Regele Ferdinand I urca pe tronul României la 28 septembrie/ 11 octombrie 1914. Cel care, timp de 25 de ani, trăise în umbra severului şi sobrului rege Carol I, evoca în acea zi personalitatea puternică a unchiului său, la depunerea jurământului în faţa Parlamentului[1]; noul rege cerea, într‑un discurs, unirea de cuget şi acţiune a tuturor românilor pentru rodnicia Domniei Sale, închinată neamului românesc: „Sunt sigur că, însufleţiţi de (…) înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea tronului şi Ţării unirea în cugetare şi în acţiune, care este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri naţionale”[2]. Acest apel la unitate a fost repetat des de rege de‑a lungul domniei sale, suveranul dorind şi considerând că cea mai oportună formulă de guvernare a ţării erau cabinetele „de uniune naţională”. Interesant este că, în cursul anilor, regele a dat, cel puţin păturii politice, motive de dezbinare din cauza favorii acordate lui Ion I.C. Brătianu.
Nicolae Iorga îi făcea regelui aflat la începutul domniei următorul portret: „Era pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în seamă, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranţă”[3]. Conjunctura istorică a permis însă ca Regele Ferdinand I să se încoroneze, la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia, ca suveran al României Mari. El însuşi „nu se socotea un om mare, un erou, o personalitate istorică. El considera că aşa a vrut soarta, aşa a hotărât Dumnezeu, ca el să devină regele tuturor românilor”[4]. Datorită modestiei sale şi a timidităţii exagerate, se pare că suveranul nu a îndrăznit nici o clipă să‑şi aroge un rol de frunte în crearea României Mari. Era, fireşte, realist şi logic, însă atât contemporanii, cât şi posteritatea imediată (până la sfârşitul anilor ‘40) au creat în jurul său, mai ales după moarte, aura unei personalităţi istorice de prim rang, iar încoronarea sa din octombrie 1922 avea să păstreze, datorită propagandei, imaginea un eveniment istoric înălţător, un spectacol fastuos. Se pare însă ca regele a plătit scump[5]. Şi‑a înfrânt pornirile şi sentimentele personale, hotărând a‑şi face datoria faţă de patria adoptivă. Grăitoare sunt, în acest sens, mărturiile privind atitudinea sa la Consiliul de Coroană, desfăşurat în 14/ 27 august 1916 la Palatul Cotroceni din Bucureşti[6]. Evenimentele ulterioare au arătat că regele nu se înşelase: calea pe care a ales‑o în vara lui 1916 i‑a adus consacrarea ca personaj istoric luminos – Ferdinand cel Leal.
Pregătirea sa anterioară, disciplina personală şi formaţia de militar de carieră au făcut ca regele să se comporte exemplar în timpul războiului mondial[7], atât pentru supuşii săi, cât şi pentru aliaţii săi; este suficient să amintim eficienţa actului neratificării tratatului de pace de la Bucureşti/ Buftea[8]. Chiar dacă acţiunea a fost inspirată de Ion I.C. Brătianu şi susţinută de Regina Maria, nu trebuie uitat că presiunile asupra regelui au fost mari şi situaţia sa, extrem de delicată; i s‑a aplicat un tratament dur chiar de membrii familiei sale din Germania, iar limita decenţei şi a bunei cuviinţe a fost deseori încălcată de unii din supuşii săi, care au instigat la detronarea sa[9].
Odată furtuna încheiată, Ferdinand I revenea în capitala sa, la 1 Decembrie 1918 – ziua în care lua naştere România Mare. În aceeaşi zi, în Bucureşti, entuziasmul populaţiei atinsese cote maxime: la defilarea trupelor „când a apărut regele cu regina şi cu generalul Berthelot a fost un adevărat delir”[10]. Cei doi eroi ai momentului, Ferdinand şi Maria, care nici peste patru ani aveau să fie încoronaţi ca suverani ai României Mari, aveau în acele zile, în afară de emoţii şi însufleţirea dată de evenimente, puncte de vedere diferite. Regina Maria, entuziastă, i se adresa regelui: „Spune‑mi, Nando, (…) îţi dai seama că ai devenit un om mare? Realizezi pe deplin (…) ce reprezinţi de aici încolo în istoria acestui popor? Tu, care o viaţă întreagă ai fost un modest, un om care te‑ai îndoit de tine, cuprinzi în mintea ta toată semnificaţia de a întrupa visul secular al unui neam de 18 milioane de locuitori?”[11]. Regele, rezervat, „cu creştinească, monahală smerenie (…) primea în conştiinţa lui verdictul Providenţei, care după atât de cumplite suferinţe, făcea din el pe regele tuturor românilor”[12]. Atitudinile diferite ale regalilor soţi ar putea fi explicate atât prin trăsăturile lor de caracter, cât şi prin educaţia pe care o primiseră.
În săptămânile imediat următoare, regele avea să promulge decretele prin care erau ratificate actele de unire ale provinciilor istorice româneşti din Imperiul Austro‑Ungar: Transilvania (la 11/ 24 decembrie 1918) şi Bucovina (la 18/31 decembrie 1918)[13]. În anii imediat următori, provinciile unite la patria‑mamă aveau să se integreze administrativ, politic şi economic. Populaţia lor, chiar dacă trecea prin momente grele şi incertitudini, îşi iubea suveranul şi îl primea în mijlocul său cu dragoste şi respect. În mai 1919, Regele Ferdinand, alături de Regina Maria, a vizitat Transilvania. Populaţia i‑a întâmpinat cu căldură în multe sate şi oraşe[14]. Peste tot, românii se adunau în jurul regelui lor, aclamându‑l şi ovaţionându‑l. Trei ani mai târziu, vârfurile politice din Ardeal aveau să fie foarte reţinute sau chiar să se abţină de la participarea la serbările încoronării din inima Ardealului (în cazul fruntaşilor Partidului Naţional Român), încercând să lase impresia indiferenţei generale a ardelenilor faţă de acest eveniment.
Regele şi regina au fost la fel de bine primiţi şi în cadrul vizitei lor în Bucovina şi Basarabia, în mai 1920[15]. Caldele primiri ce li s‑au făcut au arătat admiraţia şi dragostea românilor din toate provinciile istorice pentru suveranii lor. Trei ani mai târziu, în 1922, chiar dacă unele speranţe fuseseră înşelate, românii şi supuşii de alte naţionalităţi nu erau indiferenţi faţă de regele lor.
Acesta, într‑un gest simbolic, participa la 26 august 1920 la reînhumarea capului lui Mihai Viteazul, la Mănăstirea Dealu din Târgovişte[16]. Cu acest prilej, el rostea un discurs în care sublinia importanţa lui Mihai Viteazul pentru istoria neamului şi speranţa pe care el a dat‑o românilor prin actul său istoric. Subliniind arcul peste timp şi identitatea de idealuri a românilor de atunci şi din vechime, regele făcea din nou apel la unitate şi la conştiinţa datoriei: „Dea Domnul ca mărimea jertfei lui Mihai Viteazul şi amintirea pururea vie a suferinţelor seculare ale unui neam întreg, precum şi a măreţei răsplăţi prin izbânda noastră, să ne fie îndemn statornic spre înălţarea sufletelor către acea unire a tuturor, de la mic până la mare, în munca pentru binele obştesc, prin care să putem consolida ceea ce ne‑a ajutat Dumnezeu să câştigăm, căci grea este răspunderea ce avem faţă de trecutul şi viitorul neamului românesc”[17]. Înainte de începutul războiului, când soarta alianţei României încă nu se hotărâse, fruntaşul conservator Nicolae Filipescu se adresase regelui, într‑o cuvântare, făcând o paralelă între Mihai Viteazul şi destinul lui Ferdinand: „Vei fi cel mai mare Voievod al Ţării, împodobindu‑te cu titlurile lui Mihai Viteazul: Domn al întreg Ardealului, al Ţării Româneşti şi al Moldovei… sau, răpus în cel mai suprem avânt de vitejie a neamului, vei fi totuşi sfinţit ca erou naţional. (…) De aceea, mărirea ce ţi‑o urăm, Sire, este să te încoronezi la Alba‑Iulia, sau să mori pe câmpia de la Turda”[18]. Izbânda fusese deplină. Regele putea pecetlui Marea Unire, punându‑şi pe frunte Coroana de oţel a României, în Cetatea Alba Iulia.
Familia Regală şi Încoronarea
În momentul în care lucrările Comisiei Încoronării s‑au precipitat, generalul Averescu l‑a anunţat desfăşurarea ceremoniilor în septembrie 1921. Surpriza a fost însă de proporţii, când regele a anunţat pe general că se află în imposibilitatea de a fi în acord cu data stabilită. Fireşte, motivul că mantiile regale nu erau gata era expeditiv. Regele, care în momentul discuţiei cu Averescu se fâstâcise, a fost fără îndoială bucuros când acesta a lăsat lucrurile în voia soartei[19]. S‑a văzut în această decizie refuzul regelui de a mai acorda credit guvernării averescane, şi, prin extensie, intenţia de a readuce la putere pe Ion I.C. Brătianu[20].
Regina Maria explică cu totul altfel această decizie. După spusele sale, regele nu ar fi insistat niciodată să fie încoronat (ceea ce, datorită rezervei sale naturale şi a timidităţii exagerate, ar putea fi adevărat), şi că organizarea ceremoniilor ar fi fost o dorinţă populară, la care regele ar fi subscris, dacă evenimentul s‑ar fi desfăşurat în bune condiţii[21]. Or, sub guvernarea Averescu, regele ar fi rezistat acestei oferte – care i se făcuse din primăvara lui 1920! – considerând că nu era momentul. După cele încredinţate de regină jurnalului zilnic, suveranul ar fi fost îngrozit de preţul prea ridicat al ceremoniilor „în momentul în care ţara se afla în dificultăţi financiare”[22] – şi ar fi refuzat să fie încoronat cu un asemenea preţ şi în asemenea condiţii. De ce regele nu a mărturisit acest motiv generalului Averescu? Ne putem întreba pe bună dreptate dacă Ferdinand nu juca un scenariu pus la cale de puternicul lider liberal.
Când, după şedinţa Cabinetului de la Sinaia, din 24 august 1922[23], regele a fost înştiinţat că ceremoniile vor avea loc la 15‑17 octombrie, suveranul, care nu găsea oportun momentul, a arătat o opoziţie formală, pentru că, spunea el reginei, Brătianu era, totuşi, omul care ştia ce făcea; iar regele, care avea nevoie de Guvernul Brătianu, se hotărâse să‑i acorde sprijinul său; nu era câtuşi de puţin mulţumit să ştie că celelalte partide contestă evenimentul organizat de guvernul naţional‑liberal[24]. De aceea, regele, care dorea pentru eveniment strălucire şi unanimitate, a angajat discuţii şi consultări cu liderii partidelor politice aflate în opoziţie, avându‑l ca emisar pe prinţul Barbu Stirbey[25]. Se ştie însă că atât Iuliu Maniu, cât şi Ion Mihalache au rămas fermi pe poziţiile lor, de a nu participa la eveniment[26]. Regele, care sub înfăţişarea sa de timid era extrem de vindicativ, nu le‑a iertat niciodată refuzul[27].
Stabilindu‑se în cele din urmă detaliile desfăşurării ceremoniilor, clerul catolic a declarat împotrivirea sa făţişă ca regele – de confesiune catolică – să fie încoronat într‑o biserică ortodoxă, de clerul ortodox[28]. Şi cum clerul catolic ameninţa cu anatemizarea, regele s‑a văzut dintr‑odată într‑o situaţie disperată. Acelaşi prinţ Ştirbey a trebuit să ducă, în luna septembrie, discuţii cu înaltul cler catolic; în cele din urmă, pentru a mulţumi toate părţile, Regina Maria a dat soluţia desfăşurării încoronării propriu‑zise pe platou, în faţa catedralei[29]. Printre manuscrisele regelui din aceea perioadă, câteva rânduri, rod al meditaţiilor amare, mărturisesc chinurile sufleteşti ale regelui, în întreaga sa domnie: „Numai cei care au tradiţii de familie, de religie şi în care au fost formaţi încă din copilărie de tradiţii şi de autoritatea morală a principiilor – pot înţelege ce înseamnă să le sfărâmi tu însuţi, pentru a săvârşi o altă datorie: aceea de a răspunde la chemarea poporului tău”[30].
Am amintit mai sus speculaţiile ce s‑au făcut pe tema încoronării regelui prin voinţa lui Brătianu. Chiar dacă regele a trebuit să depăşească o situaţie‑limită, asta nu i‑a redus cu nimic satisfacţia şi deosebita bucurie de a‑şi pune singur coroana pe cap; el, ca şi regina, avea lacrimi în ochi. Regina Maria a fost, datorită puternicei sale personalităţi, personaj principal al încoronării. Atât a spectacolului propriu-zis, cât şi a preliminariilor acestuia. Am amintit ce loc important aveau în amintirile ei cele trei încoronări la care asistase. Am sugerat, de asemenea, că ea s‑ar fi putut afla în spatele dorinţei generalului Averescu de a organiza ceremoniile încoronării după model britanic. Este foarte posibil, cu toate că în Jurnalul său menţionează că atât ea, cât şi regele nu au vrut niciodată să fie încoronaţi sau, menţionând pregătirile febrile din toamna lui 1921, îşi afirma dezaprobarea faţă de cheltuielile exorbitante; tot ea se declara împotriva construirii Catedralei de la Alba Iulia înaintea ceremoniilor, contra cronometru[31].
Datorită hotărârii sale caracteristice şi a dorinţei de independenţă, regina a fost total dezaprobatoare la aflarea veştii că ceremoniile urmau să se desfăşoare în octombrie 1922: „Am fost foarte supărată şi l‑am întrebat (pe Brătianu – n.n.) cum poate să‑mi facă una ca asta, aşa, fără nici un fel de pregătire”. La răspunsul prim‑ministrului că încoronarea trebuia făcută urgent, din motive politice, regina a rămas pe gânduri: „Aş vrea să‑i ajut din toate puterile. I‑am spus că mă voi mai gândi”[32]. Dar în faţa atitudinii hotărâte a regelui de a da girul său guvernului liberal, Regina Maria ezită: „Asta s‑a făcut fără ca eu să fiu consultată! Am dezaprobat în mod hotărât (…), dar apoi am declarat că, fiind loială în acţiuni soţului meu, trebuie să iau şi eu parte la asta, deci voi face tot ce îmi va fi cu putinţă pentru ca totul să iasă bine”[33].
Din cauza circumstanţelor – refuzul unor lideri politici de a participa la solemnităţi – regina era extrem de nemulţumită: „Nu‑mi place toată treaba asta. Este trist şi dureros să nu avem întregul popor în jurul nostru la un asemenea eveniment; dar încep să cred că asta va fi foarte probabil, având în vedere calităţile politicienilor cu care avem de‑a face. Deci acum ajut cum pot, dar fără sentimentul extraordinar pe care o asemenea ocazie ar trebui să mi‑l provoace”[34]. Din cauza absenteismului unor partide politice, regina găseşte o soluţie – credea ea – salvatoare; participarea cât mai multor principi străini, care să dea evenimentului o anvergură europeană: „Am insistat ca să fie invitaţi principi străini. Dacă propriul nostru popor nu ne poate înconjura la o asemenea ocazie, dacă ura lor pentru Brătianu este mai puternică decât loialitatea faţă de noi, atunci trebuie să le arătăm că suntem solidari cu ţările Europei”[35].
Ea însăşi purcede în a lansa invitaţiile; şi cum primii care trebuiau invitaţi erau principii din ţările aliate, depeşele confidenţiale au pornit către Buckingham şi Quirinale: „Am scris deja lui Georgie (George al V‑lea al Angliei – n.n.) şi italianului (Vittorio‑Emmanuelle al III‑lea – n.n.) să ne trimită pe fiii lor”[36]. Şi dacă răspunsul lui „Georgie” a fost imediat şi favorabil, în cazul „italianului” lucrurile nu au stat chiar aşa. Regina Elena a Italiei avea să‑i răspundă reginei României, la jumătatea lunii septembrie: „Chiar în acest moment am primit scumpa şi afectuoasa ta scrisoare. Regretăm nespus, dar nu putem accepta amabila Voastră invitaţie. Din păcate, fiul Nostru este pe mare şi nu se întoarce din croazieră decât la sfârşitul lui octombrie. El va regreta tot la fel de mult ca şi Noi…”[37] Atunci, o altă idee îndrăzneaţă i‑a venit reginei: chiar dacă Republica franceză urma să fie reprezentată oficial, a invitat şi un reprezentant al Casei de Franţa. Acesta nu putea fi decât amicul regelui şi al său, ducele de Vendôme împreună cu ducesa, soţia sa (care, de altfel, era vară primară a suveranului României). Refuzul elegant al ducelui a curmat însă entuziasmul regal.
Rudele apropiate nu erau nici ele în măsură să dea strălucire prin prezenţa lor încoronării lui „Nando” şi a lui „Missy”. Fratele regelui, prinţul Wilhelm şi şeful Casei de Hohenzollern, nu mai era decât un simplu particular; el îi mai reproşa din când în când lui Ferdinand că acesta contribuise la ruinarea lui şi a familiei. La rândul lor, surorile reginei erau într‑o situaţie dificilă. Victoria Melita (Viktoria Kirilovna), mare ducesă a Rusiei, era o emigrantă rusă la Paris, abia scăpată din vârtejul revoluţiei bolşevice. Cealaltă soră, Alexandra, prinţesă de Hohenlohe‑Langenburg, nu mai era nici ea decât un simplu cetăţean al Republicii de la Weimar. Pe când regina se pregătea febril pentru marele eveniment, sora ei amintea numai în treacăt de acesta; prefera să se arate îngrijorată de criza politică din Grecia şi să i se plângă, cu amărăciune şi vădită frustrare, de necazurile cotidiene, descriindu‑i viaţa mizeră din Germania postbelică şi comparând‑o cu cea a regalei sale surori[38].
O excepţie care putea face fericirea reginei era sora sa cea mai mică, Beatrice (Baby). Aceasta, căsătorită cu Don Alfonso de Bourbon, principe d’Orlèans şi infante al Spaniei, putea foarte bine să reprezinte, alături de soţul ei, Coroana Spaniolă. Având în vedere dificilele raporturi ale infantelui Alfonso cu vărul său, Regele Alfons al XIII‑lea, a fost nevoie ca Regina Maria să‑l implore pe acesta din urmă, într‑o scrisoare confidenţială, de a‑i da surorii şi cumnatului ei mandat oficial pentru a fi prezenţi la încoronare[39]. Regele Spaniei odată înduplecat, draga ei soră Baby primeşte şi misiunea de a o reprezenta pe regină la Casele pariziene furnizoare, pentru a‑i trimite podoabele necesare strălucitorului eveniment. Într‑o scrisoare, Beatrice o anunţa pe regină că i s‑a livrat coroana de aur, pe care i‑o trimitea prin locotenent‑colonelul Nicolae Drossu, directorul reşedinţelor regale[40].
Cât despre restul familiei, suveranii erau întru totul mulţumiţi. Fiul lor cel mare, principele moştenitor Carol, avea o viaţa de familie exemplară, alături de frumoasa sa soţie Elena de Grecia şi de micul lor Mihai, pe atunci în vârstă de un an. Cu titlu oficial avea să participe la ceremonii şi principesa Irina (Tim) a Greciei, sora principesei moştenitoare, aflată mai tot timpul la Sinaia şi participând nemijlocit la viaţa de familie de la Foişor[41].
Principele Nicolae se afla pe atunci la studii în Marea Britanie. După ce absolvise celebrul colegiu Eton (în vara lui 1922), Nicolae se îmbarcase, pentru stagiul militar, pe o navă de război britanică. Colonelul Hansell, ataşat pe lângă principe, scria în 1921 Reginei Maria, întrebând‑o care era data sigură a încoronării şi ce repercusiuni ar fi putut avea evenimentul asupra studiilor lui Nicolae, care ar fi trebuit în această situaţie să părăsească pentru o vreme Etonul; foarte subtil, Hansell sugera ca principele să fie lăsat la studii, participarea sa nefiind foarte importantă! La începutul lui 1922, deja tânărul Nicolae (avea aproape 19 ani) scria mamei sale de la Eton, interesându‑se dacă încoronarea, după cum auzise, urma să aibă loc în mai (eventual 10) în acel an. Inconştient de importanţa momentului, întreba cu un ton afectat ce s‑ar fi făcut cu studiile dacă ar fi venit la Alba Iulia: nu că i‑ar fi părut rău, dar printre altele, pierdea şi o croazieră în Spania[42]. Se pare că tonul ulterior al mamei sale l‑a făcut să‑şi dea seama de imposibilitatea proiectelor lui de vacanţă. De la rezerva iniţială, Nicolae ajunsese la o expansivitate extraordinară: într‑o scrisoare către regină, scria că nu mai are nicio dorinţă decât aceea de a veni la încoronare; cu acelaşi prilej, îşi exprima speranţa că evenimentul va fi strălucitor prin participarea tuturor suveranilor europeni înrudiţi cu ei[43].
Corespondenţa Reginei Maria referitoare la încoronare s‑a purtat şi cu mica principesă Ileana care, la numai treisprezece ani, făcea în septembrie 1922 o călătorie la Paris. Naiva Ileana, aflând de criza politică din Grecia, îşi întreba mama dacă în acele condiţii evenimentul mai putea avea loc[44]. Ezitările şi uimirile celor doi copii mai mici ai lui Ferdinand şi ai Mariei nu au împiedicat însă participarea lor la evenimentul cel mai strălucitor al domniei părinţilor.
O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu participarea fiicelor mai mari ale suveranilor. Elisabeta, căsătorită în 1921 cu George, pe atunci moştenitor al coroanei elene, venea des în România, dorindu‑şi, mai mult ca orice, o viaţă liniştită de simplă burgheză. În vara anului 1922, Elisabeta fusese foarte bolnavă. Venise în august să‑şi petreacă convalescenţa în aerul curat al Sinaiei şi la Constanţa. Chiar dacă starea ei fizică era bună, Elisabeta trecea prin stări depresive care îngrijorau pe toţi membrii familiei[45]. După toate acestea, în Grecia a izbucnit o gravă criză politică, încheiată cu abdicarea Regelui Constantin I şi cu urcarea pe tronul elen al soţului ei ca George al II‑lea[46]. Astfel, Elisabeta devenea regină a Greciei, lucru pe care nu‑l dorise niciodată. La aflarea veştii a făcut o criză de isterie; ea, care idealiza viaţa liniştită la Sinaia, era nevoită acum să împartă cu soţul ei toate greutăţile unei domnii şi primea un statut ultra oficial chiar şi la curtea părinţilor săi.
Reginei Maria, „soacra Balcanilor”, i s‑ar fi părut ideal ca ginerele său – proaspăt rege – să poată participa la serbările încoronării. Însă din cauza situaţiei tulburi din Grecia, acesta nu‑şi putea părăsi postul nici pentru câteva zile. Găsea însă de cuviinţă să‑şi anunţe socrii că va organiza la Catedrala arhiepiscopală din Atena un Te Deum, participând cu guvernul şi cu toate oficialităţile, atât din respect pentru socrii săi, cât mai ales pentru a‑şi mulţumi capricioasa soţie[47]. Şi chiar dacă Grecia urma să fie reprezentată la nivel diplomatic şi al Curţii regale elene – prin mareşalul său şi prin întâiul adjutant al regelui George[48] – se impunea, fireşte, ca noua regină să participe la marele eveniment. În vederea acestuia, în România a sosit doamna Kalergi, doamnă de onoare a noii regine[49], iar pe lângă regina Elisabeta a fost ataşat special la încoronare maestrul de ceremonii al Curţii Române – Ioan V. Stârcea[50]. Însă, cu toate pregătirile şi insistenţele ce se făceau, cu toată datoria pe care noua regină o avea faţă de părinţii săi, confuzia psihică şi sufletească în care se afla au făcut‑o să refuze participarea oficială la ceremonii. Abia cu câteva zile înaintea încoronării ea s‑a hotărât să participe la serbările de la Alba Iulia şi de la Bucureşti[51].
Şi cum fiica lor cea mare nu le crease destule probleme, suveranii au avut regretul de a nu‑l putea vedea la eveniment nici pe celălalt ginere regal, Regele Alexandru al Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Le curtea sârbă necazurile se ţineau lanţ. Certurile tinerei regine Marioara cu cumnatul său – George, fratele mai mare al lui Alexandru, ce renunţase la drepturile sale asupra tronului – au provocat acestuia o apetenţă subită pentru drepturile la care renunţase atât de lesne. Şi, cum la Belgrad nu se mai putea face auzit decât prin acuzaţii, a acuzat‑o pe Regina Marioara de „a‑l ţine sub papuc pe soţul ei, încă înaintea terminării lunii de miere” şi dorind să transforme Iugoslavia într‑o colonie a României. Şi cum Mica Înţelegere îşi avea duşmanii săi la Belgrad, aceştia începuseră să se agite în favoarea uşuraticului prinţ George, care, de altfel, îşi făcea partizani printre ofiţerii în rezervă şi printre comunişti[52]. Regele Alexandru, pe lângă faptul că nu putea trece în acele zile în România – voia să demonstreze păturii politice de la Belgrad că zvonurile sunt neîntemeiate – a luat, deci, decizia de a nu participa la ceremoniile de la Alba Iulia nici el, dar, iniţial, nici soţia sa[53]. Regele Ferdinand voia să o aibă pe fiica sa alături de el, aşadar rugăminţile către Regele Alexandru nu au întârziat să apară. La un moment dat, „Mignon” era extrem de bolnavă şi, aflându‑se la tratament la Marienbad, îşi anunţa părinţii că medicul îi interzicea o asemenea oboseală. A reuşit însă să îndulcească hotărârea soţului în ceea ce o privea, în timpul unei scurte vizite la Paris[54]. Alături de sora sa, Regina Elisabeta a Greciei, a făcut prestigiul participării regale la eveniment.
Toate aceste frământări din sânul Familiei regale, în lunile septembrie şi octombrie 1922, toate aceste incertitudini şi îndoieli sunt numai un mic capitol din cronica acelei toamne. Nu erau însă decât o furtună într‑un pahar cu apă, pe lângă scandalul iscat în sânul partidelor din opoziţie şi a presei acestora, la anunţarea oficierii încoronării sub auspiciile guvernului liberal.
Sărbătorirea Încoronării în capitalele europene
Reprezentanţa României la Roma a serbat încoronarea printr‑un Te Deum la biserica română, la care au participat D. Testi, subsecretar de stat al Ministerului italian de Externe, ambasadorii şi miniştrii străini de pe lângă Quirinale şi personalul legaţiei române. Aceiaşi au fost prezenţi, seara, la sediul legaţiei României, unde, în cinstea evenimentului, ministrul român a oferit o recepţie[55]. Tot la biserica română din Roma a avut loc, pe 17 octombrie, un Te Deum celebrat în prezenţa cardinalului Gaspari, secretarul de stat al Vaticanului, şi a şefilor misiunilor diplomatice acreditate pe lângă Sfântul Scaun[56]. Vaticanul, destul de rezervat faţă de încoronarea regelui, a fost reprezentat la ceremonii de nunţiul papal Marmaggi[57]. Asta, după ce clerul catolic din România determinase Casa Regală să scoată momentul încoronării propriu‑zise din catedrala ortodoxă[58].
La Paris, ceremoniile încoronării au fost serbate de colonia română şi de oficialităţile franceze. Pe 17 octombrie, la capela română, părintele Radu a celebrat un Te Deum la care a asistat preşedintele francez Alexandre Millerand şi alţi înalţi funcţionari ai republicii[59]. Entuziasmul parizienilor a fost dublat de telegrama pe care preşedintele consiliului municipal al Parisului o adresa primarului Capitalei noastre: „În aceste zile de entuziasm naţional, când România Mare sărbătoreşte pe nobilii săi suverani, Parisul adresează municipalităţii şi populaţiei capitalei române salutul său frăţesc şi dorinţele cele mai călduroase”[60]. Tonul general al presei franceze era entuziast. La Victoire scria: „Nicio ţară nu se va asocia cu mai multă sinceritate la bucuria amicilor noştri de la Dunăre, decât Franţa. Încoronarea suveranilor români este simbolul renaşterii României”[61]. La rândul său, ziarul Le Figaro publica articolul baronului Robert de Flers, mare prieten al românilor şi al suveranilor, şeful misiunii franceze din România în timpul războiului: „Această zi solemnă este răsplata credinţei milenare în drepturile sfinte ale românismului. Regele Ferdinand a dat dovadă de cel mai înalt simţ patriotic, gândindu‑se numai să conducă ţara sa spre viitorul unde o cheamă destinul. Mulţumită energiei şi calităţilor alese ale regelui, reunite cu o încredere nestrămutată a Reginei Maria, oraşul Alba Iulia a reintrat în istorie în momentul în care suveranii s‑au încoronat în această cetate străveche. Acest act este simbolul strălucitor al unirii tuturor latinilor, care astăzi sărbătoresc împlinirea speranţelor lor în credinţa strămoşească şi bucuria de a‑şi fi recăpătat libertatea”[62].
În capitala elenă, la Biserica Sfânta Irina, Regele George al II‑lea, ginerele suveranilor încoronaţi, fratele său, principele Paul, membrii guvernului, autorităţile civile şi militare, reprezentanţii universităţilor şi ai consiliului comunal al Atenei, împreună cu corpul diplomatic acreditat, au asistat la celebrarea unui Te Deum. După serviciul divin au participat la o recepţie oferită de ministrul român Djuvara, la sediul legaţiei române[63].
Aproape toate misiunile diplomatice româneşti au sărbătorit evenimentul, conform unor directive speciale ale Ministerului Afacerilor Străine. Unde era posibil, se organizau Te Deum‑uri. O participare deosebită s‑a înregistrat la Legaţia Română din Viena, unde la serviciul divin au participat ministrul austriac al Afacerilor Externe, deputaţi, reprezentaţi ai preşedinţiei, membrii coloniei române[64]. De un mare succes s‑a bucurat şi recepţia ministrului Florescu, reprezentantul României la Varşovia; felicitările de la legaţie au fost dublate de cele din presa poloneză, ce a consacrat ocaziei încoronării largi articole, exprimând dorinţa de prosperitate pentru România[65].
Strălucitoare a fost şi serbarea oferită de Legaţia României la Stockholm: ministrul român a organizat un Te Deum la biserica rusă, la care au participat membrii Familiei regale suedeze, diplomaţii acreditaţi ş.a. Serviciul divin a fost urmat de un bal splendid. Prestigiul Legaţiei era datorat şi publicităţii ce s‑a făcut evenimentului în toată presa scandinavă, plină de articole despre România şi de urări de bine pentru poporul român[66].
Presa străină a acordat spaţiu unor articole referitoare la evenimentul de la Alba Iulia şi Bucureşti. Cea britanică se mulţumea să facă istoricul Cetăţii Alba Iulia, propulsată atunci în prim-planul opiniei publice internaţionale şi să ilustreze cu sume obiective costurile ceremoniilor[67]. Presa de peste Ocean se remarca însă prin necunoaşterea realităţilor româneşti, dar mai ales prin gafe regretabile; astfel, pentru un cotidian de mare tiraj din Philadelphia, Alba Iulia nu era decât „un sat transilvănean”[68].
Ecourile încoronării au fost puternice. Faptul că numeroase state au fost reprezentate la ceremonii arăta interesul pe care acestea l‑au arătat evenimentului. De asemenea, serbările oferite la legaţiile româneşti din străinătate s‑au bucurat de un mare succes. Întreaga presă europeană şi de peste Ocean a semnalat evenimentul, iar difuzarea filmului încoronării peste hotare a făcut o vie impresie publicului larg.
Putem conchide că propaganda românească şi‑a atins scopul, iar evenimentul a fost privit cu reală simpatie. Era, pe plan internaţional, consacrarea făuririi unităţii statale româneşti.
■ Fragmente din vol. Centenarul Încoronării. Alba Iulia. 1922, coordonator şi coautor Narcis-Dorin Ion, Muzeul Naţional Peleş, apărut la Editura Oscar Print (2022)
Note:
[1] Cuvântări de Ferdinand I, Regele României. 1889‑1922, Bucureşti, 1922, p. 86.
[2] Ibidem.
[3] Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, Bucureşti, p. 352.
[4] Ioan Scurtu, Regele Ferdinand (1914‑1927), activitatea politică, Editura Garamond, Bucureşti, 1995, p. 63.
[5] ANR, SANIC, Fondul Casa Regală, Regele Ferdinand, arhiva personală, dosar VI 2, filele 1‑2.
[6] Ioan Scurtu, op. cit., p. 31‑32.
[7] Ion Gh.Duca, Memorii, vol. III, IV. Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994.
[8] ***România în anii primului război mondial, vol. II. Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 330-331.
[9] Ioan Scurtu, op. cit., p. 42.
[10] Ion Gh. Duca: op. cit., vol. IV, p. 178.
[11] Ibidem, p. 176.
[12] Ibidem.
[13] Monitorul Oficial, nr. 212 din 13 decembrie 1918; nr. 217 din decembrie 1918.
[14] Ioan Scurtu, op. cit., p. 69.
[15] Ibidem.
[16] Cuvântări de Ferdinand I, Regele României, 1889-1922, Bucureşti, 1922, p. 87.
[17] Ibidem.
[18] Nicolae Filipescu, Pentru România Mare. Cuvântări din război. 1914-1916, Bucureşti, 1925, p. 24.
[19] Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 263-264.
[20] Ibidem.
[21] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, dosar III/135/1922, fila 75.
[22] Ibidem.
[23] Ioan Scurtu, Regele Ferdinand, Editura Garamond, Bucureşti, 1995, p. 81.
[24] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, dosar III/135/1922, fila 76.
[25] Ioan Scurtu, Monarhia în România, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 74.
[26] Ibidem, p. 75.
[27] Ioan Scurtu, Regele Ferdinand, Editura Garamond, Bucureşti, 1995, p. 81.
[28] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, dosar III/135/1922, fila 81.
[29] Ibidem.
[30] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, Regele Ferdinand, Arhiva personală, dosar VI/2, filele 1‑2.
[31] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, dosar III/135/1922, filele 75‑76.
[32] Ibidem, filele 43‑45.
[33] Ibidem, fila 76.
[34] Ibidem, fila 77.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem.
[37] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, Dosar V/5743, fila 257.
[38] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria , dosar V/322, filele 1‑3.
[39] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, dosar III/135/1922, fila 82.
[40] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, dosar V/322, filele 1,4.
[41] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, dosar V/4536, filele 1,2.
[42] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, dosar V/3060, filele 1‑6.
[43] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria , dosar V/3067, filele 1,2.
[44] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria , dosar V/1091, fila 1.
[45] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, dosar III/133/1922, fila 46.
[46] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria , Dosar III/135/1922, fila 99.
[47] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, Dosar V/1043, filele 1‑3.
[48] ANR, SANIC , Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 14/1922, filele 92‑94.
[49] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, Regele Ferdinand, dosar 35/1922, filele 42‑50.
[50] Serbările Încoronării M.M.L.L. Regelui Ferdinand şi Reginei Maria ai României, Alba Iulia, Bucureşti, 15,16 şi 17 octombrie 1922. Imprimeria Statului, Bucureşti, 1923, p. 57.
[51] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, dosar III/136/1922, fila 15.
[52] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, dosar VI/19, fila 1.
[53] Ibidem.
[54] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, regina Maria, dosar V/2879, filele 1‑ 2.
[55] ANR, SANIC., Fond Familial Brătianu, dosar 92/1922 – 1923, fila 140.
[56] Ibidem.
[57] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, Regele Ferdinand, dosar 39/1922, filele 90-93.
[58] ANR, SANIC, Fond Casa Regală, Regina Maria, dosar III/135/1922, fila 80.
[59] „Neamul românesc”, an XVII, nr. 234 din 17 oct. 1922.
[60] ANR, SANIC, Fond Familial Brătianu, dosar 92/1922-1923, fila 142.
[61] Ibidem.
[62] Ibidem, fila 140.
[63] Ibidem.
[64] Ibidem.
[65] Ibidem.
[66] ANR, SANIC , Fond Casa Regală, Regina Maria, dosar V/4807, fila 1.
[67] ANR, SANIC , Fond Casa Regală, Regina Maria, dosar V/4129, fila 1.
[68] ANR, SANIC , Fond Casa Regală, Regina Maria, dosar VI/10, fila 1.
Mircea‑Alexandru Hortopan
