De câțiva ani, noul curent woke a trecut Atlanticul, reușind să seducă elitele europene și să impună cenzura în literatură şi cinematografie, ori să instrumentalizeze istoria în acord cu înaltele standarde ideologice neomarxiste. Noile dogme ale subculturii ultra‑stângiste americane au forțat, spre exemplu, ca la orele de istoria artei Walt Disney să fie pictat drept rasist, misogin, islamofob. Shakespeare, Dickens, Mark Twain au ajuns modele negative, iar multe cărți au fost criticate și etichetate drept „opresive” și „ofensatoare”, pentru a fi în cele din urmă scoase de pe piață. Noul val a făcut ca un post de televiziune, precum BBC, să renunţe la utilizarea termenilor Before Christ (BC) şi Anno Domini (AD), chipurile pentru a nu leza sensibilitățile ateilor și ale practicanților altor religii. Astfel, noua cultură a anulării a dus deja la interzicerea gândirii şi exprimării ideilor contrare liniei oficiale, la interzicerea filmelor și cărţilor, la dărâmarea statuilor și a bisericilor, ştergerea memoriei publice fiind realizată în paralel cu rescrierea istoriei. În cazul reinterpretării ideologice a trecutului, scopul este identic cu cel al comunismului clasic: formarea omului nou, constructor conștient al viitorului de aur al întregii omeniri, un viitor eliberat de orice urmă de discriminare și întristare.
De la redefinirea identitară neomarxistă la jihadul hibrid woke
La fel ca în distopia lui Orwell, istoricul devine în noua eră un simplu funcționar al Ministerului Adevărului, având obligația de a rescrie zilnic trecutul, de a‑l „actualiza” permanent, pentru a reflecta „linia Partidului”. Noua istoriografie a început să fie fluidă. Ea nu doar că resemnifică trecutul, dar studiază și ceea ce s‑ar fi putut întâmpla, ori s‑a întâmplat, dar ne‑au dispărut izvoarele, ele urmând să fie suplinite de imaginația ideologică a istoricului. În spiritul corectitudinii politice, modificarea vocabularului, primul semn al vremurilor noi, s‑a făcut în ritm alert. Ajunsă la putere, generaţia revoltelor studenţeşti din anii ’60, formată sub influența „Școlii de la Frankfurt” și a maoismului revoluției culturale, are acum ocazia să‑și impună normele comunismului woke, inclusiv în spațiul instituțiilor europene. Fără să mai fie nevoie de vreo poliție politică, cetățenii au ajuns să fie obligați să adopte fără murmure noul limbaj, să „promoveze diversitatea și incluziunea”, să lupte pentru dreptate socială, să se ferească cu grijă de „practicarea discriminării”, dacă vor să nu se trezească cu pierderea locului de muncă, cu acționarea în justiție ori să fie marginalizați social. Cum formarea omului nou nu se poate face, așa cum a arătat experiența comunismului clasic, fără rescrierea ideologică a istoriei, un pas decisiv în această direcție a fost făcut de Parlamentul European la începutul acestui an prin adoptarea așa‑numitului „Raport referitor la conștiința istorică europeană”, urmând ca o directivă să oblige statele UE să‑și rescrie istoriile naționale, pentru a se ajunge la o istorie corectă politic a unui stat federal, altfel inexistent în prezent. În numele integrării europene, a importanței vitale a apariției „unui sentiment european de apartenență” și a formării unei noi conștiințe istorice, ar urma să fie rescris un trecut complex, conflictual, suprasaturat cu „nedreptăți bazate pe gen, pe convingeri și pe apartenența etnică”. Demersul este cu atât mai ciudat cu cât nu există o identitate europeană independentă de aceea a națiunilor, iar trecutul nu poate fi „unificat” printr‑un ordin pe unitate. Noile directive și indicații prețioase trasate de birocrația de la Bruxelles nu vor putea fi aplicate la noi, pentru că reformatorii români s‑au dovedit protocroniști, încă de acum două decenii fiind eradicate istoria națională și patriotismul din școală. În statul eșuat și educat român nu mai este nevoie să fie substituită identitatea națională cu cea europeană, pentru că marii reformatori au avut grijă să dilueze istoria națională în cea universală, să o golească de conținut, să ignore marile momente ale trecutului, să elimine programatic modelele de eroism și patriotism, ca fiind contrare unei educații democratice, moderne, europene. Demitizarea, tematizarea și istoria integrată au dus la eliminarea unor întregi perioade din trecutul „etnocentric” românesc, la ideologizarea și instrumentalizarea istoriei. Practic, prin „istoria integrată”, creativii noștri protocroniști au găsit o formulă genială pentru eliminarea istoriei românilor din educație, trecutul național fiind dizolvat într‑o masă de evenimente desfășurate pe un plan vast, misiunea ideologizării și a ștergerii identității naționale din educație fiind îndeplinită întocmai și la termen. Mândria patriotică este însă umbrită de succesele istoricilor woke din SUA și Anglia. Este greu să nu fii invidios, când istoria Americii este astăzi corect prezentată ca produs al rasismului sistemic, când statuile Părinților Fondatori zboară de pe socluri, ori când rescrierea istoriei britanice se concentrează pe sclavie, chiar dacă Imperiul Britanic a avut un rol unic în suprimarea sclaviei pe glob. De asemenea, Revoluția Industrială, responsabilă de vechea și actuala prosperitate a Regatului și nu numai, a fost demistificată prin recunoașterea faptului că se datorează integral sclaviei. În loc să ne culcăm pe laurii protocronismului și ai conformismului nețărmurit față de Bruxelles, poate ar trebui să vedem că mai avem și lipsuri, precum neprezentarea voievozilor în lumina crudă a adevărului istoric woke, fiind încă ignorate islamofobia, fanatismul religios, sexismul, intoleranța și discriminarea de gen caracteristice acestor personalități autoritare și asupritoare.
În mod surprinzător, rescrierea istoriei nu a ocolit domeniul antropogenezei. La ultima ediție a Eurovision am avut o ilustrare a acestei realități, admirând pe scenă noua specie a omului non‑binar. Dacă până mai ieri se considera că evoluția biologică a lui Homo sapiens s‑ar fi încheiat acum 50.000 de ani, ideologii neomarxiști au descoperit că ea a fost reluată de curând, noua antropogeneză ducând la apariția unor hominizi cu genuri în loc de sex, cu noi caracteristici, obligând statele să adopte măsuri speciale de protecție a recenților semeni întru rațiune. De la Homo heidelbergensis încoace nu am mai avut un astfel de salt evolutiv, realizat însă fără trecerea prin vreun proces de encefalizare ori de dublare a capacității craniene. Dacă Homo sapiens arhaic locuia în peșteri și folosea bâte și pietre, hominidele transfluide (Homo cisgender, transgender, intersexual, queer), apărute prin clonare sau hipnoză ideologică, s‑au dovedit perfect adaptate societăților postmoderne, fiind vânători ‑ culegători neînfricați de drepturi fără obligații, telefoanele mobile fiind uneltele, iar legislația antidiscriminare arma principală.
Și în ceea ce privește rescrierea istoriei contemporane avem salturi spectaculoase, ilustrate de Intifada woke din campusurile universitare americane, marcând apariția unui tulburător jihad hibrid, manifestațiile pro‑Hamas și antiisraeliene făcând abstracție de realitatea din Gaza, ignorând ororile Hamas și politica Iranului. Educația revoluționară pentru insurgența woke pare să își propună eliberarea Israelul de israelieni, cerințele Iranului și ale Hamas fiind susținute cu fanatism de frumoșii idioți utili ai marilor universități occidentale în numele noului antisemitism corect politic. Nu știm prin ce magie a fost făcută studențimea occidentală să înghită pe nemestecate propaganda Hamas, dezinformarea iraniană și determinată să țopăie după ritmurile jihadului hibrid. Tot uimitoare este metamorfozarea anticolonialismului în antisemitism. În aceste condiții, nu ne‑ar mira ca în curând să fim invadați, pe lângă studiile culturale, feministe, de gen, de noile studii antisemite.
Eroul, istoria și amenințările existențiale
Istoria este, uneori, scrisă chiar de către cei care o fac. Atunci când Caesar a creat genul memorialistic prin „Commentarii de Bello Gallico”, el a oferit un model marilor comandanți militari, în același timp dând, fără să vrea, bătăi de cap la examene multor generații de învățăcei ai limbii latine. Tradiția de a face și a scrie istoria a fost respectată de mareșalii G.K. Jukov („Amintiri și reflecții”) și K. Rokosovski („Datoria ostășească”), precum și de generalul Nicolae Ciucă, singurul comandant român postbelic implicat într‑o mare bătălie, acesta urmând să‑și lanseze memoriile, smerit intitulate „Un ostaș în slujba țării”. Într‑o țară fără librării și cititori, gestul de curaj al generalului va face ca, peste veacuri, un nou Kogălniceanu să spună că, pentru el, bătălia de la Nasiriyah este mai importantă decât aceea de la Alesia, iar un nou Cicero va aprecia că memoriile lui Ciucă sunt o sursă neprețuită în reconstituirea trecutului, în scrierea istoriei, dovedindu‑se „…absolut admirabile: precise, concrete și frumoase, lipsite de orice podoabă oratorică, ca un trup în hainele sale. Dar, în timp ce a vrut să ofere altora materialul pentru a scrie istoria, poate că a făcut pe plac neputincioșilor care ar vrea să‑l împodobească în fel și chip, dar i‑a convins pe cei sănătoși la minte să renunțe la scris.” În loc să tacă și să aibă răbdare să apară cartea în librării pentru a o citi, o serie de invidioși bicisnici s‑au și apucat să critice opera lui Ciucă al nostru, doar pentru că aceasta a fost semnalizată prin mari panouri pe toate drumurile țării. Nu ne îndoim că marele comandant va arată în cele 60 de pagini ale cărții, ușor de citit, cum de a ajuns România cu o înzestrare mai jalnică decât în 1916 și 1941, de ce nu avem pături, bocanci, pulberi și gloanțe, de ce nu cumpărăm tehnologie, brevete, ci armament scump virtual, ori de ce ar trebui să repornim industria de armament, pentru a nu ne trezi, în caz de conflict, că aducem muniția de la antipozi, ca în timpul Războiului Reîntregirii. Gândirea strategică a generalului Ciucă revărsată în paginile cărții va sublinia importanța modului cum este studiată istoria națională în școală, unde anularea ideilor de patrie și patriotism își arată astăzi din plin efectele nocive. Cu siguranță strategul Ciucă îi va dojeni pe politicieni, arătând că degeaba vom face exerciții cu rezerviștii de 60 de ani, dacă tinerii fug de serviciul militar, neînțelegând că acesta este un exercițiu de atitudine față de stat. Cum poți avea apărare fără mobilizarea tinerilor la nevoie, fără apelul la datoria patriotică? Ce vom face cu tancurile și avioanele ultramoderne, dacă nu vom avea soldați dispuși să lupte pentru România? Iată de ce, memoriile eroului nostru vor fi un duș rece pentru actuala clasă politică, obligată să reconsidere rolul educației patriotice și să revadă radical politica de apărare în noul context extrem de tulbure.
Rescrierea woke a istoriei este o amenințare existențială pentru România, alături de analfabetism, dezindustrializare, emigrare, iarna demografică și extincția conștiinței naționale. În aceste vremuri de bejenie, ar trebui ca decidenții politici să redescopere „cea dintâi carte a unei naţii” și să apere țara conform devizei: „Murim mai bine‑n luptă, cu glorie deplină,/Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’pământ!” Altfel, ne așteaptă cu certitudine, dacă ne uităm la politica ultimilor ani, un viitor sumbru.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Constantin Toader
