Refuzul biografismului şi „măştile adevărului poetic”
Ștefan Aug. Doinaş este, aici nu încape îndoială, unul dintre scriitorii şi intelectualii esenţiali ai literaturii scrise în timpul regimului comunist. Membru al legendarului Cerc Literar de la Sibiu[1], el a trebuit, ca atâţia alţii, să‑şi amâne debutul cu 20 de ani. Timp în care a cunoscut puşcăria politică (a fost printre „norocoşi”: doar un an, pentru omisiune de denunţ), marginalizarea (a fost, din 1948 până în 1955, profesor în câteva sate de la marginea ţării, din Arad), interdicţia semnăturii. Manual de dragoste, debutul său, e anunţat ca iminent încă din 1944 în „Naţiunea Română”. Căpătase, între timp, girul marelui E. Lovinescu, în casa căruia citeşte, alături de Radu Stanca, în iunie 1943. În 1947, primeşte un premiu de debut pentru un volum manuscris, Alfabet poetic. Îşi va vedea acest titlu tipărit pe o carte abia în 1978, cu prilejul unei antologii.
Un autor care a scris din trecut
Cartea mareelor, volumul din 1964, e departe de a fi un best of, e o culegere prudentă, care conţine şi câteva texte pe linie, menită să‑i permită reintrarea în literatură. Se salvează mai ales prin grupajul de poeme erotice intitulate Cântece de dragoste. Autorul a debutat cu un an înainte de Congresul al IX‑lea al PCR, care a asumat oficial dezgheţul ideologic. Apărut în acelaşi an, volumul lui Nichita Stănescu, O viziune a sentimentelor, încă mai conţinea poeme strategice, obediente. Cel din 1965, Dreptul la timp – nici unul. Sunt încă anii dificili de tranziţie, când scriitorii erau nevoiţi, pentru a intra în sistem, să publice cărţi sub nivelul lor, mai puţin talentate decât autorii lor (vorba aceluiaşi Nichita). Ceea ce azi poate părea compromis, pe atunci era o mare victorie. Când un poet bolnav politic reintra în circuit, era un semn că regimul se deschidea. Abia următoarele două volume, Omul cu compasul (1966) şi Seminţia lui Laokoon (1967), vor fi un fel de bilanţ, vor recupera atât baladele din perioada cerchistă (hiturile absolute ale poeziei sale), cât şi alte texte care‑l impun clar printre cei mai importanţi poeţi ai epocii. Numai că, asemenea altora din „generaţia pierdută”, asemenea lui Ion Caraion sau Leonid Dimov, care fuseseră reduşi la tăcere vreme de două decenii, Doinaş scrie câţiva ani nu din prezent, ci din trecut. În loc să debuteze propriu‑zis, el îşi antologhează scrisul. E o situaţie de neimaginat pentru noi, azi. Culegerea din 1968, Ipostaze, e o selecţie de texte unul şi unul, dintre care multe provin din prima perioadă a creaţiei, cea baladescă. (Apropo de context: colecţia „Albatros” a proaspăt înfiinţatei Edituri a Tineretului a fost folosită de mulţi dintre şaizecişti pentru a selecta, într‑un climat politic mult mai permisiv decât cel din urmă cu un an‑doi, ceea ce ei mai considerau valabil din primele lor cărţi; în culegerea sa Alpha, de exemplu, Nichita îşi recuperează Elegia a noua, interzisă de cenzură în 1966.) Autorul era conştient de caracterul eclectic al volumelor sale, de aceea, în 1978, cu prilejul antologiei din colecţia „Biblioteca pentru toţi”, îşi datează fiecare grupaj de poeme. Cititorul poate avea, abia acum, la aproape patru decenii de la scrierea primelor texte, o imagine a devenirii sale poetice. Între timp, el era deja receptat de critica literară ca un clasic. Abia de aici încolo opera sa intră într‑un regim al receptării normalizat.
Scandalul care a umbrit opera
Am schiţat această sumară şi parţială cronologie numai ca să atrag atenţia că Ştefan Aug. Doinaş e nu numai un mare scriitor, ci şi un creator cu un destin frânt. Nu e simplu să‑l fixezi, nici ca tipologie poetică, nici ca evoluţie morală ori intelectuală. Din păcate, în ultimul deceniu, atenţia au captat‑o tentativele de denigrare pornind de la dosarul de Securitate al autorului: deschiderea a comis‑o Adrian Păunescu, în Parlamentul României, în 2003; documentarea (meritorie, dar dublată de comentarii imature, pripite) a făcut‑o George Neagoe într‑o carte din 2013, Asul de pică. Ştefan Aug. Doinaş, care încerca să speculeze pe marginea unor subiecte delicate sau vagi, precum presiunea dosarului de Securitate asupra operei, compromiterea vocaţiei autorului etc.; girul afacerii i‑a aparţinut lui Nicolae Manolescu; în fine şi, poate, cel mai important, demontarea acestor acuzaţii a fost realizată de Gelu Ionescu, într‑un articol din revista „Apostrof”, din 2014, „Cazul Doinaş”, şi mai consistent de Gabriel Andreescu, în cartea din 2015, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă sub regimul comunist, care conchide, analizând profesionist documentele de la CNSAS, că poetul a fost o „sursă benignă” şi că dosarul său „nu are conţinut de poliţie politică”. Oricum ar fi, scandalul a împins pentru multă vreme în umbră opera. Iar opera e una dintre cele mai prodigioase produse de modernitatea noastră. Monografiile, studiile care au apărut după 1989 nu au avut parte de aceeaşi expunere: nici aceea a lui Virgil Nemoianu, din 2004, Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, deşi îi aparţinea unui important teoretician, nici cele, excelente, semnate de Diana Ioana Ureche (2011), Mihaela Doboş (2013) ori Maria Cheţan (2015).
Cel mai goethean poet al literaturii române
Ştefan Aug. Doinaş e un mare poet de factură clasică. Imaginarul său, ca şi procedeele provin însă din modernitate, iar unele forme (baladescul în special) din romantism. De fapt, Doinaş e un poet care sintetizează, în opera sa, o uriaşă cultură. Temperament apolinic, el nu rupe tiparele, nu şochează, nu marchează un moment zero al poeziei române. Dar ceea ce nu reuşeşte prin radicalitate, obţine prin construcţie, prin acoperire şi prin amploarea proiectului. Din opera lui se pot realiza mai multe antologii diferite, de aceeaşi altitudine valorică. Nu e un poet inegal, inconstant. Diferenţele tematice, discursive sunt simple căi de filtrare livrescă a realului, în care afectivitatea, păstrată discret în limitele unei decenţe subînţelese (mai puţin în Psalmii din ultima perioadă), arbitrează, ţine în echilibru. Dar, indiferent de formele poeziei sale, temperatura e aceeaşi. Atitudinea e aceea a unui clasic ce‑şi supraveghează atent repertoriul. Iar repertoriul este practic inepuizabil. Doinaş e un scriitor‑orchestră. Ştefan Aug. Doinaş este, cred, cel mai goethean poet al literaturii române – nu în sensul unei influenţe asumate (deşi nici aceasta nu lipseşte), ci în acela al anvergurii şi coerenţei operei. Nu a experimentat la nivelul limbajului sau la cel al scurtcircuitului dintre cuvânt şi real, precum Nichita Stănescu, şi nici nu a conceput poezia ca individuaţie, ca Mircea Ivănescu, să spunem. De multe ori imaginaţia sa, în special cea din balade, este când exotică, fastuoasă, când încărcată de melancolie, când debordantă, dar mereu ordonată, disciplinată, produs al unei fantezii geometrice, nu fantastică, barocă, aşa cum e la Dimov. În lumea lui Doinaş, arbitrariul nu e acceptabil. Nici coincidenţa. Temele, mereu „mari”, sunt asimilate, trecute prin întregul lor istoric artistic şi abia apoi asumate, ca subiecte ale conştiinţei. Sau ca provocări poetice. Poetul nu e doar un om care se lasă copleşit de emoţie, ci un gânditor care încadrează totul într‑un uriaş sistem de reprezentaţii înainte de a‑şi asuma la nivel de experienţă cutare stare. Întâi o cercetează, o încadrează poetic, abia apoi îi cedează. Modelul e mai curând nordic, germanic decât incandescent‑mediteraneean. Până şi ludicul este temperat, deşi e o constantă. Eroticul, abundent în poezia sa, e un principiu, adesea mitologizat şi abia în al doilea stadiu experimentat. Oricum, nu se apropie niciodată de frivolitate. Registrul e mai mereu aulic, sobru. Poetul îşi ia în serios rolul, oficiază, ţine la ţinuta impecabilă. Erudiţia condensată într‑un singurul volum al lui Doinaş face să pălească orice tratat de istorie, de istorie a artei ori de filosofie. Cu toate acestea, poezia sa nu este artificială, ci doar „intelectuală”. Nu este elitistă, pentru că nu obligă la o receptare iniţiată, ci digeră cultura şi o transformă într‑un limbaj natural. Printre livreştii noştri, Doinaş e între cei dintâi.
Ştefan Aug. Doinaş nu este un poet care să poată fi redus la o formulă. Poezia sa a cunoscut etape diferite, pe care autorul le‑a putut indica însă târziu, când şi‑a alcătuit primele antologii serioase. În principal Alfabet poetic, din celebra colecţie „Biblioteca pentru toţi”, din 1978, punea ordine în sutele de texte.
Doinaş scrie, însă, indiferent de moment, o poezie de structură „apolinică”, echilibrată, fundamental clasică, în pofida multiplelor tresăriri romantice ori a unei gesticulaţii moderniste; atitudinea este însă principial clasică, de la un capăt la altul. Nu e un temperament care să se inflameze sau, cel puţin, îşi cenzurează atent patima. Poezia sa este una a nuanţelor nesfârşite, a readucerii în actualitate a unor tensiuni consacrate, de cele mai multe ori mitologice. În afară de Eminescu, nu cred că mai este în literatura română un poet a cărui operă să fie atât de mult îmbibată de livresc. Pentru autorul Vânătorii cu şoim poezia este în primul rând rescriere; dar nu reluare/ adaptare a unui text fixat în tradiţie, ci rescriere a Lumii ca text ori chiar a Lumii ca text sacru, care nu poate fi adus în sensibilitatea contemporană decât prin intuiţie intelectuală şi, în ultimă instanţă, prin disciplină ritualică. De aceea, multe dintre poemele sale au o finalitate gnoseologică şi devin subtile scenarii iniţiatice, căi de acces către o lume platoniciană a esenţelor, a valorilor perene.
Pentru a realiza acest lucru, se pune la lucru un imens material cultural îndelung sintetizat. În opera sa nu e vorba numai de o densitate a mitemelor ori a motivelor livreşti decorative (deşi cine le‑ar cataloga ar ajunge probabil să alcătuiască o veritabilă enciclopedie universală) şi nici de un limbaj infuzat de trimiteri precise ori specializate, ci de o viziune culturală organică, în care cultura a devenit principalul sistem de referinţă. Din această perspectivă, poezia lui Doinaş este gândită din start într‑o logică atemporală – de unde şi registrul ei sobru, uneori sacerdotal, chiar şi atunci când predispoziţia ludică este vizibilă. Autorul scrie despre adevărurile şi valorile intratabile şi scrie într‑o tonalitate solemnă, „ideile au piedestal”, cum formulează Eugen Simion[2]; poetul nu se adresează prezentului, ci posterităţii sau chiar eternităţii – acesta este convenţia pe care o propune. Sau, mai bine spus, aceasta este pactul în faţa căruia îşi plasează cititorul. Care cititor, trebuie adăugat, se află în faţa unei probe iniţiatice, a unui labirint cultural şi intelectual. Poezia aceasta nu‑şi etalează facil atuurile, nu seduce la primul contact, nu cucereşte prin temperatura sa ori prin implicarea cordială a unui eu acroşant, familial. Ba, aş spune, îşi refuză efuziunile confesive, chiar şi atunci când atacă teme ale intimităţii (erotismul, iubirea, vinovăţia, teama de moarte, angoasa etc.), preferând securitatea tiparelor mitologice ori convenţia baladei.
Erosul estetizat
Erosul este una dintre temele fundamentale ale poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş, încă din tinereţe. Înainte de a fi o experienţă de viaţă intensă, erosul este o probă a cunoaşterii. Altfel spus, el presupune iniţierea într‑o taină atemporală, fixată în scenarii mitologice definitive. Transferul dinspre carnal spre spiritual sau raţional se face permanent, dar şi contaminarea inversă este posibilă, sub forma unei metafore reci, calculate:
Ameţitoare, alba stalactita
care susţine bolta unui gând
cu trupul ei de raze, spumegând,
cu gura tragică şi răzvrătită;
profil de‑argint, ca marea‑ntr‑un intrând,
de unde praguri tot mai sus invită
spre‑o altă lume, furtunos ivită
din maluri şi azururi, rând pe rând;
orgolioasă de singurătate,
tiranică, născută în delir,
rivală‑n străluciri cu orhideea;
aşa mai bântuie cu voluptate
punând pe fruntea mea stigmat şi mir
amanta fără patimă, Ideia.
Amanta o fi lipsită de patimă, dar cel care o curtează nu. El trăieşte tensiunea intelectuală cu aceeaşi intensitate ca aceea a simţurilor. Ideea, cu iniţială, este absolutul, modelul intangibil, de sorginte platonică, un prag la care nu se poate ajunge decât prin intuiţie. E, altfel spus, o experienţă‑limită fulgurantă. O epifanie. Un climax al raţiunii. „Delirul”, „voluptatea” nu lipsesc, dar sunt transfigurate spiritual; cel care le‑a presimţit va rămâne marcat definitiv, va purta stigmatul, va fi un ales, un iniţiat care nu‑şi va mai afla împlinirea decât în această permanentă căutare de sine. În astfel de texte, care nu sunt deloc puţine, Doinaş este un modernist pursânge, în filiera marilor poeţi pe care, de altfel, i‑a tradus magistral, Stéphane Mallarmé ori Paul Valéry. Un critic interesat de implicarea „agonală” a eului în text, de ştergerea graniţelor dintre trăire şi scriitură, cum este Marin Mincu, a numit această etapă (care nu e, de fapt, o perioadă a creaţiei, ci o constantă, o metodă de lucru) „poezia faptului de cultură”, considerând‑o „o etapă uscată, rece, de poeta faber, confecţionând versuri lipsite de trăire, simple exerciţii formale ce nu comunică nimic dincolo de actul versificării în sine. (…) În realitate, Doinaş este un poeta artifex ce reuşeşte să suplinească lipsa de trăire prim mimeza superioară a unor formule clasicizate şi clasate de mult la rubrica diverselor manierisme.”[3] Ca o ironie involuntară, i se aplică cerchistului o lectură cantonată la nivelul formei, similară cu aceea prin care el însuşi înfiera, în Poezie şi modă poetică, Elegiile lui Nichita Stănescu drept „delir verbal”. E adevărat că o făcea valorificând, printre primii la noi, de nu chiar primul, teoriile lui Michel Foucault (la numai doi ani de la publicarea celebrei cărţi Les mots et les choses, ceea ce spune multe despre sincronizarea teoretică a lui Doinaş, mult înaintea criticii mainstream a epocii).[4] Ca să revin la Marin Mincu: verdictul este prea aspru, pentru că poezia lui Doinaş haşurează o arie tematică şi ideatică amplă, asumată cognitiv prin rigoare şi afectiv într‑o manieră reţinută, estompată, lipsită de efuziuni. Dar ceea ce nu se lasă exprimat direct se semnalizează la nivelul imaginaţiei, care este debordantă.
Erotismul are, în poezia lui Ştefan Aug. Doinaş, statut neprivilegiat, de experienţă fundamentală cu pondere similară cu altele. Vreau să spun că nu e o temă care să imprime un alt suflu poeziei: autorul rămâne imperturbabil, un actant, dar în acelaşi timp un contemplativ. Iar poezia este tocmai forma contemplaţiei. Hedonismul nu este acceptabil dacă nu e intelectualizat. În orice caz, versul nu se erotizează, nu devine febril, nu scapă de sub control, ci îşi păstrează „rigiditatea” geometrică, forma imperturbabilă. Un poem intitulat Îmbrăţişarea noastră nu este descriptiv, nici melancolic‑reconstitutiv, ci mai degrabă o provocare de supunere a unei teme fierbinţi unor rigori de compoziţie clasice:
Pământul e o sferă foarte grea:
timp netrăit s‑a adunat în ea;
atâtea nopţi de dragoste, zdrobite
în pulbere, sub lanuri şi copite.
Îmbrăţişarea noastră, ca un trunchi
ce stă‑n trecutul mort până‑n genunchi,
ridică toată dragostea pierdută
din nefiinţa‑i crâncenă, şi‑o mută
cu fiecare clipă tot mai sus
spre vorbe care încă nu s‑au spus,
spre guri ca aburul de pâine, care
doar mâine se vor pierde‑n sărutare.
Târziu, când de pe trunchiul nostru stins
frunzişul ager se va fi desprins –
noi tot vom ţine braţele‑nălţate
ca nişte crengi prin care încă bate
Un vânt spălat de orice greutate.
Iubirea este exemplară, de câte ori se petrece miracolul ei, de câte ori sacralitatea sa irumpe în real, răscumpără tot ceea ce s‑a pierdut, mută fragilitatea şi provizoratul în durată. Unică în intensitatea şi autenticitatea sa, iubirea nu este unică şi‑n gesticulaţie şi mai ales în semnificaţie. Poemul e o meditaţie despre eros şi iubire, nu o poezie propriu‑zisă de dragoste. Asumarea biografică este minimă, formală – şi asta reprezintă o atitudine definitorie a poeziei lui Doinaş. Pentru el, în cea mai modernistă tradiţie cu putinţă, poezia nu este individuaţie, ci mai degrabă contemplare impersonală, generică, a unei experienţe de viaţă care nu capătă sens decât dacă este înscrisă într‑un tipar mult mai amplu, cu potenţial generic. Cuplul participă la o aventură a fiinţei, nu a intimităţii; totul este proiectat în mit sau în cadrul solemn al cunoaşterii, extras din particularul irelevant. Evanescenţa erotică se răscumpără astfel prin conştiinţa participării la organicitatea lumii. Or, tocmai încrederea în organicitatea lumii reprezintă sursa vitalităţii şi coerenţa întregii poezii a lui Doinaş.
Erosul se dematerializează, se diafanizează, carnalul lasă locul spiritualului, tensiunea senzorială se predă celei intelectuale, iar ritualul erotic devine act de creaţie: „Când te dezbraci de rochii, un poem/ contemporan se‑mpătură pe scaun”. În loc să lase trupul să se valorifice în lumină, poetul îl opacizează şi‑l înlocuieşte cu o meditaţie asupra transfigurării realului în poezie. Gestul este orfic, dar şi convenţional. Metaforele sunt uneori dense, memorabile („sărutul – fruct de carne şi fior/ al marelui copac interior”), alteori artificioase, ostentative, barochizante („Doar tu/ mai ştii plăcerea, màtură şi rară,/ de‑a face cuib de scrum unde stătu/ eretele sărutului de pară”). Cornel Regman a sesizat însă că erosul este una dintre sursele fundamentale ale operei lui Doinaş şi că estetizarea sa nu înseamnă şi devitalizare: „Aşa se face că imperialismul erosului (capitol distinct al poeziei lui Doinaş încă de pe când îşi prezenta la premiul «Fundaţiilor» manuscrisul debutului) apare mai deloc ca numărare «din bob în bob» a dulcilor momente şi la fel de puţin ca desluşire elegiac‑analizată a stărilor de contrariere; locul acestora luându‑l proiectarea pe un ecran cosmic a semnificaţiei pământeştii întâmplări, fie ea fenomen, gest sau ipostază, ori, dimpotrivă, incizie fin aplicată în infinitul clipei, cu o detaşare «inumană» impusă de chiar dificultatea operaţiei”.[5] De aici ar proveni şi consolarea în faţa eşecului oricărei tentative de a recupera prin intensitate conştiinţa finitudinii. De fapt, aici se află cheia tensiunii erotice, a dublului standard al climaxului: în intuiţia morţii (Georges Bataille şi alţii au scris pagini memorabile pe această temă). Ieşirea din intimitate şi reflexia în planul durabil al mitului ori al ordinii perene a lumii oferă o ieşire, o soluţie.
Hitul poeziei de dragoste a lui Doinaş este precocele Astăzi ne despărţim, text publicat în revista „Kalende”, nr. 4‑5/ 1943 şi inclus, două decenii mai târziu, în ciclul Cântece de dragoste din volumul de debut. Primele versuri transportă evenimentul afectiv în logica fenomenelor cosmice:
Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s‑au despărţit apele de uscat.
Începutul de anotimp este imersiunea în atemporalitate, în lumea originară, atemporală. Cuplul este extras din contingent, poate de aici şi aparenta frigiditate emoţională:
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie…
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.
„Totul e atât de firesc”, aparent lipsit de tensiune, pentru că ruptura nu e decât continuitate, intrare într‑o ritmicitate cosmică; nu e loc pentru melodramă, pentru că cei doi sunt iniţiaţi, deţin înţelepciunea dizolvării în fluidul universului.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău…
Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s‑au despărţit apele de uscat.
Despărţirea e tot o formă de a fi împreună, ca părţi ale aceluiaşi întreg, care‑i conţine în organicitatea lui fără fisură. Ceea ce nu e tangibil individului, devine accesibil la nivel de specie, în urma asumării unei conştiinţe a participării la marele tot care este universul. Ion Negoiţescu observa această „ideologie” a poeziei într‑un studiu esenţial, care‑l împingea pe autorul Cărţii mareelor în vârful valoric al poeziei române, imediat după apariţia primelor sale volume, care nu recuperaseră întreaga poezie de tinereţe: „Dragostea este, ca la Empedocle, principiu cosmic, mult dincolo şi mult înăuntrul oricărei umanităţi; metaforic, ea îşi găseşte expresia în geologie, în ere, în începuturi de începuturi.”[6]
Secolul 21, Doinaş, contemporanul nostru I, fragment, nr. 1-6/2022
■ Critic şi istoric literar, prozator, profesor
Note:
[1] Scriitorul a mărturisit, de câte ori a avut ocazia, importanţa fundamentală a comunităţii cerchiste în formaţia sa. Selectez două confesiuni: „Eu m‑am născut a doua oară, spiritual, în cadrul acestui Cerc Literar datorită acestui mediu, datorită vecinătăţii lor, datorită laboratorului pur filosofic şi literar în care mă aflam împreună cu prietenii mei, am putut să devin ceea ce am devenit. Spun în mod absolut categoric, că fără ei nu aş fi devenit ceea ce sunt”, cf. Tabel cronologic, Ştefan Aug. Doinaş, Opere, vol. I, text ales şi stabilit, note, comentarii, variante, cronologie şi indici de Alexandru Ruja, introducere de Eugen Simion, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2016, p. XCIII. „Fac parte dintre oamenii care au avut şansa de a se naşte de două ori: o dată cu trupul, a doua oară cu spiritul. (…) M‑am născut spiritual începând de la vârsta de 19 ani, aici, în acest burg al Sibiului, între aceste ziduri ale universităţii Daciei Superioare, aici, în mijlocul acestui grup de tineri entuziaşti care se vroiau cu orice preţ scriitori, numit «Cercul Literar». Într‑un anume fel aş putea să spun că propriul meu act de naştere spirituală mi l‑am semnat eu însumi, la 4 iulie 1945, când am scris ultimul vers al baladei Mistreţul cu colţi de argint.” Cf. Ştefan Aug. Doinaş, „Împrejurările mele spirituale”, revista „Secolul 21”, numărul 1‑6/ 2003, dedicat lui Doinaş, număr realizat de Alina Ledeanu, p. 158‑159.
[2] Eugen Simion, Scriitori români de azi, Vol. I, ediţia a doua revăzută şi completată, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 142.
[3] Marin Mincu, O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX‑lea (de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu), Editura Pontica, Constanţa, 2007, p. 529.
[4] Ştefan Aug. Doinaş, Poezie şi modă poetică, ed. cit., p. 163‑164. „Reparaţia” o face Al. George, într‑un excelentă cronică recuperată în vol. La finalul lecturii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973, p. 321‑323.
[5] Cornel Regman, Dinspre „Cercul Literar” spre „Optzecişti”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1997, p. 38.
[6] Ion Negoiţescu, „Un poet plutonic: Şt. Aug. Doinaş”, în vol. Lampa lui Aladin, prefaţă de Dragoş Varga, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2021, p. 91. Iniţial volumul a apărut în 1971. Studiul, publicat în revista „Familia”, nr. 10‑11, 1970, a fost reluat şi în Engrame, Editura Albatros, Bucureşti, 1975, p. 20‑54.
Bogdan Creţu
