizată de un profund democratism, Universitatea liberă Coasta de argint a fost o instituţie culturală de marcă, deschisă minorităţilor naţionale, care a condus la publicarea revistei Coasta de argint (1928‑1929), ziar cultural al Universităţii Libere din Balcic (2 aprilie 1928 – 1 septembrie 1929). Apărută în limbile română, bulgară, turcă şi armeană, revista a beneficiat de colaborarea, printre alţii, a scriitorilor Adrian Maniu, Oscar W. Cisek, Jean Bart, Emanoil Bucuţa etc.
„Orăşelul turcesc ascuns în râpe, răsfirat între maluri înalte rotunjite ca nişte spinări de cămilă şi ridicând minarete ascuţite la marginea golfului pe care dansau caice…” (idem, p. 91), Balcicul devine, în special, după 1920, nesecatul izvor pictural al României, locul ce avea să se identifice cu pictura şi în care se formează un fel de „şcoală fără seamăn a picturii româneşti” (Idem), „în care fiecare şi‑a putut găsi inspiraţia şi încercarea propriei personalităţi” (Doina Păuleanu, Pictori români la Balcic, 2008, p. 28). Populaţia amestecată, de origini diferite (turci, macedoneni, bulgari, români etc.), conferea, pe lângă originalitatea incontestabilă a peisajului, un pigment cu totul exotic, adorat de pictorii care au reacţionat primii la oferta deosebit de generoasă pe care Balcicul o oferea. Ponderea pictorilor atinşi de efectul Balcic în istoria artei plastice româneşti este uimitoare: Steriadi, Dărăscu, Pallady, Iser, Lucian Grigorescu, Ghiaţă, Cecilia Cuţescu Storck, Henri Catargi, Ressu, Victor Brauner, Paul Miracovici, Oscar Han, Şirato, Tonitza, Marius Bunescu, precum şi râmnicenii Iorgulescu‑Yor şi Nutzi Acontz şi buzoienii Ştefan Popescu şi Margareta Sterian, au fost cu toţii contaminaţi atât de efectul Balcic, cât şi de efectul Moşescu, dând naştere unor creaţii proteice, pline de substanţă, dar şi de savoare, fiecare dintre ei supunând propriei viziuni subiecte oferite cu generozitate de acest loc. Alte numeroase plasticiene române (Lucia Dem. Bălăcescu, Michaela Eleutheriade, Magdalena Rădulescu, Cella Delavrancea, Mina Byck Wepper ş.a.) au frecventat cu ardoare oraşul luminii şi al culorilor, a cărui chemare exercitată de terasele albe, de fântânile cu apă dulce, de labirintul grădinilor Cuibului Singuratic – cum i se spunea castelului Reginei Maria –, nu putea fi ignorată.
Iată ce afirma Alexandru Busuioceanu în articolul intitulat De la Grigorescu la pictorii Balcicului: „Balcicul nu era însă numai lume turcească şi ţărm înflorit de Orient. Era şi o revărsare de lumină strălucitoare, care făcea din el o vedere fără pereche şi un izvor de încântare nesfârşită pentru ochiul ademenit de peisaje însorite. Curând, ţărmul scăldat de mare, falezele înalte strălucind de reverberaţii, amestecul de culori al caselor şi al formelor oraşului au apărut în pânzele pictorilor noştri, atraşi, rând pe rând, şi reţinuţi de frumuseţea nouă a acestui colţ îndepărtat de lume”… „Descoperirea lui a însemnat părăsirea locului comun grigorescian şi întoarcerea în pictura noastră a unor teme noi, inepuizabile, asupra cărora şi‑a putut face încercarea toate formulele de artă şi toate temperamentele. Marea, lumina, formele capricioase ale naturii, coloritul oriental s‑au găsit adunate într‑un singur loc pentru a ispiti îndelung pictura noastră” (Al. Busuioceanu, Scrieri despre artă, 1980, p. 91).
Într‑adevăr, lumina şi schimbările ei bruşte şi totale (în contraste semnificative) colorau oraşul într‑un mod special, parcă contradictoriu cu diversele momente ale zilei, lucru determinant pentru îmbogăţirea paletei de culori a artiştilor. De aici a rezultat acea minunată diversitate de personalităţi şi stiluri care se conturau în atmosfera locului.
Prin urmare, Balcicul a pătruns ca temă predilectă în atelierele multor artişti ai perioadei interbelice, reprezentarea tematică inspirată de acesta fiind prezentă în toate expoziţiile care se organizau în Saloanele oficiale de la Bucureşti. A pătruns, de asemenea, în colecţiile particulare, numeroşi colecţionari ai vremii, martori ai consacrării Balcicului ca punct de atracţie pentru artiştii români, devenind interesaţi de tematica pe care acesta o oferea. Aşadar, viaţa artistică din Bucureştiul abia ieşit din Primul Război Mondial cunoaşte şi ea o amplă şi importantă dezvoltare la care o deosebită contribuţie o are Balcicul şi pictorii care creau acolo, dar expuneau în Saloanele bucureştene în care era sintetizată şi selectată toată arta românească a vremii începând cu anul 1924 şi până la instaurarea comunismului. Saloanele Oficiale au avut o contribuţie remarcabilă la afirmarea artiştilor de renume, facilitându‑le accesul şi încurajându‑i să‑şi expună cele mai noi creaţii.
Dintre artiştii care au făcut parte din Şcoala interbelică de pictură de la Balcic şi care au fost prezenţi cu creaţiile lor în saloanele oficiale de la Bucureşti, ca prezenţe obişnuite în majoritatea acestora, se numără: Nicolae Tonitza, Gheorghe Petraşcu, Samuel Mützner, Rodica Maniu, Ştefan Luchian, Ştefan Dimitrescu, Cecilia Cuţescu Storck, Micaela Eleutheriade, Jean Al. Steriadi, Dumitru Ghiaţă, Petre Yorgulescu‑Yor, dar şi alţi pictori reprezentativi ai picturii româneşti care nu au pictat la Balcic, printre care pictori care şi‑au înscris numele în fruntea panopliei picturii româneşti, precum Nicolae Grigorescu şi Ştefan Luchian.
Din anul 1924 şi până în anul 1939, anul de dinaintea pierderii Balcicului, vom regăsi artiştii care au pictat aici în aproape toate Saloanele Oficiale care se organizau la Bucureşti şi în expoziţiile organizate de Tinerimea Artistică.
■ Muzeograf
Ana Maria Măciucă
