Horia Pătraşcu: Energia radiantă a idealului
Idealul este acea forţă care structurează forţele, înzestrările, calităţile, dar şi defectele unei naţiuni şi le dă o formă coerentă, stabilă. Fiecărei naţiuni îi este specific un astfel de ideal la un moment dat al istoriei sale – fie că se cheamă idealul unităţii, al libertăţii, al democraţiei, al egalităţii
Cultura şi politica sunt cele două aspecte fundamentale ale unei societăţi. Ca atare nici una nu poate fi desprinsă de celalaltă, fiind expresii indisolubil legate ale aceleiaşi realităţi profunde.
Aşadar cele două – cultura şi politica – vor arăta în egală măsură, chiar dacă în moduri diferite, înzestrările, dar şi suferinţele adânci ale unei societăţi, darurile, ca şi lipsurile ei, calităţile, ori defectele ei.
Idealul este „fierul” unei societăţi. Anemia şi anomia lumii noastre
Cultura şi politica prezintă, ambele, simptomele unei carenţe profunde a elementului vital al societăţii: idealul! Sângele naţiunii noastre este lipsit de globulele roşii ale idealului – şi de aici anemia şi anomia organismului nostru social. Cultura şi politica – cei doi obraji ai feţei societăţii noastre sunt la fel de palizi, la fel de fără culoare, la fel de lipsiţi de viaţă. Idealul este cel care asigură senzaţia de stabilitate, de echilibru al unei societăţi, idealul este „fierul” din organismul nostru social. De aceea, în deficit de ideal fiind, simţim că ne fuge pământul de sub picioare, trăim în vertij, în dezechilibru.
În absenţa idealului – o societate este cu adevărat grav bolnavă, aşa cum ne lasă să înţelegem Dumitru Drăghicescu în frumoasa sa carte despre ideal. Conştiinţa socială este un simplu cuvânt – în absenţa idealului, a Ideii în funcţie de care ne reglăm comportamentele, atitudinile, inclusiv ştiinţa şi învăţătura.
Fără structura de adâncime furnizată de ideal, politica unei ţări rătăceşte la întâmplare, orientându-se pe distanţe scurte, sprijinindu-se de la un pas la altul de obiecte şi suporturi din exterior. „Sprijinul extern”, „ajutorul extern”, „împrumuturile” – sunt doar manifestările, simptomele clare că politica românească este lipsită de acel fundament lăuntric, de acea senzaţie a stabilităţii care nu poate veni decât din interior. Lipsa idealului este deopotrivă lipsa încrederii în sine, a respectului de sine, a criteriilor valorice, a unei direcţii de conduită şi în general a coerenţei mişcărilor organismului social. Oamenii politici – şi, într-o democraţie, suntem cu toţii într-un fel sau altul oameni politici – acţionează la întâmplare, nu ştiu ce vor să facă, nu au repere la care să se raporteze, criterii în funcţie de care să judece.
Dacă nu există ideal, atunci nu putem vorbi,
în sens propriu, nici de corupţie
„Corupţia” de care se face atâta caz de douăzeci şi şase de ani este un fenomen cât se poate de normal pentru o societate lipsită de ideal. De fapt, în sens propriu, corupţia nu există în România – întrucât nu există un principiu care să ne regleze acţiunile. Corupţia presupune o prealabilă şi intimă adeziune la un principiu – de la respectarea căruia la un moment dat, din diferite motive, sub acţiunea unor influenţe, ne-am abătut. Un om corupt este un om care a derapat de la principiile morale pe care le-a împărtăşit. Un om corupt este un om care a fost un om moral sau care avea toate datele să fie un om moral. Or, aceste date lipsesc într-o societate care nu mai are nici un fel de ideal.
A fi moral înseamnă a avea dorinţa sinceră de a mă conforma unui model al Binelui. S-a spus de mai multe ori că adevăratul comportament moral nu îşi are rădăcinile în frica de pedeapsă sau în dorinţa de răsplată, ci în pura şi simpla dorinţă de bine, căci binele îşi este suficient sieşi. Or, oamenii de azi – nu au această dorinţă pentru că le lipseşte modelul Binelui la care să se raporteze, pe care să vrea să-l imite, să-l asimileze. Sunt absolut convins că cei care fură nu ştiu – literalmente nu ştiu – de ce nu e bine să furi. Cei care primesc mită şi foloase necuvenite, nu ştiu, literalmente nu ştiu – de ce nu e bine să primească mită şi foloase necuvenite. Cei care plagiază – nu ştiu, literalmente nu ştiu – de ce nu e bine să plagieze. Fiindcă nu avem un ideal, trăim într-un analfabetism moral, oamenilor le lipsesc categoriile morale cu ajutorul cărora să judece şi să se judece. De aceea aşa-zisa luptă împotriva corupţiei desfăşurată astăzi într-un mod foarte mediatizat este o luptă sortită eşecului câtă vreme nu va fi dublată de o profundă educaţie morală, iar această educaţie morală este imposibilă în absenţa formulării şi credinţei într-un ideal. Iată, încă o dată, legătura profundă dintre cultură şi politică. Acţionând cultural asupra unui popor poţi obţine efecte la nivelul vieţii politice, iar acest lucru nu-l poţi face decât dacă există o voinţă politică în acest sens. Planurile de şcolarizare prevăd însă mai curând o educaţie exterioară – eliminându-se tocmai acele discipline care conduc la o evoluţie lăuntrică a fiinţei umane – orele de religie, de filosofie – ca să nu mai amintim de absenţa de foarte mult timp a educaţiei morale din şcoli, o disciplină care ar trebui introdusă, obligatoriu, de la prima până la ultima clasă a şcolii secundare şi să constituie un curs fundamental pentru toate facultăţile, indiferent de profil.
Bilanţul radiativ al societăţii noastre:
primim mult mai mult decât dăm
Idealul este acea forţă care structurează forţele, înzestrările, calităţile, dar şi defectele unei naţiuni şi le dă o formă coerentă, stabilă. Fiecărei naţiuni îi este specific un astfel de ideal la un moment dat al istoriei sale – fie că se cheamă idealul unităţii, al libertăţii, al democraţiei, al egalităţii. Idealul acţionează asupra energiei interne a unui sistem în aşa fel încât se poate obţine un „echilibru radiativ”. Precum o stea, o societate care nu poate să-şi transforme materia în radiaţie, în lumină, în strălucire – este sortită la a se prăbuşi în ea însăşi, la colaps, la implozie. Idealul asigură această transformare a energiei din interiorul unei societăţi în radiaţie. O stea cade în ea însăşi, pradă propriei gravitaţii atunci când nu mai reuşeşte să o contrabalanseze prin transformarea elementelor din interior în radiaţie exterioară. La fel se întâmplă cu un individ şi cu o societate… O cultură, o societate care renunţă la a mai străluci – alege să se prăbuşească înlăuntrul său.
Să revenim înapoi, pe pământ. Nu doar stelele, dar şi pământul însuşi are nevoie de un echilibru radiativ. Un pământ care doar ar primi radiaţie din exterior, fără să emane la rândul lui în spaţiul din afara sa, ar începe să fiarbă. Situaţia ne este familiară prin deja prea bine cunoscutele sintagme: „încălzire globală” şi „efect de seră”. Aceleaşi concepte pot fi folosite şi într-un sens sociologic.
Societatea românească nu se mai bucură de mult timp de un echilibru radiativ. Societatea românească – prin cultura şi politica ei – nu radiază nimic, nu produce nimic în afară şi de aceea este o societate în fierbere, o societate aflată sub o enormă presiune internă. Credinţa în ideal se asociază intim cu acest emanaţionism, căci nu poţi asuma un model fără dorinţa de a-l răspândi în afara ta, de a-l propaga, de a-l impune. Marile culturi, s-a spus, au într-un mod intrinsec o tendinţă expansionistă şi misionară. Valorile la care aderă se vor universale. Nu poţi crede într-un ideal, nu poţi asuma un model fără dorinţa de a-l răspândi în afara ta, de a-l propaga, de a-l impune în exterior. Emil Cioran a arătat că singura soluţie pentru cultura română este de a-şi găsi un ideal care să-i permită să devină un centru de iradiere pentru zonele din jur, să devină un nou Constantinopol, un centru de cultură şi spiritualitate pentru Balcani.
O societate fără ideal este o societate încălzită, în fierbere care, ajunsă la punctul critic al presiunii, va exploda, se va dizolva într-o maximă dezorganizare. Idealul reuşeşte să elibereze energiile sociale într-un mod organizat, ordonat, să le difuzeze sub formă de raze…
Idealul este ideativ. Fără ideal nu există idei
Există o legătura indisolubilă între ideal şi idee. O cultură lipsită de ideal este o cultură lipsită de idei. Producţiile noastre literare, filosofice, artistice sunt lipsite de idee, de substanţa ideatică pe care o asigură adeziunea intimă la ideal. Tocmai pentru că cultura şi politica românească sunt lipsite de ideal, tocmai pentru aceea sunt lipsite de idee, de idei. Ce dorim noi să facem? Care este ambiţia noastra istorică sau metafizică, individuală sau colectivă? Ce dorim să dovedim universului cu vieţile noastre?
Iată de ce cultura română actuală excelează în străluciri stilistice percutante, dar evanescente, pulberi scânteietoare de metafore. Nicio idee nu e în stare să apară într-un mediu lipsit de ideal, într-o lume copleşită de scepticism şi suficienţă. Toate marile idei aparţin acelor societăţi care au crezut într-un ideal – fie că s-a chemat idealul dreptăţii, al egalităţii, al fraternităţii, al credinţei în Dumnezeu sau al credinţei în om. Orice paradigmă schimbată se datorează apariţiei unui nou ideal – şi orice, de la teorii ştiinţifice până la creaţii artistice şi construcţii filosofice, confirmă, întruchipează acest ideal. Cultura română a fost originală şi productivă atâta timp cât a avut un ideal în care o bună parte din societatea ei s-a regăsit şi, dimpotrivă, a fost imitativă şi de împrumut – atâta vreme cât acest ideal i-a lipsit. Eminescu a fost mare (şi) pentru că a crezut într-un ideal. Tot astfel se poate spune despre Blaga, Cioran, Eliade, Noica şi atâţia alţii. Puneţi-vă această întrebare la modul cel mai sincer: în ce ideal cred? Pentru care ideal cred că merită să trăiesc? Dacă aveţi răspunsul – fie şi numai jumătate de răspuns la această întrebare – atunci e sigur că aveţi idee, substanţă şi că puteţi spera că jucaţi la categoria grea a culturii. Oricum s-ar chema idealul dumneavoastră: libertate, cunoaşterea adevărului, cucerirea spaţiului, ajutorarea nevoiaşilor, iubire, mântuire, naţiune – acest ideal este ideativ, generator de idei, şi, în consecinţă este generator de realitate.
Căci mintea umană are acest atribut paradoxal – acela de a construi subiectiv categorii, noţiuni şi concepte şi astfel de a opera la nivelul obiectiv al realităţii.
