„Vecinii, azi, ne iau în râs,
iar dacă nu ne iau în râs,
ne‑aruncă‑n scârbă un surâs,
căci, decât noi, mai aprigi îs.”
Psalmul 43.8
După Şerban Foarţă, Hexachordos
O greşeală duce la alta sau prăpastia cere prăpastie. În vremi tulburi şi închise ca ale noastre, neaşezate, scoaterea istoriei din şcoală (se pregăteşte ieşirea din programă a religiei, cu icoane cu tot) este o greşeală enormă. Nu ştii istoria ţării tale, nu faci altceva decât s‑o condamni la dispariţie. În UE s‑au reintrodus trei ore din materia Istorie, în învăţământul preuniversitar; ministresa Deca tace, se ocupă, pesemne, de (ne)educarea României. Pe cale de consecinţă, în şcoli s‑a ajuns nu doar la bullying între elevi, ci şi la bullying elevi‑profesori, primii înarmaţi cu cuţite… versatile, cum s‑a auzit de la un chef bucătar: „Trebuie să ai un cuţit versatil, care taie orice”. Chiar şi gâtul unei profesoare, nu‑i aşa?
Spun manualele alternative (preş. Iliescu n‑a ajuns acolo, pozat din faţă şi din profil, cum ar merita) că noi am fost daţi la schimb de Churchill, după înţelegerea cu URSS? Nu, nu spun. De pactul Ribbentrop‑Molotov n‑au auzit nici mulţi studenţi de la Facultatea de Istorie. Germania, după genocid planetar, a beneficiat de Planul Marshall, reclădind, prosperând. Noi n‑am avut şansa asta, am plătit 10 ani datorii de război, ca învinşi de URSS, unde ajunsese revoluţionarul Lenin, pe bani nemţeşti, să facă revoluţie. Aşadar, Germania, fosta noastră aliată de nevoie, când inamică a Rusiei, când cooperantă cu ea, a biruit. La fel SUA, aliata URSS, în Al Doilea Război Mondial. Bush a contribuit la căderea URSS, iar Clinton se lăuda cu 22 de întâlniri cu Elţîn, dar şi cu miliardele de dolari cheltuite pentru a‑l aduce la putere. M. Thatcher afirma: „Sunt 15 milioane de oameni în Rusia care ne deservesc”.
De astfel de urzeli ni‑i plină istoria. Iar acuma acceptăm un soi de poliţie internaţională dinspre şefa Europei. Ia să îndrăzneşti să susţii că amplele civilizaţii europene sunt bazate pe jefuirea coloniilor! Mai mult încă, nu ni se iartă că n‑am fost ţară colonială: Nu vă mai lăudaţi cu râul‑ramul vostru. Duceţi‑vă cu puşcoacele în Afganistan, Irak, Ucraina. Slava, slava! Ce contează că România e din ce în ce mai slabă? Slava Ucraina!
Nu atinge absurdul ce ni se întâmplă? Splendoarea balurilor vieneze din Imperiul Austro‑Ungar s‑a bazat pe spolierea Transilvaniei. Stătuleţul care a făcut profit uriaş de pe urma noastră nu ne vrea în Schengen. Şi ce dacă? Avem Schengen cu Ucraina, pentru cereale toxice. Culcat, generale Ciucă! Culcat, Daea, brav ministru al Agriculturii, în luptă cu cormoranii flămânzi! Or fi mai flămânzi decât românii? Nu i‑ar strica o chemare la realitate tehnocratului. Altfel, vom auzi că pompierii vor stinge incendii cu lapte de vacă crescută cu iarba verde de acasă şi că trebuie să importăm milk de la vacile crescute‑n pustă. Cât despre ministrul Boloş, zâmbitor ca un emoticon, cere tăieri de salarii, deşi le avem pe cele mai mici din UE. Las’ că ni se dau ajutoare din banii noştri, ca neajutoraţi ce suntem.
Spuneam că prăpastia prăpastie cere? Da. Conform butadei lui Walter Roman‑père, „După noi vom veni tot noi”, fiul a apărut în pull roş, lângă Iliescu şi pistolul său, Voican Voiculescu, obţinând repede gradaţie ascendentă în diplomaţie, să se uite confuzia bestial de ridicolă climax‑clitoris. Tocmai şi‑a tipărit o carte cu titlul Azi vom fi păgâni, Editura Proema (2023), dedicată lui Putin, „slujitorul sfintei Rusii”.
Şi s‑au pornit, după Duminica Orbului şi‑a votului, anomaliile: în economie, în industrie, în agricultură, în finanţe, în sănătate (pe care Dr. Rafila a dus‑o pe linie moartă)… Iar cele din educaţie, din învăţământ au dat pe dinafară. Anomalie e un cuvânt prea elegant, câtă vreme programul România educată naşte monştri. Domnesc cleptocraţii. Inaptocraţii (sau ineptocraţi?) se culcă liberali şi se trezesc iliberali băsişti, scoţând în faţă monumente politic nule, ca ministresa Muncii, care ne ameninţa că, fără dozele de vaccin impuse, ne culcăm sănătoşi seara şi ne trezim morţi dimineaţa.
Marele păpuşar Soros a venit la Otopeni, când aeroportul era încă blocat. Misia şi‑a declarat‑o din titlu: Pentru o transformare a sistemului sovietic, Humanitas, Bucureşti, 1991. Reţeaua Soros a funcţionat şi funcţionează. Ca la un semn, internaţionaliştii globalişti au început să nege specificul naţional, statul naţional, unitatea. S‑au atacat pilonii de rezistenţă ai etnicului: unitatea de origine, de limbă, de destin, de credinţă. A început nu numai iarna vrajbei noastre, ci toate patru anotimpuri ale vrajbei. S‑a dorit ce? Să se evidenţieze însuşirile negative: fără morală, fără religie, fără scriere, fără conştiinţă de neam, fără trecut, fără viitor. Curentul demitizator al istoriei a tot crescut. Şi cât a fost ironizat Alecsandri („caducul”) cu „unde‑s doi puterea creşte”, Hora Unirii fiind considerată, cu dispreţ suprem, „rămăşiţă tribală”, ca să biruie duhul dezbinării, al zâzaniei. Oare ştiu neomarxiştii că, în vremi staliniste, s‑a făcut puşcărie pentru cei care o cântau? Fără fir de umor (comicul cu mijloace ieftine îmi declanşează o neplăcere extremă), am fost îndemnaţi de caţavenci: „Români, sugeţi Prutul!” Neschimbătoare e dispoziţia rea a domnului Florian, furia sa demolatoare pe ton ridicat‑demascator, care induce o stare tensionată între români şi evrei. Ca urmare, William Totok a căutat (o fi găsit?) „urme de legionarism” la Părintele Dumitru Stăniloae.
Un om din „Na‑Boc” (mulţumesc, Virgil Raţiu!) a vrut să dea jos Crucea Neamului de pe dealul Cetăţii, ridicată în 1997. Cât pe ce să fie demolată, ca „element parazitar”, cu „puternic discurs naţionalist”. Ba că n‑are autorizaţie, ba că‑i prea înaltă (22 de metri), cu atâta mai înaltă decât primarul, ba că ar crea „conflict spaţial” cu hotelul Belvedere şi cu terasa adiacentă. Aşadar, cruce versus terasă. Iar simbolurile românilor, ca statuia lui Iuliu Maniu, sunt date jos: boca, boca. Şcoala Ardeleană a rămas fără soclu. Acad. Ioan Bolovan, directorul Institutului de Istorie „George Bariţiu”, a strigat de‑a surda la arhitectul şef al Clujului: „Respectaţi statuile în forma lor originală”. Boc a bocănit şi la bustul lui Emil Racoviţă. De ce ne‑am plânge? La Carei, preşedinta Ungariei Katalin (Katalinka?) Novak, în vizită de lucru, dezveleşte o statuie a autorului imnului naţional al Ungariei, aşezată drept în faţa primăriei.
Indiferenţa înseamnă complicitate. Ia să ne manifestăm şi mânia din România, cum am tot repetat. Restituirea proprietăţilor din Ardeal e trădare naţională. Renunţarea la moştenirea Gojdu – la fel. Guvernaţii noştri maleabili nu crâcnesc când e vorba de contribuţia „benevolă” pentru Ucraina, mult mai mare – scrie presa – decât ce plătesc Grecia, Ungaria Slovacia, Portugalia şi alţii, şi altele: 60 de milioane euro, bani împrumutaţi de România şi trecuţi la datoria noastră externă.
Să punem piciorul în prag neointernaţionaliştilor, noilor imagologi (defectologi), noilor iluminaţi care‑l demască pe Eminescu pentru ideea de „stat organic”, aflat după mintea lor mărginită „în derută naţionalistă”, ca perimat, conservator depăşit, reacţionar antiprogresist, aţâţător (verb proletcultist resuscitat) contra străinilor. În vremi staliniste, Eminescu era dat jos, înlocuitorul fiind A. Toma. Acum, s‑au găsit alţi înlocuitori: Fundoianu (după Roxana Sorescu) sau avangardistul Tzara, după o scriitoreasă ce se crede bogată‑n duh, dar săracă tare cu duhul.
Recitindu‑l pe gazetarul Eminescu, am găsi puncte cardinale în haos, la care trimitea Crainic, adică ordine. De frica bau‑baului „isterical‑correctness”, reacţia naţională la aşa ceva e minimă. Iar cei supuşi noilor directive primesc funcţii în instituţii importante. Incompetenţa pare a fi devenit condiţie a carierelor universitare. A urcat pe scara ministerului Culturii Corina Şuteu, în guvernul Julien (Cioloş), apoi la ICR New York, provocând, în ianuarie 2008, scandalul poneiului roz, cu crucea svastică pe crupă, simbol pozitiv în hinduism, budism, jainism, confiscat de nazism. Căluţul roz e „opera” unui grafician, care a găsit cu cale s‑o picteze pe Sfânta Parascheva beată şi pe Ştefan cel Mare tatuat cu Fuck pe braţ, ca lover medieval. În joia mare, 14 aprilie, 1457, ne spune istoricul acad. Ioan‑Aurel Pop, Ştefan a fost aclamat ca Domn al Moldovei. Avea 18 ani. O şti asta Sorin Tara? La atâta libertate, la ce bun să te (auto)educi?
Reacţia naţională e minimă la astfel de batjocuri „post‑post‑postmoderniste”. De frica unui bau‑bau „isterical‑correctness”? Sau pentru că T. Baconschi a rostit ritos că „presa nu mai e naţională, ci internaţională”?
În mai 2006, Paul Goma adresase preşedintelui o scrisoare, pentru a‑i reaminti de propunerea din septembrie 2005: să se înfiinţeze Institutul pentru Studierea Terorii Bolşevice în România. Putea, atunci, să fie preşedinte istoricul Al. Zub, trecut prin închisoare. Goma, spune Petru Ursache, în Istorie, genocid, etnocid, e un Ulysse căruia i s‑a barat drumul spre casă. Nu şi lui Tismăneanu. Zeii din Bucureşti sunt mai puternici decât zeii din Olimp. Raportul Final trebuia să‑l aibă ca raportor pe însuşi Goma, nicidecum pe Vl. Tismăneanu, al cărui tată preda marxism‑leninism‑stalinism la Universitatea Bucureşti. Slava, slava! Probabil Radu Florian îl cita pe Engels, care prognostica dispariţia de pe pământ a românilor, „contrarevoluţionari fanatici” în fiindul lor. Soluţia românilor de a nu pieri, după Engels, era să‑şi piardă caracterul naţional, ceea ce visează neomarxiştii.
Ce bine ne‑ar face să nu ne urâm, domnule Florian! Institutul „Elie Wiesel” e foarte atent să se retragă distincţia de cetăţean de onoare lui Petru Codrea din Sighetul Marmaţiei. Amintiţi‑vă de scandalul provocat la decorarea lui Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, care, cică, ar fi „relativizat Holocaustul”, scandal care i‑a provocat accident cerebral. Cea mai penibilă dintre erorile premierului Cîţu a fost demiterea lui Bjoza, în august 2021, din funcţia de secretar de stat. „Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist”, instaurat în 1945, stătea în gât florienilor. O şcoală oarecare a fost presată politic să retragă numele lui Mircea Vulcănescu, că aşa a vrut primarele sectorului, în 5 aprilie 2023. Nu un liceu tehnologic, economic din Bucureşti trebuia să poarte numele martirului, ci o universitate. Martirilor Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Barbu Slătineanu, Vasile Militaru (şi‑i numesc doar pe ei, pentru că sunt cei mai batjocoriţi) nu li se face dreptate. Non‑etica învinge.
Fragment
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
