Din momentul Helsinki, Șeicaru prizează totuși ideea menținerii Chinei ca aliată a Europei, valabilă peste vremuri și din convingerea lui Theodor Roosevelt că Pacificul va da viitorul planetei: „Eu rămân la ideea – îi scrie tânărului de la București – că decizia viitoarei configurații politice a planetei se situează pe malurile Pacificului, dat fiind că este spațiul în care se grupează majoritatea populației planetei, ca și majoritatea bogățiilor minerale. Să te interesezi de zăcămintele minerale ale Australiei și Indoneziei, cum vom asista la descoperirea bogățiilor minerale ale Chinei. Acolo, în acest spațiu se va dezbate noul raport: Statele Unite, Rusia Sovietică, Japonia și China. Eu mă încumet să întrezăresc izolarea Rusiei și implicit marea ei înfrângere diplomatică de nebănuite consecințe pentru imperiul sovietic. Evoluția opiniei publice în Statele Unite față de Rusia merge în sens invers, de dezintoxicare de reziduurile propagandei din epoca lui Franklin Roosevelt. Este un fenomen încurajator. În ce privește acțiunea ce o va începe CDU/CSU, va avea de efect dezmorțirea opiniei publice germane blegită de catastrofa politică din mai 1945. Pe mine mă interesează în funcție de apariția cărții Finlandizarea Europei. Conferința de la Helsinki – Yalta nr. 2 într‑o atmosferă prielnică tezelor mele” (Scrisoarea din 1 decembrie 1975). După aproape 60 de ani, vedem cum prezicerile epistolierului se adeveresc în ceea ce privește China și Orientul Pacific, în genere. În fierbere se postează Rusia care a „uitat” cea dintâi ordinea internațională profilată în Actul de la Helsinki, aruncând Europa în cea mai grea criză de după Al Doilea Război Mondial.
Victor Suvorov, fost ofițer sovietic GRU, condamnat la moarte, este autorul cărții de răsunet Spărgătorul de gheață. Cine a declanșat al doilea război mondial? (1980), prin care dovedește că nu Hitler a declanșat marea conflagrație, ci Stalin, folosindu‑l pe Führer ca „spărgător de gheață” al revoluției mondiale, via Europa. Pamfil Șeicaru îl anticipează pe Victor Suvorov, cunoscând la fel de bine tendințele expansioniste ale Rusiei amplificate de regimul sovietic: „În fond, – zice Șeicaru, la 22 octombrie 1975 – obiectivul inițial al lui Hitler era Rusia Sovietică, dar revine lui Stalin abilitatea de a îndrepta asupra Franței atacul conceput împotriva Rusiei. Momentul crucial a fost 1936. În august 1939 lovitura de teatru pactul Ribbentrop‑Molotov. Victime Polonia, Finlanda, Republicile Baltice, România. Într‑o lucrare, O orhidee politică: N. Titulescu, de 300 de pagini, rămasă în manuscris, am evocat pe acest om politic care a creat o falsă siguranță în ce privește Rusia, mereu aceeași, țaristă sau sovietică” (p. 35).
Toate aceste state semnaseră pactul de definire a agresorului conceput și de Rusia sovietică și încheiat la 3 iulie 1933. N. Titulescu l‑a prezentat ca o implicită recunoaștere a frontierei Nistrului, ceea ce era un fals. Unii au pus „rătăcirea” titulesciană pe seama apartenenței la masonerie. Șeicaru, în scrisoarea din 22 noiembrie 1975, își pune și el întrebarea: „Era și Nicolae Titulescu francmason? Nu cred și nici n‑am auzit”. Să fi fost marele diplomat atât de străin de realpolitik?
Din nenorocire, Șeicaru are dreptate, încât te întrebi de ce o împărăție atât de întinsă și, mai cu seamă, creștin ortodoxă, cum se închipuie Rusia, nu‑i capabilă să‑și respecte vecinii și propria religie a iubirii aproapelui?
Avantajul unității
Tot în scrisoarea din 1 decembrie 1975, Șeicaru își arată optimismul că România are un avantaj în „butoiul de pulbere” care sunt Balcanii: unitatea lingvistică, prin care e superioară singurei țări concurente de anvergură, Iugoslavia ținută în echilibru de mâna forte a croatului Iosif Broz Tito: „Unitatea noastră ca națiune este evidentă. Este suficient să ne gândim la Iugoslavia, la ce desparte Croația de Serbia, ca să ne dăm seama ce privilegiați suntem. Eu urmăresc cu încordată atenție procesul de severă selectare a elitelor tehnice ca și politice. Pasiunea cu care cei care sunt în licee caută să‑și asimileze graiuri străine, adică să‑și multiplice mijloacele de comunicare în toate domeniile. De asemenea, traducerile care se fac și ieftinătatea cărții; toate contribuie la formarea acelor elite care decid viitorul unei națiuni. Nu mă concep în afară de destinul neamului meu și nimeni nu se poate realiza în plinătatea însușirilor cu care a fost dăruit de ursitoare, dacă i se vlăguiesc rădăcinile sufletești. Oameni de nicăieri nu pot servi țării. Este ceva de care mă tem; fascinarea care ar putea s‑o exercite țările mai înaintate datorită faptului că, geografic, au fost ferite de revărsările barbare ale spațiului de dincolo de Nistru. Trăiesc de 31 de ani în afară de hotarele țării mele și mi‑am putut da seama de calitatea și lipsurile noastre” (p. 45).
Calitățile native ale neamului au suplinit, adesea, „gravele deficiențe ale conducerii statale”. Citind, de pildă, Repertoriul bibliografic al localităților medievale din Moldova, a descoperit cât de repede refăceau moldovenii orașele distruse de Dotla asiatică (mongolo‑ruso‑turco‑tătară), realitate confirmată, bunăoară, de memoriile baronului Toth (Amsterdam, 1780), dând ca exemple orașele Bârlad și Iași.
Animat de „dogoritoarea iubire de țară și de neamul românesc”, scrie la 8 decembrie 1975 lui Radu Valentin, epistolă prin care mărturisește, eminescian, că întreaga lui filosofie se centrează pe gândirea unui proiect de țară, scoțând în evidență un alt avantaj geopolitic ivit, de astă dată, din frontiera dunăreană și de Gurile Dunării. Semnala regimului de la București, încă înrobit Imperiului Sovietic: „În spatele României, deținătoare a gurilor Dunării, să fie Europa occidentală” (p. 46), iar nu Rusia care tinde pas cu pas ca Marea Neagră să fie un lac rusesc. Planul său viza ca efectele să survină în trei‑patru ani: „dacă izbutește, planul meu va fi cel mai mare serviciu pe care‑l pot aduce țării mele chemată să‑și transforme tragica ei situație geografică într‑un substanțial beneficiar politic și financiar”.
Optimismul său izvora dintr‑o experiență biruitoare în interbelic, trecând o probă cu mult mai grea decât problema Gurilor Dunării: „Îți amintesc că eu am inițiat lupta pentru convertirea datoriilor agricole când era la putere partidul național țărănist, în timp ce ziarul «Dreptatea», oficiosul partidului, ignora gravitatea problemei. Am izbutit să‑l conving pe Carol, pe N. Iorga și pe Argetoianu și guvernul Iorga a votat prima lege amplificată de național‑țărăniști sub guvernul Al. Vaida și desăvârșită de guvernul liberal sub Tătărăscu. Desăvârșită? De fapt anularea datoriilor agricole. Și bănuiești că aveam fireasca împotrivire a băncilor, cu mijloacele lor de convingere sunătoare” (p. 48).
Prin contrast, bătălia pentru Gurile Dunării i se arăta mai ușoară: „Să nu fii surprins: este mult mai ușor să antrenez pe chestia Dunării atât Germania Federală, cât și Franța. Privește pe hartă și vei înțelege ce importanță are pentru România, care este portarul fluviului la Marea neagră”.
Șeicaru spera că proiectul lui se va împlini în patru ani. L‑au împiedicat sănătatea și sfârșitul din 1980. După 1989 însă, apatia noilor guvernanți a blocat problema Gurilor Dunării, încât Ucraina, moștenitoarea URSS, a început ofensiva cu Canalul Bâstroe și cu apele teritoriale din jurul celuilalt furt rusesc, Insula Șerpilor, peste care s‑a abătut, acum, și Dotla putiniană. României i‑a rămas totuși o salvare: NATO, pe care paria și Pamfil Șeicaru.
„Apriga dorință…”
Fenomenul „finlandizării Europei”, la sfârșitul anului 1975, îl găsește izolat nu de ceea ce se petrecea în Țară, ci de problemele minore ale exilului românesc: „Ce vrei, dragul meu, scrie pe 30 decembrie, eu nu mă consider desprins din procesul istoric în curs al societății românești. Trăiesc cu intensitate toate problemele țării. De aceea sunt în emigrație un izolat. Privesc spre viitor, nu sunt pietrificat în trecut, fără să‑i neg importanța, ca sigură temelie pentru creațiile viitoare” (p. 51). De aceea, în atmosfera Helsinki, e îngrijorat de tentativa Budapestei de a reinternaționaliza problema Transilvaniei în Parlamentul Europei, problemă resuscitată cu zece ani în urmă. Nu poate, deocamdată, decât să‑și domine „apriga dorință” de a‑și revedea țara: „În ce privește o eventuală vizită în țară, este exclus. Eu publicând Finlandizarea Europei – Conferința de Helsinki – Yalta nr. 2 mi se interzice să accept «o scurtă ședere» când prepar Antagonismul ruso‑chinez și Europa. Îmi domin apriga dorință de a‑mi revedea țara, dat fiind răul pe care l‑aș face conducerii țării care nu are nici o legătură cu acțiunile mele antiruse. Și, pe de altă parte, eu aș apărea că scriu sub sugestia Bucureștiului, ceea ce ar constitui pentru mine o ofensă: scriu cum gândesc de la aprilie 1918 până azi, denunțând proiectul rusesc încă din vremea când actualii conducători nici nu erau născuți” (p. 52). Și pentru a arăta că proiectul său de țară este independent de graba regimului Ceaușescu de a neantiza elementul țărănesc în configurația națiunii, în favoarea unei industrializări prea grabnice, zice că se mândrește cu coșurile fabricilor răsărite la Bârlad, Călărași și Botoșani, dar, în același timp, îi răspunde lui Radu Valentin: „această mare, demențială, aventură industrială universală este plină de scadențe grave”.
Cât privește visul de a revedea Țara, acesta se va împlini, în prelungirea gestului lui Ceaușescu din 1966, când a dat poruncă să fie grațiat de nedreapta condamnare la moarte, în contumacie, din 1945, îngăduindu‑i‑se să vină, incognito, sub oblăduirea DIE, între 20‑28 august 1977, cum a probat, documentar, Florian Bichir. Se vorbește chiar și de o întâlnire secretă cu Ceaușescu, dar fără probe.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Theodor Codreanu
