Cum creează calomnia o ficţiune: cazul Ştefan Aug. Doinaş. Rolul lui Nicolae Manolescu în subminarea reputaţiei lui Doinaş
În siajul „dezvăluirilor” din 26 noiembrie 2003, intelectuali publici şi, în special, literaţii s‑au pronunţat asupra neaşteptatului „caz Doinaş”. Au fost publicate relatări şi opinii despre dezbaterea de la Clubul Prometheus, s‑au adăugat comentarii care invocau amintiri personale din întâlnirile cu poetul. Până în 2013, nu au apărut studii despre Ştefan Aug. Doinaş elaborate pe baza dosarelor Securităţii. În ce priveşte volumul Clarei Mareş despre Ion D. Sîrbu, în care se fac referiri la poet, acesta va fi amintit în mod repetat pentru formularea „portretul unui înger negru”.[1] Expresia cu care Sîrbu îl ţintea ne‑prietenos‑ludic pe fostul său prieten va fi imediat exploatată de nou-apăruţii ne‑prieteni ai lui Doinaş.
Un rol cheie în istoria maculării numelui lui Ştefan Aug. Doinaş l‑a avut, mai mult sau mai puţin premeditat, Nicolae Manolescu. În timpul „demascării” de la Clubul Prometheus din 26 noiembrie 2003, organizată de România literară al cărei director era, Manolescu şi‑a păstrat rolul de moderator. Va intra însă în prima linie a culpabilizării marelui poet din postura de coordonator al tezei de doctorat a lui George Neagoe, cu titlul: „Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş”.[2] În anul 2012, Nicolae Manolescu a anunţat finalizarea şi apariţia unor fragmente din lucrare: „Am citit zilele acestea o teză de doctorat a unui fost student al meu, din care România literară şi alte reviste au publicat deja ample fragmente, despre Ştefan Aug. Doinaş. Autorul, George‑Florian Neagoe, a avut acces la dosarul de reţea (deschis în 1958) şi, respectiv, de urmărire (deschis în 1979) ale poetului. […] Deja în închisoare [Doinaş], fusese «folosit informativ ca sursă de către organele Direcţiei a VIII‑a, dând rezultate bune, dovedind sinceritate şi obiectivitate», cum se constată într‑un referat al Securităţii. […] După părerea doctorandului meu, pe care o împărtăşesc, au existat mai multe motive care l‑au determinat pe Doinaş să colaboreze cu Securitatea, e drept, fără a fi fost vreodată plătit, dintre care cel mai evident a fost dorinţa, căreia i‑aş zice hulpavă, de a se vedea publicat. Ea explică şi urâtul episod cu Ion Motoarcă, un elev din Arad, pe numele căruia Doinaş, cu interdicţie de semnătură la începutul anilor 1950, a publicat numeroase poezii realist‑socialiste, a fost răsplătit băneşte cât se poate de generos şi a luat chiar şi un premiu. Ca şi graba cu care, imediat după 1961, când a putut din nou semna cu numele lui, a risipit prin reviste alte poezii ejusdem farinae şi care au intrat, vai, destule, în sumarul volumului său de debut din 1964, Cartea mareelor. De ce a continuat, şi după ce s‑a consacrat şi a putut călători în străinătate, să dea informaţii despre scriitori din ţară şi din afară e greu de spus. Mai ales că între timp se remarcase prin atitudini curajoase şi neechivoce în Consiliul USR, ales în 1981, la Colocviul de poezie de la Iaşi din 1978, demisionând chiar ostentativ din funcţia de secretar al Secţiei de Poezie a Asociaţiei din Bucureşti. Cât priveşte răul făcut, e destul să dau exemplul arestării lui Ion Negoiţescu, care i se datorează, în mare parte. Totuşi, cel mai bun prieten al său… O tempora! O mores!”[3]
Manolescu aminteşte scoaterea lui Doinaş din reţea, întrucât devenise „nesigur” şi „ostil”, atitudinile lui curajoase şi neechivoce, incluzând demisia ostentativă din funcţia de secretar al Secţiei de Poezie a Asociaţiei din Bucureşti, dar tonul şi accentele celor scrise sunt dominant acuzatoare, în maniera oamenilor educaţi care pronunţă pe ton calm lucruri nimicitoare. El reia clişee, precum teza „sincerităţii şi obiectivităţii” notelor lui Doinaş, accentuează tendenţios „urâtul episod cu Ion Motoarcă” şi aminteşte răsplătirea bănească, generoasă, a poeziilor realist‑socialiste pe care le‑a scris. Numeşte dorinţa poetului de a se vedea publicat[4], „hulpavă”, iar efervescenţa publicistică a acestuia, după ani de interdicţie, „grabă”.
În acest editorial din România literară, din care am citat, Manolescu a ales să pună pe umerii lui Doinaş, în fraza finală a textului, „răul” de‑a fi contribuit, „în mare parte”, la arestarea lui Ion Negoiţescu. Adică, a celui mai bun prieten al său. Ce rău putea fi mai rău?[5]
Cum să înţelegem acest impuls spre discreditarea lui Doinaş? Posibil, şi prin faptul că oamenii devin captivi ai ideilor care circulă în jurul lor. Nicolae Manolescu ascultase declaraţiile privitoare la colaboraţionismul poetului în 2003, le citise reluate şi deci întărite de‑a lungul timpului, trecuse în revistă alegaţiile doctorandului său aplecat peste filele dosarului lui Ştefan Popa. Ar fi neraţional să i se ceară lui Manolescu să facă propria lui investigaţie ca o condiţie a exprimării propriilor opinii în „cazul Doinaş”. Într‑un astfel de context, Manolescu putea să creadă sincer în dublicitatea poetului. Plecând de la această premisă, rămân însă multe de observat.
***
Documentul folosit în susţinerea unei implicări a lui Doinaş în arestarea lui Negoiţescu este referatul din anul 1961 al ofiţerului de securitate. Îl citez: „[Popa Ştefan] a furnizat unele materiale de valoare care au fost prezentate conducerii Ministerului şi unele materiale informative care au fost folosite în două acţiuni informative care au fost închise prin arestarea elementelor – respectiv Haralambie Grămescu şi Ion Negoiţescu”.[6]
Prima întrebare pe care şi‑o pune un cercetător ar fi: ce înseamnă propoziţia „unele materiale informative… au fost folosite în două acţiuni informative”. „Cum” au fost folosite? Ceva ferm apare doar cu referire la acţiunile informative. Acestea ar fi avut ca final arestarea „elementelor”, nu materialele informative. Din documentul citat nu rezultă că arestarea lui Ion Negoiţescu s‑ar datora, „în mare parte”, lui Doinaş.
Nu e de aşteptat ca Manolescu să fi avut acces la document. Foarte posibil, el a colportat susţinerea preluată de la apropiaţii săi din Colegiul CNSAS. Totuşi, când aduci unui om astfel de acuzaţii, ar fi cazul să verifici dacă ele sunt motivate sau nu.
Am amintit deja, autorul referatului fusese admonestat ierarhic, întrucât „nu cunoştea suficient întreaga istorie a acestui agent” (vezi nota 2, pag. 240 din text). Admonestarea nu reprezintă „proba indiscutabilă” că subalternul ar fi greşit în susţinerea lui. Alte fapte au mai multă greutate, precum dactilografierea de către Doinaş, în 1977, la propria maşină de scris, a adeziunii lui Negoiţescu la protestul lui Paul Goma. Să‑l fi denunţat Doinaş, în 1961, pe Negoiţescu şi apoi să‑l asiste, în 1977, într‑o acţiune cu risc evident? Nu este imposibil.
O altă informaţie devine însă decisivă. La 17 mai 1961, Direcţia a VIII‑a trimite Direcţiei a III‑a a Securităţii următoarele: „Un material compus din 6 (şase) file, scrise cu cerneală de Ştefan Augustin Doinaş, urmărit de dvs., ce conţin versuri cu conţinut duşmănos la adresa regimului democrat popular din R.P. Română […] Fuseseră la Ion Negoiţescu, cu ocazia arestării acestuia din luna martie 1961, care declarase că i le lăsase Doinaş în anii 1953–1954”.[7] Există două posibilităţi: fie că, pe urma acestei adrese, ofiţerii l‑au asociat pe Doinaş cu arestarea lui Negoiţescu, în referatul din 18 martie 1961, căci „dădea bine”; fie că poetul recunoscuse a fi depozitat filele „vinovate” la Negoiţescu acasă, după confruntarea cu mărturia acestuia.[8] Este limpede, Doinaş nu are vreo responsabilitate în arestarea lui Negoiţescu. Ar fi fost şi absurd să denunţe un prieten la care se găseau propriile sale texte „duşmănoase”, bune să‑l trimită în spatele gratiilor.
I se putea cere lui Manolescu să‑şi petreacă timpul în Arhivă ca să identifice linia acestui raţionament? Sigur, nu. Avea motive să fie critic, aflând ce părea că reiese despre Doinaş din unele documente ale Securităţii? Cu măsură, rezonabil, întrucât era vorba despre o istorie cu acuzaţi anchetaţi şi închişi de Securitate, de vieţi ameninţate, de oameni aflaţi sub platoşa de beton a stalinismului. Manolescu a terminat tirada despre „vinovăţia” lui Doinaş cu dictonul: „O tempora! O mores!”. În sensul maximei lui Cicero, poetul ar fi decăzut moral.
Încă şi mai lipsite de eleganţă sunt celelalte etichete ale preşedintelui Uniunii Scriitorilor; dorinţa lui Doinaş, „hulpavă”, de a fi publicat, precum şi sugerata frenezie publicistică. Să fie hulpavă nevoia existenţială de a trăi ca poet? Să fie un asemenea ideal – reprobabil?
În ce priveşte poeziile realist‑socialiste bine plătite, or fi de imputat, dar nu de cineva care se face responsabil că a produs acelaşi tip de texte. Nicolae Manolescu a practicat realismul socialist în aceeaşi perioadă, condiţie generală, cum se vede, a afirmării publice.[9] N‑o amintesc într‑o logică de tipul „şi tu ai făcut la fel” – inelegantă, de evitat. Însă nu am reuşi să înţelegem, fără o astfel de punere în context, ce a putut determina zelul defăimării lui Doinaş.
Cum se poate explica implicarea lui Manolescu, într‑o asemenea măsură şi într‑un asemenea stil, în demolarea unei personalităţi culturale? Nu doar prin lipsa lui de fairplay, evidenţiată de cazul Marino.[10] Atitudinea preşedintelui Uniunii Scriitorilor faţă de Ştefan Aug. Doinaş are o dimensiune extremă, căci transferă ostilitatea faţă de om spre devalorizarea operei. Când Manolescu a făcut acest pas, încă în prima ediţie a Istoriei critice a literaturii române, publicată în 2008, George Neagoe nu începuse programul doctoral.
Ultimele două enunţuri prin care criticul fixează portretul literar al lui Ştefan Aug. Doinaş în Istoria critică… – împuţinând statura literară a acestuia –, sunt precedate de următoarea formulare: „Astăzi, când ştim din dosarul de la CNSAS al poetului că în 1984 el a încetat a‑şi respecta angajamentul semnat cu exact douăzeci de ani mai devreme, volumul Vînătoarea cu şoim ne apare într‑o perspectivă diferită”.[11]
Fraza reprezintă o capodoperă a sugestiilor în cheie negativă (şi abuzive): considerând data Raportului cu propunere de excludere a lui Doinaş din reţea[12], drept moment al „încetării [de către acesta] de a mai respecta angajamentul” (ce formulare!), Manolescu promovează teza că Doinaş ar fi colaborat cu Securitatea timp de 20 de ani.[13] Ce să înţelegem din afirmaţia susurată în urechea cititorului: „Volumul Vînătoarea cu şoim ne apare într‑o perspectivă diferită”. Să fi fost Doinaş „şoimul” care vâna informaţiile?; să fi fost el, oare, „şoimul” care îi însoţea în hăituire pe ofiţerii de securitate? Întrebarea e retorică: nimic nu privilegiază o interpretare anume în raport cu celelalte. Peste mulţimea de sensuri, se instalează, precisă, ideea degradării operei lui Doinaş în urma acceptării de a fi „colaborat”.
Această idee va fi dusă la extrem de George Neagoe. Cartea Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş a reprezentat un adevărat program al legitimării frazei din Istoria critică, citată mai sus. Manolescu nu s‑a oprit în a coordona teza tânărului doctorand. El a jucat un rol cheie în promovarea cărţii, despre care criticul literar Gelu Ionescu avea să afirme: „Pe o întindere de 300 de pagini, George Neagoe se străduie […] să ne convingă că scriitorul a fost aproape o canalie”[14].
Când analizează stilul volumului Asul de pică, Gelu Ionescu mi se pare mult prea indulgent. El vorbeşte despre „suprainterpretări mai mult jenante decât tendinţe”, fraze bombastice, „puţin ambigui, dacă nu chiar comice”, exagerări şi „un fel de teribilism de diletant”. Acestea par aproape eufemisme atât timp cât Gelu Ionescu ratează demistificarea radicală, globală, a gândirii autorului. Însă nu criticul George Neagoe este aici subiectul analizei mele, ci consecinţa actelor sale, deformarea cu surprinzător succes a portretului unui simbol literar şi civic.
Fără autoritatea preşedintelui Uniunii Scriitorilor, ar fi de neînţeles cariera acestui volum. Nicolae Manolescu nu a făcut parte din Juriul care a decernat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, pe anul 2013, lui George Neagoe. Dar ar fi fost oare posibil, fără patronajul lui, acel transfer de prestigiu dinspre Uniune spre carte?[15] Nu văd cum atâţia critici tineri şi‑ar fi dat girul Asului de pică în revistele Uniunii Scriitorilor, dacă acestea nu ar fi fost vegheate de Nicolae Manolescu.
Consider totuşi minor să explicăm purtarea criticului faţă de memoria lui Doinaş ca decurgând exclusiv din relele sale intenţii. „Cazul Doinaş” a implicat multe alte personalităţi culturale cu care Manolescu era sau nu în consonanţă; a pus probleme de cunoaştere serioase, ratate şi de profesioniştii arhivelor; a generat o furtună în spaţiul public care scapă de voinţa unei singure personalităţi, chiar având autoritatea de prestigiu şi decizională a lui Nicolae Manolescu.
Ce s‑a întâmplat în „cazul Doinaş” putea mai curând să nu se întâmple
Am propus în anul 2015 o radiografie a impenitenţelor împotriva lui Ştefan Aug. Doinaş în cartea Existenţa prin cultură. De atunci, au apărut periodic alegaţii privind „colaboraţionismul” lui Doinaş. Au văzut lumina zilei declaraţiile stupefiante ale Germinei Nagâţ (de remarcat: publicate în România literară), cărora m‑am simţit obligat să le acord atenţie pe câteva pagini. De‑a lungul celor 10 ani de la apariţia Asului de pică, volum care diluează, de la inadecvat până la nedrept, opera lui Ştefan Aug. Doinaş, multe din cele scrise defăimător despre marele poet au intrat cel mai des în siajul acelei cărţi.
O să dau un singur exemplu de extindere a „petei discreditării”: publicarea de către Michael Finkenthal a unui serial despre cerchişti în revista Observator Cultural, luând ca reper de autoritate cartea lui George Neagoe. Finkenthal a ajuns să preia şi stilul, şi lexicul tânărului critic promovat de Uniunea Scriitorilor. Iată o mostră: „Doinaş [scrie el], nu a fost doar un «cameleon» (ca şi mulţi dintre prietenii săi cerchişti), ci şi un mare narcisist. Se voia vizibil, influent şi, mai mult decât recunoscut ca fiind un clasic în viaţă, se dorea adulat de publicul său. Se voia tradus, de asemenea. Şi mai cu seamă în limba franceză. Se pare că, în anul 1985, a intrat în legătură cu un tânăr traducător, Emanoil Marcu, […] scrisoarea [de răspuns a lui Doinaş] se încheie cu un tremurat şi necaracteristic de umil ton din partea lui Doinaş: «Aşa încât, dacă nu abuzez de timpul, bunăvoinţa şi talentul d‑vostră, eu aş zice să continuaţi şi să mă ţineţi la curent cu tot ceea ce faceţi. Mulţumesc mult, al D‑voastră, cu prietenie, Ştefan Aug. Doinaş». Finkenthal încheie exclamativ pasajul, preluând aici tiparul lui Manolescu: «Sic transit gloria mundi».”[16]
Cu vântul în pupă asigurat de sistemul organizaţional, avându‑l drept pilon pe Nicolae Manolescu, Asul de pică l‑a maculat nu doar pe Ştefan Aug. Doinaş, ci şi întreaga lui lume, începând cu membrii Cercului Literar de la Sibiu.[17] Procesul de contaminare a început imediat, din anul 2013. Cartea a devenit cunoscută prin recenziile unor comentatori la care sunt de bănuit oneste intenţii, dar superficialitate în acest caz, ori prin ieşirile brutale ale unor membri ai Uniunii Scriitorilor din România, notorii prin lipsa lor de civilitate.[18] Ce formidabil contrast, între lecturi derizorii şi gândul cu care Bogdan Creţu întâmpina viaţa, „nu numai [a unui] mare scriitor, ci şi [a unui] creator cu un destin frânt”.[19]
Campania lansată împotriva memoriei lui Ştefan Aug. Doinaş pare să fi afectat şi prezenţa acestuia în manualele şcolare. În trei dintre cele zece manuale alternative aprobate de Ministerul Educaţiei, nu există niciun vers al poetului. Manualul Editurii Sigma (2007), coordonat de Nicolae Manolescu, nu propune spre studiere vreun text integral al lui Doinaş şi nu conţine vreun vers din poezia acestuia.[20]
Timp de decenii, până la momentul Prometheus din 2003, o astfel de contestare a personalităţii lui Ştefan Aug. Doinaş în posteritate ar fi părut de neimaginat. Poet, critic literar, traducător, fusese confirmat prin numeroase premii şi distincţii: Premiul Academiei Române (1968), 7 premii ale Uniunii Scriitorilor, Medalia „Goethe” pentru traducerea lui Faust I şi II (München, 1982), Premiul european pentru poezie (1989, Iugoslavia), Premiul naţional pentru poezie „Mihai Eminescu” (1998), înaltul ordin francez „Chevalier des Arts et des Lettres” (1999).
A fost numit „cel mai goethean poet al literaturii române”[21], „un mare poet, dublat de un om de mare cultură”[22], aparţinând categoriei „marilor oameni care, cum se spune, formează elita scriitoricească, dar şi elita culturală a României”[23]. Este considerat de Virgil Nemoianu „cel mai mare poet român al celei de‑a doua jumătăţi a secolului XX”.[24]
Ştefan Aug. Doinaş devenise şi un reprezentant de prestigiu al breslei, un simbol al demnităţii scriitorului în vremuri neiertătoare. Amintindu‑şi de raportul pe care Doinaş (atunci, secretar al secţiei de poezie a Uniunii Scriitorilor) l‑a prezentat la Colocviul Naţional din Iaşi, la 18 octombrie 1978, criticul Gelu Ionescu avea să scrie: „Era, foarte important! O ieşire din cadrul mic al Uniunii, deoarece Doinaş vorbea în faţa unui public numeros: pe măsură ce citea, cu elocinţa sa impresionantă, asistenţa era cuprinsă de un fel de stupoare, poate şi de o anumită panică, fiindcă era «ceva» ce nu putea fi auzit, în mod curent, de la o tribună sau de la televiziune. Iliescu, exilat… politic şi deci pe atunci ştab al Iaşiului, privea perplex, iar când lumea aplauda – ceea ce s‑a întâmplat din ce în ce mai des şi mai sonor –, aplauda şi el: pe sub masă”.[25]
Alexandru Paleologu îl numise în anul 1983 nu doar „un poet mare, ci şi o mare conştiinţă, un om de caracter şi un gentleman”.[26] Chiar şi din paginile dosarelor de la Securitate, aflăm că, la sfârşitul anilor 1970, comunitatea scriitorilor avea „un cult faţă de acest om. Tineretul în special îl apreciază ca fiind idolul lor”.[27]
Astfel era identificat Ştefan Aug. Doinaş în memoria colectivă până în anul 2003. Cum a reuşit să devină atât de eficace campania de declasare intelectuală şi morală a unui creator de o asemenea anvergură?
Nimic din cele întâmplate, de la începutul campaniei de defăimare a memoriei poetului până astăzi, nu a fost necesar. Dosarul de securitate al poetului ar fi putut trezi interesul unor cercetători. Articolele, studiile, cărţile acestora ar fi dovedit măcar o umbră de competenţă când descriau conţinutul documentelor din Arhiva CNSAS. „Cazul Doinaş” ar fi fost centrat pe trecerea lui prin închisoare, pe interdicţia publicării, pe acţiunile sistematice de intimidare ori seducţie ale regimului, cărora le‑a supravieţuit. Nimic spectaculos despre Doinaş în Arhivă, în afară de lupta lui pentru a se împlini ca om şi creator în ciuda urâtelor vremuri.
Fără focul de artificii din Parlament, subiectul nu ar fi inflamat opinia publică înfometată de scandaluri. Nenecesară, ba chiar neaşteptată, a fost ieşirea la scenă deschisă a celor cinci angajaţi ai CNSAS. Nu a existat nicio situaţie anterioară în care tema deconspirării să îi adune pe membrii Colegiului la o dezbatere, în formula Clubului Prometheus. Şi nici nu avea să mai existe după acea dată.[28]
La întâmplarea scandalului din 2003, s‑a adăugat întâmplarea conexiunilor. Gheorghe Onişoru a avut o agendă ascunsă, de acoperire a marilor vinovaţi ai comunismului. O demonstrează întreaga lui carieră. Alegerea lui în fruntea CNSAS a depins însă de mici detalii. Mircea Dinescu, ale cărui relaţii cu Doinaş erau de ceva timp deteriorate, a ajuns în Colegiul CNSAS în ciuda faptului că legea nu i‑o permitea, căci fusese membru PCR. Cel mai probabil era să nu ajungă.
Centrul de forţă în istoria denigrării morale a omului Ştefan Aug. Doinaş şi a declasării operei sale pare a fi, la capătul acestei investigaţii, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu. „Reuşita” lui este o consecinţă a autorităţii sale în lumea literaţilor şi a puterii sale instituţionale. Nici în cazul său, alegerea acestei căi nu era deloc obligatorie. Nici mobilizarea comunitară, de o asemenea anvergură, nu putea rezulta doar din logica intenţiilor lui rele. De la un punct încolo, şi dăunător pentru posteritatea lui Manolescu, acesta a devenit prizonierul aventurii anti‑Doinaş la a cărei declanşare participase.
Va urma
Fragment din studiul Cum creează calomnia o ficţiune: cazul Ştefan Aug. Doinaş, v. Secolul 21, Doinaş, contemporanul nostru I, nr. 1-6/ 2022
Note:
[1] Clara Mareş. Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, Curtea veche, Bucureşti, 2011, p. 404.
[2] Ceilalţi membri ai comisiei de doctorat au fost conf. Ioana‑Valentina Murăruş, prof. univ. Eugen Negrici, cercet. şt. I Lucian Chişu, prof. univ. Andrei Bodiu. Teza de doctorat a fost susţinută la 14 martie 2013 şi a primit calificativul excelent.
[3] Nicolae Manolescu, „Păunescu a făcut (rău) cât jumătate din Securitate”, România literară nr. 49, 2012 ‑ https://arhiva.romanialiterara.com/index.pl/punescu_a_fcut_ru_ct_jumtate_din_securitate (accesat la 12 decembrie 2022).
[4] În memoriile adresate autorităţilor, Doinaş se referea la „activitatea scriitoricească” (vezi nota 2, pag. 235). Într‑un interviu filmat pe care‑l acordă poetei şi realizatoarei TV Cleopatra Lorinţiu, în anul 2000, interviu reluat în volumul Zboruri secrete (Ecoul Transilvan, Cluj‑Napoca, 2022), Doinaş revine asupra temei: „…boala noastră era literatura. Şi atunci am făcut compromisurile pe care le‑au făcut o mulţime de oameni, nu mă laud cu ele, dar nu mă pot justifica altfel decât că nu voiam să dispar pur şi simplu din literatură. Şi atunci am scris şi lucruri care se cereau a fi scrise pe vremea aceea, poeziile «progresiste»” (p. 29). Motivaţia lui Doinaş nu era să fie „publicat”, cum afirmă în comentariul său jignitor Manolescu, reducând aspiraţia poetului la o vanitate, ci să participe la viaţa literară, să‑şi realizeze vocaţia de scriitor.
[5] Este o stratagemă relativ frecventă, de‑a amâna pentru final mesajului menit să se întipărească defintiv în mintea cititorului.
[6] Referatul din 18 martie 1961 semnat de lt. Ionescu Ştefan (Arhiva CNSAS, Dosar de reţea R 874, vol. 1 (privindu‑l pe Popa Ştefan), f. 77.
[7] Arhiva CNSAS, Dosar privindu‑l pe Popa Ştefan, DUI 2628, vol. 1, ff. 7–8.
[8] Ori faţă în faţă cu foaia de manuscris pe care Negoiţescu scrisese, la percheziţie, că materialele au fost găsite la el şi că aparţineau lui Ştefan Aug. Doinaş. Această foaie de manuscris se află astăzi în Arhiva Fundaţiei Culturale Secolul 21.
[9] Vezi Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură…, nota **, pp. 283‑284. Adaug aici câteva mostre: „Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu‑Dej spunea: «Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare…». Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă”. (Nicolae Manolescu, „Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană”, Contemporanul nr. 18, 14 mai 1962);
„23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, […] Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu‑Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” (Nicolae Manolescu, „Literatura română de azi”, Contemporanul nr. 34, 21 august 1964).
[10] Nicolae Manolescu s‑a asociat calomniatorilor lui Adrian Marino, cărturar de recunoscută rigoare etică. (Vezi Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente…, p. 42.)
[11] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 923.
[12] „Raport cu propunere de excludere din reţea a lui Popa Ştefan” din 23 iulie 1984, semnat de Lt.col. Wawernia Mihai, aprobat pe 27 iulie 1984 (Arhiva CNSAS, Dosar de reţea R 874, vol. 1, privindu‑l pe Popa Ştefan, f. 190.
[13] În dialog cu teza lui Nicolae Manolescu, câteva spicuiri din arhivă privind atitudinea lui Doinaş, din anul 1960 până la începutul anilor 1980 ‑ deci timp de peste 20 de ani:
Anul 1960. Referatul colonelului de securitate N. Budişteanu din 1 februarie 1960 susţine: „În ultima vreme s‑a primit o semnalare din partea Direcţiei a II‑a, potrivit căreia susnumitul apare ca legătură apropiată a unui element suspect de spionaj, despre care nu a vorbit nimic organelor noastre. Întrucât şi din celelalte măsuri întreprinse pentru verificarea lui au rezultat indicii ce confirmă suspiciunea privind lipsa sa de sinceritate, în vederea identificării tuturor legăturilor lui şi clarificării poziţiei sale, propunem să se aprobe punerea lui sub supraveghere operativă pe timp de 15 zile…” (Arhiva CNSAS, Dosar de reţea R 874, vol. 1, privindu‑l pe Popa Ştefan, f. 43.)
Anul 1974. Într‑una dintre discuţiile avute de Doinaş în anul 1974 cu apropiaţii, înregistrată, acesta se confesează: „Doinaş zice că nimic nu doreşte mai mult anume, decât să scrie un roman contestatar să‑l scoată în străinătate…” (Idem, f. 46).
Anul 1981. Nota de analiză din 15 noiembrie 1981 face aprecierea: „Din materialele obţinute în procesul urmăririi informative rezultă că SAD în diferite împrejurări dar mai ales cu ocazia unor evenimente interne, a continuat să se situeze pe o poziţie necorespunzătoare politicii partidului în domeniul culturii”. (Arhiva CNSAS, Dosar I 2629, vol. 1 pe numele Ştefan Augustin Doinaş, f. 274.)
Seriei de mai sus i se pot adăuga manifestările publice ale lui Ştefan Aug. Doinaş, atât de contrare tezei privind „colaborarea” lui cu Securitatea.
[14] Gelu Ionescu, „Cazul Doinaş” ….
[15] Din Juriul pentru decernarea Premiilor Uniunii Scriitorilor au făcut parte Mircea Mihăieş (preşedinte), Livius Ciocârlie, Gabriel Coşoveanu, Dan Cristea, Daniel Cristea Enache, Ioan Holban şi Nicolae Oprea.
[16] Michael Finkenthal, „Observaţii pe marginea unei dispute între Ştefan Aug. Doinaş şi Radu Enescu în legătură cu Cioran”, Observator Cultural nr. 1121, 11.08.2022. Ştefan Aug. Doinaş era nu doar un om civilizat, dar şi de o învăluitoare cordialitate. Interpretarea unei stilistici a politeţii atât de firesc manifestată într‑o scrisoare de răspuns, drept un „tremurat şi necaracteristic de umil ton”, scoate la suprafaţă o rea-credinţă de neînţeles.
[17] Pentru a‑i „descrie” pe cerchişti, Finkenthal preia următorul citat din Asul de pică; ar fi, urmându‑l pe Gelu Ionescu, o „suprainterpretare mai mult jenantă decât tendinţă: „Tinerii studenţi sibieni din timpul celui de‑al Doilea Război Mondial întrebuinţau coduri elitiste, polisemantice. Apoi, vehiculau categorii negative. În plus, parodia lipseşte” etc.
Dialogul dintre Ion Negoiţescu şi Radu Stanca cu privire la evenimentele de la 23 august 1944 este interpretat de Finkenthal tot în litera Asului de pică: „Tâlcul acestei derive este explicat în cartea lui George Neagoe” (Michael Finkenthal, „Radu Enescu şi cerchiştii în anii 1945‑1946 sau «ce nu au văzut (înţeles?) cerchiştii sibieni‑clujeni în acei ani decisivi» (II)”, Observator Cultural nr. 1140, 21.12.2022) La fel, „incidentul” noilor stări de lucruri de după 23 august care cer literaturii şi altceva decât frumuseţe formală este discutat în cartea lui George Neagoe Asul de pică” (Michael Finkenthal, „Radu Enescu şi cerchiştii în anii 1945‑1946 sau «ce nu au văzut (înţeles?) cerchiştii sibieni‑clujeni în acei ani decisivi» (I)”, Observator Cultural nr. 1139, 16.12.2022).
[18] Nu i‑am considera pe Paul Cernat, Alex Goldiş şi Georgeta Drăghici rău intenţionaţi, chiar dacă au preluat legenda colaboraţionismului lui Doinaş. În schimb, Mircea Mihăieş, cel care‑l plasase pe Doinaş în categoria unei „unelte a zbirilor care trimitea cu cinism oameni la închisoare” (citat din Mircea Mihăieş, „Procesul comunismului”, România literară nr. 49, 2003), reprezintă un caz notoriu de rea-credinţă. În anul 2019, Florin Iaru i‑a făcut lui Mihăieş, preşedinte al Juriului care acordase lui George Neagoe premiul de debut al USR, un formidabil „portret al canaliei la bătrâneţe”. Stilul pamfletar al episoadelor pune în umbră acurateţea factuală a ceea ce Iaru a descris (vezi în special ultimele două episoade ale seriei: Florin Iaru, „Portretul canaliei la bătrîneţe (VI)”, Caţavencii, 13 decembrie 2019 (https://www.catavencii.ro/portretul‑canaliei‑la‑batrinete‑vi/) şi Florin Iaru, „Portretul canaliei la bătrîneţe (VII şi ultimul)”, Caţavencii, 20 decembrie 2019 (https://www.catavencii.ro/portretul‑canaliei‑la‑batrinete‑vii‑si‑ultimul/ ‑ accesate la 5 decembrie 2022).
[19] Bogdan Creţu, „Refuzul biografismului şi «măştile adevărului poetic»”, Secolul 21, numărul curent.
[20] Vezi Camelia Belei, „Ştefan Aug. Doinaş în manualele şcolare de limba şi literatura română”, Secolul 21, numărul curent.
[21] În sensul „anvergurii şi coerenţei operei” (Bogdan Creţu, „Ştefan Aug. Doinaş…”
[22] Mihai Şora, „Încorporat într‑o operă majoră”, Secolul 21, nr. 1‑6/2003.
[23] Solomon Marcus, „Opera lui Ştefan Aug. Doinaş în secolul XXI”, colocviul organizat de Fundaţia Culturală Secolul 21 la Academia Română, 2012 (intervenţie reprodusă ulterior în Secolul 21 nr. 1‑6/2013).
[24] „Incontestabil”, adaugă el – vezi textul lui Virgil Nemoianu din Secolului 21, numărul curent.
[25] Gelu Ionescu, „Cazul Doinaş” …
[26] Alexandru Paleologu, Alchimia existenţei, Cartea Românească, 1983.
[27] Nota Raport din 17.09.1979, olografă (Arhiva CNSAS, DUI 2628 vol. 1, pe numele Popa Ştefan, f. 137).
[28] Sigur, subiectele Adrian Marino, Mircea Iorgulescu, Nicolae Breban, într‑un fel, ale lui Ristea Priboi, Corneliu Vadim Tudor ori Ion Iliescu, în altfel, au făcut să curgă cerneală. Colegiul CNSAS, în ansamblu sau prin câteva persoane (vocal fiind mai totdeauna Dinescu) s‑a exprimat: a dat comunicate, unii membri ai săi au răspuns la interviuri ori s‑au exprimat prin presă. Dar nu a mai funcţionat ca un desant.
Gabriel Andreescu
