Cum creează calomnia o ficțiune: cazul Ştefan Aug. Doinaş
(Continuare din numărul trecut)
Prezentarea omului de cultură Ştefan Aug. Doinaş (numele de buletin – Ştefan Popa) pe Wikipedia, varianta în limba română, conţine un subtitlu, „Controverse”. Sub el, cititorul află că scriitorul Ion Caraion a făcut puşcărie politică între 1950 şi 1955 în urma denunţării sale de către Doinaş. O susţinere pe cât de inexactă pe atât de ridicolă, căci în 1950 Doinaş era profesor în satul natal, fără legătură cu lumea lui Caraion.[1] Aceeaşi pagină anunţă trimiterea în închisoare a scriitorului Ion Omescu, întrucât ar fi fost denunţat de Ştefan Aug. Doinaş. Singura „dovadă” era afirmaţia scriitorului Petre Sirin.[2]
Wikipedia reprezintă astăzi poarta de intrare a numeroşi oameni interesaţi să se informeze rapid despre personalităţi şi fapte. Importanţa ei în răspândirea clişeelor despre lume este uriaşă. Deşi rubrica unde apar referiri la denunţurile lui Ştefan Aug. Doinaş se numeşte „Controverse”, ea conţine în exclusivitate afirmaţii acuzatoare.
Punerea lângă numele lui Doinaş a cuvântului „denunţuri”, în enciclopedia liberă, urmează unei dezbateri publice intense începută în 2003. În acel an, de la tribuna Parlamentului se anunţase că dosarul de securitate al poetului Adrian Păunescu, atunci senator, conţine informări semnate de Popa Ştefan.[3] La puţine zile după aceea, câţiva membri de notorietate ai Colegiului CNSAS au prezentat, într‑un context de prestigiu[4], documente din dosarele deschise pe numele lui Popa Ştefan. Au susţinut public că acesta ar fi colaborat cu Securitatea ca poliţie politică, iar alegaţiile au fost imediat mediatizate. Evenimentul va deveni cupola sub care se vor derula, din 2003 până astăzi, dezbaterile privitoare la „cazul Doinaş”.
Evenimentul din seara zilei de miercuri 26 noiembrie 2003, organizat în seria „Întâlnirile României literare”, a lansat campania de subminare a unei personalităţi‑reper în aceeaşi măsură culturală şi morală. Acest înalt şi polivalent simbol a fost pulverizat prin lanţul de calomnii iniţiat atunci. Apariţia cărţii lui George Neagoe, Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş (Cartea Românească, 2013), în anul 2013, avea să fie punctul cel mai înalt al campaniei de denigrare morală a omului Ştefan Aug. Doinaş şi de declasare culturală a operei sale.
În acelaşi an am început să cercetez, în Arhiva CNSAS, dosarele pe numele lui Popa Ştefan, în continuarea investigaţiilor întreprinse în Arhivă încă din 2003. În anul 2015, am finalizat cercetarea „cazului Doinaş”, după ce trecusem exhaustiv prin dosarele care‑l vizau, printr‑un mare număr de materiale deschise pe numele altor oameni de cultură, care‑l invocau, şi prin manifestările sale publice cu caracter ori cu subsol politic. Rezultatele le‑am publicat în volumul Existenţa prin cultură, capitolul „Cazul Ştefan Aug. Doinaş şi denaturarea sensului Memoriei”.[5] Ele contestau campania împotriva poetului, explicând‑o prin neînţelegerea a ce spun documentele şi pur şi simplu prin mistificare.
De atunci, au trecut peste şapte ani. Confuzia şi premeditarea, ostilitatea şi mistificarea în tratarea relaţiilor lui Doinaş cu Securitatea au continuat. Au apărut însă, perseverent, şi vocile care au cerut ceva mai multă maturitate intelectuală în analiza arhivelor şi respect pentru marile personalităţi culturale. Acesta este contextul în care am revenit asupra dosarelor şi asupra dezbaterilor publice. Articolul de acum adânceşte tema transformării calomniilor la adresa lui Doinaş într‑o adevărată legendă şi regăseşte concluziile din 2015, cu câteva linii cauzale mai ferme şi cu nuanţe în ce priveşte „aportul” celor ce au lansat aceste calomnii.
Comentariile Germinei Nagâţ din România literară
Acum doi ani, România literară (nr. 10/2020) a publicat interviul acordat de Germina Nagâţ lui Cristian Pătrăşconiu. Interviului i se acorda un loc central în număr, iar portretul doamnei Nagâţ domina prima pagină. Într‑una dintre întrebări, Pătrăşconiu a atacat tema informatorilor care au primit bani. Intervievata a schimbat sensul întrebării pentru a‑l aduce în discuţie pe Ştefan Aug. Doinaş. Şi încă în ce termeni: „Aici e, cred, edificator un caz care îmi vine în minte acum: Ştefan Augustin Doinaş. Pentru mine, a fost una dintre cele mai dureroase revelaţii la CNSAS. Am plecat clătinându‑mă după ce am citit dosarul, pentru că l‑am admirat foarte mult. […] În dosar am găsit, practic, un alt om. E un episod tragic. Pentru că el a fost rugat de ofiţer să se gândească înainte să fie recrutat. O şansă să refuze. Numai că, după aceea, tot ofiţerul face raport şi scrie că Ştefan Augustin Doinaş a acceptat, că vrea să vină în Bucureşti, vrea să publice. Mai explicit de atât nu se poate!”[6]
A urmat o întrebare despre turnătorii „din proprie iniţiativă”, şi iarăşi doamna Nagâţ l‑a adus în scenă pe poet: „Am spus mai înainte despre cazul Doinaş. A fost un şoc, ceva foarte dureros pentru mine”. Pentru a întări stigma, actuala membră a conducerii CNSAS îl pune pe Doinaş în opoziţie cu Alexandru Paleologu. Mărturisirea [despre colaborare] a acestuia ar fi fost pentru doamna Nagâţ „un gest extraordinar”, ceva „cu totul ieşit din comun. A fost un gest sincer şi foarte valoros, nepreţuit, pentru că a fost singurul”! Nagâţ întreabă retoric: „De ce [Doinaş] nu l‑a urmat pe Alexandru Paleologu în gestul său de mărturisire publică?” Pentru ca opoziţia dintre cele două personalităţi să fie şi mai tranşantă, Germina Nagâţ adaugă: „Alecu Paleologu avea, în notele sale informative, o mare gentileţe – nicio inflexiune ticăloasă, nicio răutate, nicio porcărie. Aici nu vezi răutatea….” (sugerând implicit că la Doinaş erau evidente ticăloşia, răutatea, porcăria).
Falsurile Germinei Nagâţ
Ştefan Aug. Doinaş a semnat câteva memorii în termeni obedienţi după ani de închisoare şi câteva texte „pe linie”. Au fost condiţia revenirii sale în viaţa literară după ani de recluziune politică. Citez: „…activitatea scriitoricească, începută acum 21 de ani a fost şi este pentru mine o ocupaţie permanentă, susţinută, o necesitate”.[7]
Doinaş, colaborator al Securităţii? Fusese pus să semneze un angajament la începutul lunii februarie 1958, în timp ce se afla în închisoare. Nu a respectat angajamentul luat în spatele gratiilor. Referiri la aşa‑zisa lui colaborare s‑au bazat pe trei note dactilografiate semnate de „Andrei Golfin”, nume de cod al lui Doinaş. Niciuna olografă (contează, nu dezvolt importanţa acestui detaliu). Ele nu sunt denunţuri, ci simple informaţii, nimic compromiţător pentru poet. Este adevărat că documentele pot să înşele. Ofiţerii de securitate scriu că „agentul a furnizat unele note interesante”, „în activitatea sa agentul a dat dovadă de sinceritate şi obiectivitate”, „activitatea a devenit fructuoasă”. Sunt formulări care apar în cazul mai tuturor celor care au semnat un angajament. Ofiţerii trebuiau să explice de ce vor să prelungească colaborarea cu acei oameni şi să demonstreze că atunci când i‑au propus drept colaboratori nu au greşit. Şi deci că au activitate, una cu rezultate.
Dar în dosarele lui Doinaş există şi altfel de note semnate de ofiţeri care se ocupau de poet: „locotenentul … nu cunoaşte suficient întreaga istorie a acestui agent[8] dacă poate să‑l caracterizeze ca sincer şi obiectiv”; „a devenit delăsător, dificil, încearcă să evite întâlnirile cu noi, nu mai îndeplineşte sarcinile trasate” ş.a.[9]
Şi mai ales, dosarele din Arhiva CNSAS descriu manifestări ale lui Doinaş împotriva regimului, precum legăturile sale „cu o organizaţie contrarevoluţionară”, versurile lui „cu conţinut duşmănos”, contactele cu exilul anticomunist. Subversive fiind, multe acţiuni ale lui în susţinerea libertăţii creaţiei, a literaturii autentice, a demnităţii artistului nu ajungeau la lumina zilei. Ajung acum, prin deschiderea dosarelor. Ele dezvăluie încercările constante ale Securităţii de a‑l compromite. Cum şi‑ar fi compromis ofiţerii propria lor unealtă?
Faptele pe care Securitatea le‑a ţinut ascunse în arhive se potrivesc cu manifestările publice ale lui Doinaş din ultimele decenii ale regimului comunist.
Dosarele lui Doinaş vorbesc despre drama unei fiinţe lovite de istorie; despre condiţia unui om de conştiinţă căruia i se cere, de la tinereţe până la maturitate, să‑şi trădeze principiile; despre nobleţea unui creator. Portretul pe care Germina Nagâţ i‑l face lui Ştefan Aug. Doinaş, invocând documente de arhivă, este de o nedreptate fără seamăn.
Un singur detaliu menţionează Germina Nagâţ ca să probeze „păcatele de colaboraţionist” ale lui Doinaş: poetul ar fi fost invitat de ofiţer să se gândească înainte de a fi recrutat, iar deţinutul, a avut timp de gândire, totuşi a semnat. Iată concret ce apare în dosar: „I s‑a atras atenţia să nu fie pripit în luarea unei astfel de hotărâri şi în nici un caz să nu fie rezultatul poziţiei sale actuale de deţinut…”.[10] Ofiţerii îşi făceau rapoartele urmând şabloanele meseriei, totuşi, această notaţie pare de natura celor corect transcrise. Cum o interpretăm? Ofiţerul însărcinat cu recrutarea (în acest caz, maiorul Sorin Iulian) o spunea pentru a crea un plus de presiune morală, nu pentru a respecta voinţa deţinuţilor. Ar fi ridicol să gândim altfel.
În afara detaliului de mai sus, intervievata face exclusiv declaraţii teatrale: după citirea dosarului, ar fi plecat clătinându‑se, s‑ar fi confruntat cu „un episod tragic” etc. Şi încă o stratagemă: doamna Nagâţ îl invocă pe Doinaş imediat după ce Cristian Pătrăşconiu se referă la informatorii care au primit bani şi la turnătorii din proprie iniţiativă. Nu îl acuză pe Doinaş de asemenea fapte, căci totul dovedeşte contrariul, dar proximitatea blamează prin asociere. O altă tactică, deja amintită, prin care Germina Nagâţ întăreşte blamul: punerea lui Doinaş, „nedemnul”, în opoziţie cu Alexandru Paleologu, „personalitate sinceră”, de „o mare gentileţe”. Primul, cum rezultă la lectură, ticălos, autor de porcării, al doilea, deasupra unor asemenea micimi.
Contrapoziţia şochează prin falsul ei patent. Paleologu a făcut declaraţii echivalente cu denunţuri, de genul: „În anul 1947, am început să am întâlniri la domiciliul meu sau al lui Paul Dimitriu (PNL‑ist). […] Cu ocazia acestor întâlniri se făceau discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat‑popular din RPR, comentau duşmănos şi calomniau acţiunile întreprinse de PCR şi făceau propagandă împotriva acestor acţiuni.”[11] Sau: „În această scriere, Noica Constantin ataca şi defăima învăţătura materialist‑leninistă, propaga filozofia sa idealistă. Prin conţinutul ei misticoidealizat, această scriere a lui Noica Constantin are un caracter antidemocrat şi duşmănos faţă de orânduirea socialistă în general şi faţă de regimul democrat popular din RPR în special”.[12]
Paleologu a scris aceste cuvinte în anchetă, nu din proprie iniţiativă. În schimb, arestat sau interogat, Doinaş nu a lăsat vreodată pe hârtie asemenea acuzaţii. Şi nu doar atât.[13]
Mă opresc aici. Nu e în intenţia mea să‑l condamn pe Alexandru Paleologu, trecut prin închisoare, „deposedat” de tinereţe etc. Consider o răzbunare a mediocrităţii să exhibi greşelile din viaţa intimă a unor personalităţi care au oferit semenilor parcele de frumuseţe. M‑am referit mai sus la Alexandru Paleologu, exclusiv pentru a sublinia indecenţa propunerii lui ca model comportamental în scopul diminuării lui Doinaş.[14]
Urmărind cu prudenţă susţinerile Germinei Nagâţ
Există şi alte afirmaţii incorecte în răspunsurile Germinei Nagâţ, din interviul acordat lui Cristian Pătrăşconiu. Unele mai puţin importante, posibile erori de memorie. Una dintre ele: absenţa unor iniţiative de protest în rândul scriitorilor. Au existat. Dosarul lui Mircea Dinescu conţine înregistrările eforturilor sale de mobilizare a colegilor pentru semnarea unor scrisori deschise, critice, la adresa politicii culturale a regimului. Alte afirmaţii ale doamnei Nagâţ generalizează propria experienţă a căutării prin arhivă. Domnia‑sa nu‑şi aminteşte să fi găsit scriitori „care să fi refuzat în mod ferm să toarne la Securitate”. Iată unul. Luca Piţu, care răspundea în 1977 că „nu acceptă sub nicio formă colaborarea cu organele de securitate”.[15]
Germina Nagâţ susţine cu tărie că au fost distruse foarte multe dosare ale scriitorilor. Este un argument util celor care controlează dosarele. O fi şi parţial adevărat, dar aş sugera mai multă precauţie. Fostul ofiţer de securitate Cristian Troncotă, istoric, declara repetat şi cu aplomb că dosarul „Dunărea” a fost distrus la revoluţie. După doi sau trei ani de la afirmaţiile lui publice, dosarul a ajuns la CNSAS.
Ar fi de aşteptat ca susţinerile Germinei Nagâţ să fie tratate cu atenţie şi deferenţă, având în vedere experienţa ei aproape unică în sistemul naţional de studiere a arhivei Securităţii. Doamna Nagâţ a fost şefă a Departamentului de Investigaţii al CNSAS (o să revin asupra detaliului) şi face parte, astăzi, din Colegiul CNSAS. Este des invitată să vorbească despre răul comunist şi instrumentul lui principal, Securitatea. Este considerată o bună cunoscătoare a problematicii represiunii şi a documentelor pe care arhiva Securităţii le dezvăluie. Cum subliniasem deja, are o practică vastă în domeniu. Măsură a recunoaşterii profesionale, în 2013, Germina Nagâţ a primit premiul Grupului pentru Dialog Social pentru „devotamentul admirabil cu care serveşte cauza adevărului istoric, a confruntării cu un trecut traumatic (ale cărui efecte continuă să se facă, din păcate, simţite) şi a consolidării culturii politice democratice din România”. Premiul i‑a fost acordat de GDS la câtva timp după ce aceeaşi Germina Nagâţ susţinuse că volumul lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, „poate ţine loc de manual de psihologie şi de istorie” şi constituie un îndemn pentru alţii să vadă dosarele părinţilor şi bunicilor”.[16]
Va urma
Fragment din studiul Cum creează calomnia o ficţiune: cazul Ştefan Aug. Doinaş de Gabriel Andreescu. v. Secolul 21. Doinaş, contemporanul nostru I, nr. 1‑6, 2022
■ Scriitor, profesor, cercetător
Note:
[1] Este menţionat un articol al ziaristei Mirela Corlăţan din anul 2010, publicat de Evenimentul zilei, al cărui link dă eroare. Mirela Corlăţan este cunoscută pentru acuzarea cărturarului Adrian Marino de a fi fost colaborator al Securităţii. Şi mai generatoare de confuzie este o altă pagină de Wikipedia, având ca subiect „Listă cu persoane care au făcut poliţie politică în România” – vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_cu_persoane_care_au_f%C4%83cut_poli%C8%9Bie_politic%C4%83_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia (accesat la 10 decembrie 2022). La litera D îl aflăm … pe Doinaş. Şi aici este menţionat ca sursă articolul Mirelei Corlăţan.
[2] Din volumul Petre Sirin, Castele în Spania, Cronică de familie (1949–1959), Humanitas, Bucureşti, p. 261.
[3] În opinia publică domină clişeul că Adrian Păunescu a anunţat de la tribuna Parlamentului existenţa în dosarul său de la Securitate a unor note informative aparţinând lui Ştefan Aug. Doinaş (Popa Ştefan), semnate cu numele conspirativ „Gogu Ivan”. În fapt, adresa trimisă senatorului de către CNSAS, la data 3 octombrie 2003, cu numele persoanelor care au dat note despre Păunescu, sub diferite coduri, a fost citită de o colegă de partid, Maria Antoaneta Dobrescu (Alin Bogdan, „Adrian Păunescu şi‑a turnat turnătorii: Ion Caraion şi Ştefan Augustin Doinaş”, Adevărul, 7 octombrie 2003: https://adevarul.ro/stiri‑interne/societate/adrian‑paunescu‑si‑a‑turnat‑turnatorii‑ion‑921628.html ‑ accesat la 12 decembrie 2022).
[4] Întâlnirile României literare, care se desfăşurau la Clubul Prometheus. În seara zilei de 26 noiembrie 2003, tema Întâlnirilor… a fost „Scriitorii şi Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”.
[5] Capitolul, în Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist, Polirom, 2015, pp. 259‑289.
[6] Cristian Pătrăşconiu, „INTERVIU, Germina Nagâţ: Scriitorii şi delaţiunile la Securitate”, România literară nr. 10/2020 – https://romanialiterara.com/2020/03/germina-
nagat-scriitorii-si‑delatiunile‑la‑securitate/ (accesat la 5 decembrie 2022).
[7] Arhiva CNSAS, Dosar informativ I 2628, vol. 1, f. 10.
[8] Acesta era cuvântul cel mai des utilizat în dosarele de urmărire informativă.
[9] Arhiva CNSAS, Dosar R 874/I privindu‑l pe Popa Ştefan, nume „Gogu Ivan, f. 2. Aceste susţineri ale ofiţerilor de securitate fac parte din categoria … sincerităţilor. Pentru problematica interpretării documentelor din arhiva Securităţii, vezi pe larg Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Polirom, Iaşi, 2013 ‑http://www.revistadrepturileomului.ro/assets/books/2013__Carturari%20opozanti%20si%20documente.pdf – accesat la 15 decembrie 2022).
[10] Arhiva CNSAS, Dosar R 874/I f. 3.
[11] Arhiva CNSAS, Dosar P nr. 000336, Dosar de anchetă I 523, vol. 1, f. 167, 167v.
[12] Idem, f. 176.
[13] O notă indică folosirea de către Paleologu, în timpul unei şedinţe a Uniunii Scriitorilor, a unui document care proba activitatea legionară a lui Mircea Sîntimbreanu în perioada studenţiei. Germina Nagâţ dă un nimb de măreţie mărturisirii lui Paleologu eludând esenţialul: Alexandru Paleologu nu a spus un cuvânt despre primirea de bani pentru informaţiile transmise Securităţii. Să punem vorbele demnitarei (secretară de stat) faţă în faţă cu verdictul unui om de mare luciditate, Adrian Marino: „Ceea ce mă dezgustă în cazul lui conu’ Alecu Paleologu nu este faptul că a fost informator. Au fost zeci şi sute de mii. Nici măcar exhibiţionismul snob-monden al unei astfel de mărturisiri. Pe care, în treacăt fie spus, nu-l gust deloc. Ci mărturisirea că a fost plătit «cu bucata», cu 300.400 lei «informaţia»” (Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Polirom, Iaşi, 2010, p. 399).
[14] M‑am referit pe larg la „cazul Paleologu” în volumele Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Polirom (2013) şi Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist (2015), ca reacţie la încercările de a‑l transforma pe cunoscutul eseist într‑un model de eleganţă comportamentală. Regret că nu am luat distanţă, în acelaşi timp, faţă de lecţiile pe care unii moralişti de birou le dau acestei personalităţi greu încercate de viaţă.
[15] Arhiva CNSAS, Dosar I nr. 146674, f. 31.
[16] Citate din „Liiceanu, despre «Dragul meu turnător»: Cartea mea este o poveste despre fiarele pădurii”, Agerpres, 29 octombrie 2013 (https://www.agerpres.ro/cultura/2013/10/29/liiceanu‑despre‑dragul‑meu‑turnator‑cartea‑mea‑este‑o‑poveste‑despre‑fiarele‑padurii‑20‑36‑46 – accesat la 13 decembrie 2022). Germina Nagâţ nu a fost singura autoare a unor laude mirobolante. Virgiliu Ţârău, atunci vicepreşedinte al Colegiului CNSAS, a prezentat volumul drept o „nestemată”, chiar un „ghid pentru viitoarele generaţii care vor relua această discuţie şi vor încerca să înţeleagă ce i s‑a petrecut României în timpul comunismului”.
Gabriel Andreescu
