Poezia lui Doinaş stă sub semnul unei vocaţii constructive, ilustrând o nevoie de armonie şi transparenţă, de coerenţă estetică, de claritate şi sublimare a ideii. E redat, în aceste versuri statuare şi muzicale totodată, misterul lumii, zvonul clipelor, seninătatea în faţa destinului şi accesul la esenţe, lirica ieşind, de fapt, „din experienţa unui exerciţiu” (Eugen Simion). Dincolo de vibraţia ideilor şi de reveriile metafizice, ceremonialul rafinat al textului pare a fi trăsătura distinctivă a poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş. În poemul alegoric Symposion emoţia e fixată în cadru spectacular, într‑un dans sugestiv al ideilor ce reflectă imaginea unui „ospăţ” arhetipal, cu convivi „nechemaţi”, reuniţi de un destin imprevizibil. Totul e transpus într‑o alegorie a existenţei la care oamenii sunt chemaţi aleatoriu, din orizontul virtualului, fără predestinare, fără finalitate („Dintru‑nceput, ospăţul nu fusese/ menit pentru niciunul dintre noi./ Nici vinurile‑n cupe n‑au fost noi,/ nici rodiile strălucind pe mese./ Mai vechi ca lumea însăşi e ospăţul./ Sunt proaspete doar pofta şi răsfăţul/ şi măştile convivilor, de lut”). Destinul e exuberanţă a trăirii, măştile de „lut”, gesturile, şoaptele şi cântările sugerând spectacolul repetitiv al vieţii: „Am fost aduşi aici, ca un făcut,/ de‑o şoaptă dintre şoapte, de‑o cântare/ ce‑a prins să sune‑n noi treptat mai tare./ Nu simţi că vinul are‑un gust amar?/ Privind cu ochi hipnotici în pahar,/ ciocnim în hohot, cupele vecine,/ dar nu ştim pentru ce şi pentru cine./ Ce chef lipsit de sens, necumpătat!”
Convivii cuprinşi de elanul dionisiac al simţurilor resimt inerţia unei forţe copleşitoare de dincolo, de deasupra lor, voinţa oarbă de a trăi făcându‑i să repete gesturi, vorbe, rituri şi fapte trăite înainte şi de alţi semeni, prin atitudini primordiale: „Priveşte, mesele lucesc de slin,/ adeverind şederea la libaţii/ a altor scufundate generaţii/ şi lunecarea inşilor desculţi/ ce‑au ospătat naintea ta”. Existenţa e, astfel, spectacol halucinant, actorii ei având întruchipări himerice, gesturi carnavaleşti, contururi nedesăvârşite, aflate la hotarul dintre amăgire şi concret („Ah, totul e un vis, o altă lume./ Iar noi jucăm, în tinere costume,/ un rol încărunţit cum altul nu‑i…/ Aşa ţi‑aş spune de‑aş avea cuvântul./ Dar vai! Voi fi şi eu călcat de vântul/ ce va sufla peste meseni. Şi eu/ mă voi urni din locul meu, cu greu,/ cedându‑l, după marea rânduială,/ străinilor ce vor intra în sală/ grăbiţi, înfriguraţi, să bea şi ei/ nectarul mistic pregătit de zei/ şi tuturora dat după dreptate”). La finalul spectacolului, rămân în urmă „drojdii” şi resturi, după care farsa existenţei se reia la nesfârşit cu alţi actori, alte măşti, alte roluri fragile şi redundante. Poezia Symposion este o sugestivă parabolă alegorică a existenţei, remarcabilă prin sugestie ideatică şi armonia muzicală a versului.
O altă parabolă, Soarele şi scoica, are sensuri metafizice, rezumând scenariul simbolic al unei comuniuni ratate între două entităţi din regnuri opuse, ireconciliabile, ca în Luceafărul eminescian sau Riga Crypto şi lapona Enigel a lui Ion Barbu. Prima secvenţă ne introduce în spaţiul şi timpul „poveştii”, sugerând o atmosferă mitică, aurorală. Protagoniştii parabolei erotice sunt soarele, simbol al transcendenţei şi luminii, şi scoica, făptură din sferele adâncului, ale penumbrei şi acvaticului impenetrabil („În tinerele vremuri fără nume,/ când astrele nu se sfiau deloc/ să‑şi scapere orbitele prin lume/ ca păsări azurii cu plisc de foc, ‑/ un soare nou, teşită zburătoare/ ce ţipă‑n nori, hulită de furtuni,/ găsi un golf cu apă ca o boare,/ încins cu brâuri de luceferi bruni,/ în care – stăpânind peste mărgeane/ şi peste alge verzi cu subţiori,/ aduse‑ntâmplător din alte‑oceane/ de sepii sau de peşti scânteietori ‑/ o scoică princiară, virtuoasă,/ în smalţ de alabastru şi sidef/ de mii de ani îşi cultiva în casă/ penumbra, ca o pânză de gherghef”). Sunt configurate două lumi, două ipostaze, două atitudini care se confruntă: o ipostază circumscrie dinamica solarităţii, a înaltului, afirmându‑se ca voinţă de ascensiune, de raţionalitate şi elevaţie, cealaltă e statică, inhibată, retrasă în adânc, în instinctualitate, în umbra molatică a acvaticului. Desigur, logodna între cele două lumi e imposibilă, regresia spre acvatic a soarelui provocând retractilitatea scoicii, ameninţată de razele solare: „Cum soarele grăbea pe mai departe,/ o rază crudă, licărind abia,/ pătrunse prin mătăsuri şi brocarte/ ţinând o clipă suliţa spre ea./ Dar scoica, ameţită şi confuză,/ voind să‑şi ocrotească boiul fin/ şi perla în văpaie ce, lehuză,/ îi da fiori în pântecul virgin, –/ fugi‑n adânc, sărind din treaptă‑n treaptă/ la valul cu frunzişuri şi luciri,/ cu care apa simplă, înţeleaptă/ împrăştie şi naşte năluciri./ Când soarele veni spre seară, tandru,/ Cu aripile‑arzând deasupra lui/ şi coborî‑n afund ca un scafandru/ închis într‑un ciudat costum verzui, –/ sărmana scoică, ‑n corturi ideale,/ răsunătoare, singură‑n ocean,/ îl presimţi deodată cu spirale/ ca pe un şarpe amoros, viclean,/ ce‑şi ţine ochiul rece la distanţă/ şi‑şi scoate limba roşie printre dinţi/ apropiindu‑şi‑o cu cutezanţă/ pe umerii curenţilor fierbinţi”.
Figuraţia alegorică reuneşte dimensiuni contrastante (soarele ca simbol apolinic şi scoica – făptură suavă a umbrei acvatice) hărăzite să fie în veci despărţite, prin neputinţa transcenderii propriei condiţii: soarele e definitiv sortit înaltului, în vreme ce scoica e condamnată la tenebre adânci, la somnul molatic al apei. Este trasat aici desenul parabolic al unui univers cu geografie ideală predeterminată, în care elementele sunt în veci fixate, ele neputându‑şi abandona regnul, regimul existenţei, condiţia decisă o dată pentru totdeauna. Finalul poeziei amplifică ambianţa insolitării elementelor atrase efemer una de cealaltă, situate într‑o postură de ireconciliabil contrast („De‑aceea, alergând înspăimântată/ prin sumbre constelaţii, se trezi/ pe cealaltă faţă, bulbucată,/ pe unde niciodată nu e zi./ Iar soarele, visând un golf utopic,/ de mii de ani nici azi nu s‑a‑mpăcat,/ ci cade brusc în adâncimi la tropic,/ orbit de frumuseţe şi păcat,/ stropind cu foc în corturi ţuguiate/ pilaştrii lumii, algele de sus/ ce plâng pe cer şi‑l cheamă‑nvăpăiate/ să le sărute, după ce‑a apus”). Alegorie a unei nuntirii imposibile şi metaforă a împăcării cu propria condiţie, Soarele şi scoica e ilustrarea unui lirism cu substrat metafizic şi structură epico‑dramatică, cu scene diafane şi muzicalitate interiorizată.
Parabolă a scrisului, poezia Artă poetică relevă starea de captivitate a creatorului în ţesătura propriei creaţii, în orizontul întemeietor al clipei de graţie ce este înălţare spre transcendent şi imersiune în abisal. Poetul este, sugerează Doinaş, un prizonier al propriului elan edificator, captiv în propria operă şi în propria făptură. Semnificativă este, aici, reţeaua de sugestii, sensuri şi simboluri ale înălţării, elevaţia însăşi fiind resemantizare transfiguratoare a esenţelor: „Cu învierea păsărilor albe/ de pe covoru‑acesta oltenesc/ începe şi sfârşeşte o legendă./ Eu însumi sunt prizonierul ei./ Nu mă‑ntrebaţi mai mult. Strălucitoare,/ ca orice astru, poate fi prezenţa/ vocalelor, iar ceea ce roteşte/ în jurul lor e rod al disperării/ de‑a stabili contacte. Păsări albe,/ negând urzeala proprie, nu însă/ şi zborul…/ Pe acest tărâm domneşte/ umbra tiranului decapitat”. Finalul poeziei expune imaginea creatorului dematerializat, lipsit de biografie, care se identifică până la anihilare de sine cu propria creaţie, hrănindu‑se cu propriul scris („Prizonier, eu nu respir decât/ în amplul du‑te‑vino al suveicii”). Artă poetică e o superbă miniatură lirică ce se distinge prin economia de ornamente stilistice, prin contragerea expresiei, redusă la minimalism, diafanitate şi simbol epurat de figuraţie existenţială. În versurile lui Ştefan Aug. Doinaş emoţia lirică e mediată de intelect, pasiunea e fixată în structuri armonioase, învolburările afective capătă un timbru grav, fiind transpuse în ceremonial, precum în poezia Un zeu al hotarelor, în care sărutul e filtrat în retortele ritualice ale amintirii. Erosul, amintirea, timpul coexistă în filigranul translucid al alegoriei, comuniunea dintre fiinţe fiind interzisă chiar de hotarele subtile şi totuşi implacabile dintre ele: „Un zeu al hotarelor stă între noi./ Sărutul rămâne pe umerii lui/ şi zace uitat, putrezind ca mărul/ pe care cândva l‑am muşcat amândoi.” Terţinele sonetului exprimă melancolie, nostalgie provocată de consumarea erosului, dar şi o conştiinţă clară a limitelor („Acum eşti departe, iar visul e scrum./ O undă bogată‑n fum şi dezastre/ trecând spală lespedea unde şezum.// Acum înţeleg că până la moarte/ de vârsta de foc, de inimi, de astre/ un zeu al hotarelor ne desparte”). „Zeul hotarelor”, timpul, e cel care, suav şi atroce, destramă vraja erosului, distruge săruturi, şoapte, vise şi amintiri, totul trasat în registru liric delicat, dictat de transparenţe şi suavităţi. În poemele lui Ştefan Aug. Doinaş se împletesc scenografii ale ideii şi ritualuri confesive, trăiri renăscute prin amintire şi transparenţe din care impurităţile afective s‑au retras, intemperanţa senzaţiilor fiind prelucrată în versuri clare, proaspete, armonioase.
■ Profesor univ., scriitor, critic, teoretician şi istoric literar, eseist
Iulian Boldea
