Apariţia primelor farmacii în Bucureşti a fost atestată odată cu înfiinţarea spitalelor. Astfel, în anul 1704, în momentul în care Spitalul Colţea şi‑a deschis porţile, este posibil ca pe lângă acest stabiliment să fi existat şi o farmacie, având în vedere „Cartea patriarhului Samuil al Alexandriei”, din 15 iunie 1715, în care se menţionează că actul de fondare al spitalului, emis de către spătarul Mihail Cantacuzino, prevedea şi o farmacie: „La spiţărie să fie un doctor împreună cu ajutorul său, care va fi dator să aibă la îndemână gata felurite buruieni tămăduitoare pentru veri‑ce nevoe şi trebuinţă a bolnavilor”. Din aceeaşi perioadă avem prima mărturie privind existenţa unui farmacist de curte, plătit cu 30 de taleri, care asigura serviciile sale domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acesta l‑a însoţit pe domnul muntean, în anul 1703, într‑o vizită în Imperiul Otoman.
O altă farmacie, deschisă de data aceasta la marginea oraşului Bucureşti, a fost cea de la Spitalul Pantelimon. Potrivit hrisovului emis, la 12 octombrie 1735, de către ctitorul acestui aşezământ, Grigore II Ghica, Spitalul Pantelimon deţinea o farmacie unde urma să fie angajat un spiţer „ce ştie erbile de treabă doftoriilor […]”.
Primele spiţerii private deschise în Bucureşti au aparţinut saşilor sosiţi din Transilvania, unde laboratoarele farmaceutice aveau o lungă tradiţie. Meritul de a fi deschis prima spiţerie în Capitala Ţării Româneşti a aparţinut lui Johann Traugott Seuler von Seulen, în anul 1740. În aceeaşi vreme este menţionat şi Georgio Vodopich drept „apothecarius buchurestiensis” (1742), iar în 1750, era atestată prezenţa farmacistului Christian Richter, originar din Prešov (Slovacia), care era proprietar de oficină în oraşul de pe malurile Dâmboviţei.
Potrivit unei statistici din anul 1797, realizată de o comisie de medici condusă de arhiiatros [medicul personal al domnitorului şi şeful medicilor bucureşteni], aflăm că în Bucureşti existau nouă
spiţerii, iar spre sfârşitul perioadei fanariote, numărul acestora ajunsese la 13. Explicaţia pentru numărul redus de apoteci constă în faptul că, deşi spre sfârşitul secolului al XVIII‑lea se înfiinţează farmacii cu renume, precum „Apollo” (1786), „Vulturul de aur” (1787) sau „Esculap” (fondată în 1794 de către Johan Zinnern von Burghtal), totuşi numărul acestor aşezăminte era relativ mic, deoarece potenţialii investitori manifestau prudenţă în continuare şi nu se arătau dispuşi să se lanseze într‑un domeniu de activitate în care pierderile financiare puteau fi catastrofale. Din acest punct de vedere, putem aminti cazul lui Nicoli (Niculi), spiţer, care, după ce a trecut la cele veşnice, a lăsat fiului său moştenire o afacere „încărcată de datorii grele”, ceea ce l‑a determinat pe acesta să vândă la mezat casa părintească pentru a putea scăpa de creditori (12 noiembrie 1799). Pe de altă parte, spiţerii care îşi desfăşurau activitatea în marile hanuri bucureştene, precum Şerban Vodă sau Constantin Vodă, aşezate lângă inima comercială a oraşului, unde se perinda o clientelă numeroasă şi potentă financiar, obţineau un profit însemnat.
Primele dispoziţii menite să reglementeze oficial activitatea farmaceutică din Ţara Românească au fost emise în timpul lui Alexandru Ipsilanti (1774‑1782 şi 1796‑1797). Astfel, prin pitacul dat în anul 1780, arhiiatrosul era împuternicit să controleze întreaga activitate farmaceutică din ţară, dominată, conform plângerilor, de slaba pregătire a farmaciştilor şi de calitatea necorespunzătoare a medicamentelor.
Actul emis de către Alexandru Ipsilanti în 1780 nu a avut eficienţa scontată, de vreme ce domnitorul primea în continuare jalbe legate de calitatea îndoielnică şi preţul ridicat al medicamentelor. În aceste condiţii, Alexandru Ipsilanti dispune arhiiatrosului să efectueze un nou control asupra oficinelor din Bucureşti şi să elaboreze un regulament care să elimine deficienţele din activitatea farmaceutică. Se ajunge astfel la Nizamul lui Ipsilanti, dat la 15 mai 1797, alcătuit din 10 „ponturi”, ce reglementa activitatea farmaceutică şi încerca să modernizeze într‑o formă unitară obligaţiile farmaciştilor. Astfel, un element de noutate introdus prin actul emis de domnitor era respectarea de către toţi spiţerii a farmacopeii din Austria (1780), ceea ce constituia un progres însemnat în practica farmaceutică, de vreme ce toţi membrii acestei bresle aveau stabilit un cadru legal şi unitar.
În aproximativ o jumătate de an de la emiterea nizamului său, Alexandru Ipsilanti părăsea tronul Ţării Româneşti, iar unii spiţeri bucureşteni au speculat această conjunctură şi au revenit la practicile neloiale în raport cu clienţii lor, sancţionate de textul de lege recent intrat în vigoare. Însă noul domnitor, Constantin Hangerli (1797‑1799), s‑a dovedit la fel de intransigent ca şi predecesorul lui în ceea ce priveşte atât pregătirea profesională a farmaciştilor, cât şi calitatea medicamentelor vândute. Astfel, pentru a evita o înţelegere („simfonie”) oneroasă între medici şi spiţeri, Hangerli a dispus, în anul 1798, efectuarea unor controale riguroase la farmaciile din Bucureşti, de către o comisie alcătuită din vornicul obştilor Radu Golescu, din alţi mari boieri şi din câţiva doctori. Bănuiala lui Hangerli privind o înţelegere culpabilă între medici şi farmacişti s‑a confirmat peste puţin timp, în condiţiile în care domnitorul Constantin Ipsilanti a fost nevoit să oprească, în anul 1803, o „simfonie” între cele două bresle, care urmăreau obţinerea unui profit însemnat, majorând nejustificat preţul reţetelor.
Cititorul interesat să afle care erau leacurile băbeşti pe care urmaşii lui Bucur ciobanul le solicitau spiţerilor trebuie să ştie că o tuse seacă se putea trata cu o soluţie obţinută din „50 de dramuri floare pucioasă, 50 dramuri candel alb de Veneţia, 50 dramuri de tămâie” şi care se lua „la două ceasuri o jumătate de lingură de bucate de cele de cositor, diminiaţa şi seara, aşa înaintea prânzului, aşa şi seara”, până în momentul în care tusea va dispărea. O altă „reţetă” din acelaşi registru, propusă celor interesaţi de către Sava ieromonah, recomanda să se spargă două ouă într‑un blid, peste care se puneau „50 de dramuri de rachiu tare şi câte 10 de lămâie albă şi piper pisat”; iar combinaţia rezultată urma să fie bătută bine şi „întinsă pe câlţi de in” pe locul unde exista problema medicală. La final, monahul nu uita să menţioneze că „reţeta” sa era „bun darul lui Dumnezeu”.
Regulamentul Organic prevedea obligativitatea diplomei pentru obţinerea dreptului de practică farmaceutică, obligaţie care nu fusese stipulată până la această dată (1831). Documentul preciza că doar spiţerii „ce vor înfăţişa diplome pe numele lor, cum că într‑adevăr au petrecut cursul învăţăturei, după orînduială, la vreuna din Academii [Universităţi, n.n.], să fie volnici a ţine spiţerii în această ţară”. De subliniat că, odată cu Regulamentul Organic, nici privilegiile conferite de hrisoavele domneşti nu mai puteau înlocui diploma de studii. Pe lângă aceste prevederi, mai era stipulată obligaţia „comisiei doctoriceşti” privind controlul spiţeriilor bucureştene, în special în ceea ce priveşte comerţul cu droguri sau cu plante medicinale alterate. Totodată, a crescut numărul farmaciilor din Bucureşti de la 15 la 20, măsură care i‑a nemulţumit pe spiţerii oraşului, care au înaintat o petiţie către autorităţi. Demersul spiţerilor a fost respins, iar în motivarea lor, autorităţile au menţionat că nevoile populaţiei sunt mai presus decât interesele negustoreşti.
Aşadar, decizia privind numărul apotecilor era de neclintit: „numărul spiţeriilor în politia Bucureştilor s‑a hotărât a fi 20 […] şi au a urma pe vremea viitoare întocmai după cele legiuite”. Reacţia farmaciştilor bucureşteni trebuie privită prin prisma privilegiilor pe care aceştia le‑au obţinut de‑a lungul timpului, în sensul în care domnitorii au protejat investiţia spiţerilor prin limitarea numărului de farmacii existente în Bucureşti. Un exemplu în acest sens este jalba adresată de către spiţerul Laurenţiu Dampner, la 21 iunie 1813, domnitorului Ioan Caragea, prin care îi solicita acordarea unor privilegii, dată fiind intenţia sa de a deschide o farmacie pe Podul Mogoşoaiei. Răspunsul din partea domniei a fost favorabil, de vreme ce se hotăra ca „în soroc de şase ani […] nimeni altul spiţerie pe acest pod să nu deschidă”.
Secolul al XIX‑lea marchează, pe plan european, tendinţa învăţământului farmaceutic de a trece la un nivel superior şi de a se apropia de cadrul Universităţilor, statut care s‑a împlinit abia după Primul Război Mondial. În ceea ce priveşte învăţământul românesc farmaceutic, trebuie subliniată înfiinţarea, în anul 1857, din iniţiativa şi sub conducerea lui Carol Davila, a Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie, din care s‑a desprins Şcoala Superioară de Farmacie, întemeiată odată cu Facultatea de Medicină din Bucureşti (1869), în cadrul căreia funcţiona. Şcoala Superioară de Farmacie elibera diplome de licenţiat în farmacie.
În anul 1862, era elaborată prima ediţie a „Farmacopeei române” – intrată în vigoare în 1863 –, de către farmacistul Constantin C. Hepites. Înlocuind farmacopeea austriacă, aceasta reprezenta, cum just s‑a menţionat, „o sinteză a cuceririlor ştiinţifice din acea vreme în domeniul chimiei, ştiinţelor naturii şi farmacologiei, constituind un însemnat sprijin pentru exercitarea profesiunii de farmacist şi pentru învăţământul farmaceutic”.
■ Muzeograf, Secţia Istorie, Muzeul Municipiului Bucureşti
Gabriel Constantin
