„S‑au dus cântecele, portul, credinţa şi obiceiurile noastre mândre şi frumoase şi au venit altele urâte şi slute şi ne‑au lăsat frunţile posomorâte. Doina nu mai cântă în codru, nici poveştile la vatră, au plecat ca niciodată, să nu mai fie fata fată, nici flăcăii ca holteii.”
Părintele Ghervasie, 1957
Uneori, timpul se preface în minune în crăpăturile scoarţei istoriei, în scorburile chirilice ale manuscriselor, în palmele muncite ale unor văgăuni bătute doar de linişte şi de suflarea lui Dumnezeu. Am ajuns să desluşim la microscop silueta ADN‑ului şi să scrutăm criminalistic orice amprentă, dar nu mai suntem în stare să cernem aurul ascuns în balastul purtat de şuvoaiele tulburi ale vremurilor trecute.
Din fericire, încă mai există oameni care înţeleg valoarea unor asemenea smerite comori. Din nefericire, sunt prea puţini şi lucrează în răspăr cu o societate globală al cărei scop pare a fi acela de a ne vaccina în masă împotriva continuităţilor culturale. Nu e un sat global, pentru că în sat se cultiva continuitatea, esenţială pentru înţelegerea lumii înconjurătoare şi adaptarea empirică la ea, ci un laborator global, în care se experimentează continuu şi se aruncă în incinerator azi eprubetele şi specimenele pe care s‑au făcut experimentele de ieri.
Putem, însă, să ne aşezăm în văile liniştite, în care trecerea timpului e marcată doar de creşterea circumferinţei copacilor şi a cerului din jurul lor, adâncindu‑ne în lectura unei cărţi precum cea alcătuită de arhimandritul Dionisie I. Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie Hulubaru[1]. Volumul cuprinde o schiţă biografică a părintelui Ghervasie scrisă de părintele Dionisie, o autobiografie a părintelui Ghervasie şi un bogat corpus de epistole schimbate de cei doi între anii 1954‑1970. Apărută cu binecuvântarea Patriarhului Teoctist, cu o mărturie introductivă a IPS Pimen şi cu sprijinul moral al maicii Olimpiada, stareţa Mănăstirii Agapia, care veghează cu ochi luminos tezaurul cultural al locului, cartea mi se pare o adevărată înmănunchere de bunătate a lumii vechi, a tradiţiei monahale, care era şi tradiţie culturală, a Ţării de Sus. Cartea în sine întruchipează această tradiţie, de vreme ce e vorba de manuscrisele părintelui Ghervasie (1888‑1973) păstrate de părintele Dionisie (1900‑1984) şi editate de scriitorul Mircea Motrici (1953‑2007), nepot al arhimandritului Dionisie. Continuitatea e neîntreruptă şi devotamentul faţă de prezenţa duhovnicească
şi opera culturală ale înaintaşilor este nesmintită, lucru rar şi preţios în aceste vremuri trohaice.
Ieroschimonahul pictor Ghervasie Hulubaru s‑a născut într‑o familie de ţărani din satul Păstrăveni, judeţul Neamţ. Pe părinţi îi chema Nicolaie şi Sevastiţa. Pe el îl chema Gheorghe. Părinţii săi aveau gospodărie îmbelşugată, aveau pământ, păsări, vite şi albine. Sevastiţa a plecat de acasă pe când Gheorghe avea câteva luni, copilul rămânând astfel în grija tatălui, care s‑a recăsătorit cu Zoiţa Cobuz. Gheorghe face cinci clase în satul natal, apoi lipsa de bani a părinţilor săi îl sileşte să abandoneze şcoala şi să se ocupe de munci agricole împreună cu părinţii. Un monah de la Mănăstirea Neamţ care trage peste noapte la familia Hulubaru şi îi sfătuieşte pe Nicolaie şi Zoiţa să‑l dea pe băiat la mănăstire. La 16 ani, în 1904, Ghervasie pleacă la Mănăstirea Neamţ. Intrarea în monahism îl aşază, de fapt, în calea bunătăţilor, pentru că acolo, la Neamţ, Secu, Agapia şi Văratec întâlneşte şi mari duhovnici, figuri de Pateric, şi mari ierarhi, şi mari figuri ale culturii noastre. Completarea studiilor liceale şi absolvirea Şcoalei de Arte Frumoase din Bucureşti, unde a fost trimis de Vlahuţă, Delavrancea şi I. D. Ştefănescu (nepot al lui Delavrancea şi ginere al lui Vlahuţă)[2], nu îi modifică parcursul lui Ghervasie, care se întoarce în arhipelagul lui monahal, unde se ocupă cu rugăciunea şi pictura, ambele după canoane, cu activitatea pedagogică (profesor de muzică bisericească la Secu) şi cu rugăciunea. În perioada 1927‑1944 a slujit la Agapia, după care s‑a retras, până la sfârşitul vieţii, la Agapia Veche, unde a înfiinţat şi un muzeu de icoane, obiecte şi cărţi bisericeşti. Moare, în plin comunism, în iulie 1973. În lumea veche a mănăstirilor moldoveneşti, numele lui are încă ecou. În lumea largă, nu se mai ştie nimic de acest „înger pe pământ”, după cum, spontan, l‑a descris IPS Pimen într‑un miez de noapte, când Mircea Motrici, editorul volumului, i‑a bătut în uşă pentru a‑l întreba cine e monahul ale cărui manuscrise tocmai le aflase şi citise cu înfiorare.
Important la memoriile părintelui Ghervasie e, în primul rând, stilul. Stilul nu e deloc simplu, direct. De altminteri, am ajuns din ce în ce mai mult să cred că stilul simplu, direct, e stilul reclamelor, al sloganurilor. E stilul minciunii care se dă drept adevăr şi pe care naivii o iau drept promisiune. E stilul unei lumi a sensurilor degradate. Stilul părintelui Ghervasie e scorburos, aparţine omului precum scoarţa aparţine copacului, îl înveleşte, e parte din acreţiunile istorice ale autorului. Oamenii primitivi, adică, da, bunii sălbatici, sunt mari oratori, vorbesc înflorit pentru că trăiesc printre flori, trăiesc nelimitat. Stilul amerindienilor, al „pieilor roşii”, cum li se zicea în literatura copilăriei mele, era extrem de florid, cu multe metafore, cu fraze ample, cu analogii epice (nici homerica descriere a scutului lui Ahile nu e altfel). Părintele Ghervasie este şi el un om pentru care adevărul existenţial, intensitatea unei situaţii, a unui context, o înţelepciune de viaţă, o mică izbândă sau o mare înfrângere sunt exprimate amplu, cu volute sonore pentru că vin din interior, au de călătorit până la suprafaţa scriiturii, nu sunt expresii de suprafaţă, ci de adâncime, care vuiesc.
Memoriile părintelui Ghervasie se intitulează Povestirea vieţii mele copilăreşti, adolescente, mature, iar în urmă vârsta ce trece spre bătrâneţe, care înaintează la adaosul vieţii cât poate fi rânduit de la Cel Prea Înalt Creator al tuturor fiinţelor omeneşti. Fragmente sau Din viaţa, copilăria, adolescenţa, maturitatea, postmaturitatea şi repaosul bătrâneţelor contemplative[3] şi sunt începute la data de 27 ianuarie 1947, la Mănăstirea Agapia[4], având la bază însemnări („un crâmpeiu de descrieri”) din martie 1938 purtate aproape un deceniu la sânul cărţilor părintelui Ghervasie[5]. Autorul a lucrat la ele până în 23 decembrie 1957, când notează, în încheierea manuscrisului: „Astăzi, 23 Decembrie 1957, am verificat şi cetit istoria vieţii mele cu amănunte, evenimente şi izbânzi, la care neapărat trebuie depusă o muncă de sacrificiu de a se rescrie şi corecta ortografic spre a se citi mai clar. Şi cred că voi mai renunţa la unele amănunte care nu mai pot fi povestite. Totodată cred că, din anul acesta, 1958, pe care‑l avem sosit în pragul vieţii, voi contribui şi la alcătuirea unui inventar de toate bunurile ce le am, până la distribuţiunea lor. Aranjează‑ţi toate, bătrâne Ghervasie, căci în curând va veni vremea să pleci pe un drum lung şi cale neîntoarsă şi cele ce le‑ai agonisit cine le va moşteni? Fă‑ţi o regulă şi un plan, ca să nu laşi fără nici o socoteală. Cere pe Dumnezeu în ajutor şi‑ţi împarte avutul tău comunităţii, obştei, bisericii şi prietenilor mai de‑aproape, care cu drag te‑au iubit şi te‑au servit cu toată râvna, pe cât s‑a 
putut”[6]. Aşadar, ultimele paragrafe ale manuscrisului sunt ale unui om al rânduielii, de la cea ortografică la cea patrimonială, iar rânduiala are rolul de a recunoaşte şi uşura existenţa altora: ortografia face manuscrisul mai uşor de citit, iar împărţirea cumsecade a agoniselii îi face pe cei apropiaţi să se simtă iubiţi. Rânduiala scoate omul din egoism şi îl reaşază, în varii feluri, gramaticale sau testamentare, în sânul comunităţii din care face parte, îl reafirmă ca persoană, îl scoate din izolarea individualistă a egoismului. De aici, din rânduială, se şi naşte stilul părintelui, care e bazat pe „amănunţimi migăloase”, adică pe onestitate. Dar onestitatea nu poate patina la suprafaţa lucrurilor sau schematiza contextele. Totul e ţesătură, fire de tort care nu pot fi cuprinse decât de pascalianul sau ghervasianul „gând al inimei”: „Câteva notiţe au fost purtate şi ici, şi colo, băgate printre cărţi, cam tot cu intenţia de a le completa. De multe ori renunţam, şi abia m‑am stăpânit să nu le dau foc sau să le rup şi să le arunc în vânt. Gândul inimei m‑a stăpânit, şi‑mi ziceam că poate aceste mici preculegeri îmi vor ajuta câtuşi de puţin la completarea şi inspirarea ideilor de continuitate, şi iată că acum îmi prind firul din nou şi torc din caerul vieţii mele până voi umple fusele de tort pentru ţăsătura unicei vremi ce am urzit‑o toată viaţa mea. Caut să nu exagerez, nici nu voesc să împodobesc cu fraze, totuşi, fără amănunţimi migăloase nu se poate face nimic”[7].
Nu e, deci, de mirare că Ghervasie socoteşte că, dincolo de starea materială sau culturală a familiei, „ceea ce‑i dat de Sus e mai preţios decât ceea ce e împrumutat de la om”. De aceea, oamenii zămisliţi „cu binecuvântarea lui Dumnezeu”, de părinţi care s‑au lăsat „îndrumaţi de poruncile duhovniceşti şi bisericeşti” pe „calea legilor îndreptăţite”, au ajuns „oameni cumsecade, ba chiar oameni de seamă”, indiferent de originea lor socială. Temelia acestor existenţe rânduite e „bunul simţ al modestiei, cuminţenia, respectul şi sinceritatea, devotamentul”. La acestea se adaugă „neprihănirea sufletului şi a trupului” şi „respectul părinţilor de a‑i asculta la toate poveţile lor” – împreună, acestea toate sunt elementele celor şapte ani de acasă[8]. Unii oameni se maturizează mai greu: „Aproximaţia vârstei de majorat ar fi cam vârsta de 20 ani, care pentru unii nu‑i suficientă şi nu se coace mintea lor. Unii mai devreme se pârguiesc, iar alţii niciodată, ci rămân aguriţi şi strepeziţi. Aceia se aruncă afară din societate întocmai ca merele putrede sau închircite – nici sămânţă, nici dulceaţă nu au, doar gunoi netrebnic.”[9]
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Note:
[1] Arhimandrit Dionisie I. Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie Hulubaru, Editura Mircea Motrici, Editura Muşatinii, 2006, Suceava
[2] Arhimandrit Dionisie I. Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie Hulubaru, p. 117‑118
[3] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie…, 64
[4] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie…, 57
[5] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie…, 59
[6] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie…, 185
[7] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie…, 60
[8] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie…, 60‑61
[9] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie…, 61
Mircea Platon
