În întunecatul an pandemic 2021, timişoreanca de suflet şi bucureşteanca de adopţie Simona‑Grazia Dima a încredinţat tiparului două culegeri de cronici literare, Pâinea şi vinul vieţii (Ed. Tracus Arte, Bucureşti), respectiv Inelul cărţilor (Ed. Limes, Floreşti/Cluj), care, pe lângă faptul că sunt foarte plăcute la lectură (autoarea scrie generos şi elevat, atentă la detalii, ca şi cum ar lucra un macramé dificil de finisat), dau dovadă de un altruism profesional ieşit din comun, fiindcă selecţia autorilor (Kocsis Francisko, Andrea H. Hedeş, Eugen Bunaru, Dan Dănilă, Florea Burtan, Elisabeta Bogăţan, Traian Vasilcău, Corneliu Lupeş, Mihai Posada, Liana Cozea, Ana Dobre etc.) este doar arareori aceea pe care o găseşti pe listele celor care „fac canonul” înainte de a fi învăţat să parcurgă atent o carte, lista de mai sus fiind întregită cu nume de prim‑plan (Horea Gârbea, Pavel Şuşară, Ioan Milea, Petru Ilieşu, Aura Christi, Magda Cârneci, Dumitru Chioaru, Viorica Răduţă, Rodica Grigore, Mircea Petean, H.‑R. Patapievici etc.), media pe care o putem stabili fiind una dictată de profesionalismul responsabilizat şi de altruism, întrucât Simona‑Grazia Dima ştie să găsească „pepite” (cuvântul îi aparţine…) acolo unde alţii nu le caută, încăpăţânându‑se să creadă în relevanţa autenticistă a fiecărei cărţi care apare, fie că ea se publică la Bucureşti, la Cluj sau în locuri uitate de Dumnezeu, unde există cel puţin câte un poet sau prozator încredinţat în valoarea vocaţiei sale şi pregătit s‑o împărtăşească şi altora.
Sunt puţini critici în România de azi care nu ies în arenă purtând campanii, promovând camarile sau răspândind ideologii rebarbative, specioase, motiv pentru care altruismul de explorator filigranat, nepărtinitor al Simonei‑Gazia Dima trebuie să fie apreciat şi ca o formă de autoconservare lăuntrică. „Socot condiţia contemplativă a vieţii drept cea mai importantă”, consemnează ea pe blogul personal care este’, şi el, o încântare existenţială reală, fiindcă izvorăşte din calmul spiritualizat al frumosului de zi cu zi, lipsit de încrâncenări sau de sentimente negative, selecţia sintagmatică a volumelor – mai cu seamă a celui dintâi (Pâinea…), la care nu numai titlul christic trimite înspre viaţa ca epifanie, conţinând, implicit, şi un soi de „artă poetică” personală – fiind relevantă pentru euforia cuminte, fericită, a unui degustător de bucurii mărunte, care stă în colţişorul său retras cu ochii deschişi înspre lumea din afară, spicuind „esenţele”.
În consecinţă, Simona‑Grazia Dima practică literatura ca pe „o scriitură a bucuriei”. Identificând melancolia discretă, de provincie catifelată din textele târgumureşeanului Kocsis Francisko, ea nu
uită să menţioneze că poezia – ca şi critica, de altfel – este o „artă a singurătăţii”. „Sufletul e o entitate liberă”, apare consemnat în altă parte, în timp ce Aurelian Titu Dumitrescu e „poetul retras din clocotul vieţii literare, spre a‑şi susţine vocaţia în condiţiile solitudinii şi ale deplinei autenticităţi”. În altă parte, la Radu Ciobanu, se vorbeşte de „estetism atemporal, seducător”, la Ionel Necula de „viziunea arheică” (nu arhaică…) a exegezei eminesciene, Irina Petraş (din volumul de dialoguri cu Al. Deşliu) fiind şi ea apreciată pentru sapienţialul firesc, atotştiutor, dar circumspect al unei existenţe în esenţă evazive, însingurate (în ciuda aparenţelor instituţionale contrare…). La teleormăneanca Ana Dobre, se apreciază „aliajul dintre cultură (chiar erudiţie) şi spontaneitate”, subliniindu‑se totodată aportul etic al criticii şi eseisticii, imperativul moral apărând, ca un leit‑motiv, în mai multe cronici, semn că e cultivat ca pe o obsesie autojustificativă. Iată‑l reapărând în textul dedicat Rodicăi Grigore: „Dense, realizate din linii energetice, conduse înspre faptul esenţial, eseurile [sale] urmează consecvent un tip de lectură critică axată pe responsabilitate”, însă e la fel de delicat din partea Simonei‑Grazia Dima să remarce „emoţia” din interstiţiile textelor eseistei sibiene, filigran pentru detectarea căruia e nevoie de un simţ critic special, compus din tuşe de caligraf miniatural, atent la dozajul dintre real şi neant.
Ceea ce vreau să sugerez prin intermediul tuturor acestor citate este grija Simonei‑Grazia Dima de a‑şi creiona un portret lăuntric cu ajutorul cronicilor pe care le scrie. Există o atmosferă de empatie introspectivă în ambele volume – cu precădere în cel dintâi –, ceea ce ne duce la concluzia că o ritmicitate interioară subtilă, de ordin energetic predetermină selecţiile operate de către autoare, aşternându‑şi ulterior broboada şi peste tonul general al fiecărui text, dictat de comprehensiune şi de voinţa de a‑şi apropia suflete prin generozitate. Nu mi‑o imaginez pe Simona‑Grazia Dima scriind despre o carte care o contrariază. În cazul de faţă, am aşteptat aproape 300 de pagini pentru a vedea un text cu nuanţe polemice tranşant, răspicat precizate (la consideraţiile lui Lazăr Popescu despre optzecism), tendinţa generală fiind mai degrabă aceea de a lăsa, cu fineţe, lucrurile în suspensie, aşa cum se procedează cu controversatul volum al lui H.R. Patapievici dedicat „ultimului” Culianu. Personal, nu cred în apartenenţa lui D. Chioaru la postmodernism, cu care nu prea are nimic de‑a face decât întâmplarea de a se fi lăsat prins din urmă de el, cuvântul fiind folosit demonetizat, abuziv în ultima vreme (aşa cum procedează şi Ghe. Perian în Scriitori români postmoderni). Însă, sunt conştient, pe pielea mea, de sagacitatea critică corectivă a Simonei‑Grazia Dima, pe care, sincer să fiu, mi‑aş dori‑o mai artemidică pe alocuri, fiindcă observaţiile ei sunt de regulă excelent punctate. O face şi aici, când mă sancţionează pentru eticheta de „manierism” aplicată poeziei lui Balázs F. Attila, tot aşa cum, odinioară, a dezavuat recursul meu la „metafizic” dintr‑un text critic dedicat Angelei Marinescu.
Recurg, din nou, la exemple luate cu precădere din Pâinea şi vinul vieţii pentru a ilustra şi un alt aspect din scrisul Simonei‑Grazia Dima, şi anume propensiunea pentru sapienţial, pentru iniţiatic. Se poate observa în multe locuri Hinterlandul spiritualist pe care ea şi l‑a construit şi la care se raportează constant, ca la o certitudine exorcizantă. Scriind despre Lucia Negoiţă, ea îşi aminteşte de Confesiunile Sfântului Augustin; la Andrea H. Hedeş e citat Cusanus, la Friedrich Michael, poet din Iaşi, referinţele la ezoterismul orfic cu asezonări upanişadice e aproape obligatoriu, pe când, la Arcadie Suceveanu, e invocată Philosophia Perennis, pe fondul pătrunderii într‑o „ordine secretă a universului”. La Pavel Şuşară este invocată „refacerea aproximativă a unui prototip (sacru) uitat”, pe când formularea sintetică a percepţiei epifanice a sacrului o descoperim în finalul medalionului dedicat poeziei lui George Nina Elian: „Adaug, cu emoţie, că în poezia lui George Nina Elian am descoperit vibraţia unui suflet fratern, convins, împotriva durerii sale, că moartea nu există, că ea se va lovi întotdeauna de indestructibilul vederii interioare. Apa stagnantă se preface, lent, prin magie poetică, în calme cercuri concentrice…”
Opţiunea pentru câteva nume cu rezonanţe cosmopolite, unele fabuloase prin carierele aproape fantasmatice (Ático Vilas‑Boas da Mota, brazilian, Linda Bastide, pariziancă, Antigone Kefala, de origine română, stabilită în Australia), indică şi un alt aspect al preocupărilor intelectuale ale Simonei‑Grazia Dima, şi anume pasiunea pentru exotic, decantată în vieţi şi opere capabile să te încânte. Cireaşa de pe tort o reprezintă, în acest sens, brăileanul de origine Andreas Embirikos, odraslă de mare armator grec, scindat între obligaţia filială de a purcede pe urmele tatălui şi recunoaşterea lăuntrică a inadecvării pentru această profesie, pe care, totuşi, şi‑o asumă. Omul se stabileşte în Grecia, încearcă să fugă de sine şi de obligaţiile de familie făcând un tur în jurul globului, apoi face joncţiunea cu Prinţesa Marie Bonaparte (cea care l‑a ajutat pe Freud), punând bazele şcolii eline de psihanaliză, de unde ajunge la suprarealişti, sfârşind prin a scrie o poezie de alchimii învolburate, în care se filigranează peremptoriu şi nostalgia pentru Bărăgan şi pentru Dunărea natală. O descoperire de mare clasă, pentru care îi putem fi recunoscători Simonei‑Grazia Dima.
Nu în ultimul rând – dar cel dintâi, în ordine sufletească, pentru autoare –, reapar şi‑n aceste volume timişorenii, la producţiile cărora Simona‑Grazia Dima a fost dintotdeauna atentă. Cu Petru Ilieşu, lăudat pentru „cercetarea abisurilor latente în spiritul omenesc”, ea citea revista The Theosophist în anii ’80 şi vorbea despre Blavatsky sau Guénon, surprinzător fiind doar faptul că nu e pomenit mai pe larg Marcel Avramescu, devenit preot la Jimbolia. Sunt consemnaţi, confratern, Viorel Marineasa, Daniel Vighi sau Eugen Bunaru; este invocat în mai multe rânduri, ca un geniu tutelar, Prinţul Eugen de Savoya, eliberatorul Timişoarei, decizia câtorva intelectuali de pe Bega de a‑i dedica un volum … străzii care poartă azi numele prinţului fiind excepţională. Nu‑mi explic, în siajul acestor consideraţii nostalgic‑esenţializante, care invocă la tot pasul calitate, avalanşa de evenimente aiuritoare, suburban contondente care au urmat desemnării Timişoarei drept Capitală Culturală Europeană (onoare care ar fi trebui să îi revină, fireşte, Clujului), dar asta e, probabil, o altă poveste, incompatibilă cu tonul de jubilare estompată pe care Simona‑Grazia Dima îl face auzit în proximitatea cărţilor care o ţin în viaţă.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
