Demersul istoriografic este unul dintre elementele fundamentale ale ansamblului politic pe care propaganda îl deserveşte. Legitimarea unui regim politic şi a liderului său prin panteonul istoric naţional reprezintă un fapt obligatoriu pentru dinamismul mecanismului propagandistic.
Imaginea „principelui ideal” pe care o semnifica „înalta persoană regală” Carol al II‑lea, era împlinită de şirul cât mai lung al principilor medievali, care susţin „imaginea regală” cu aura lor temporală; cu virtuţile lor politice, pe care istoricul – transformat dintr‑odată într‑un adevărat magician al simbolurilor istorice – le construieşte sau le deconstruieşte. Acest fapt s‑a realizat prin „personificarea la vârf a istoriei. Ea este redusă la faptele şi virtuţile personajului central”[1] care eclipsează imaginea principilor anteriori.
Prin mijlocirea panteonului istoric naţional, „personajul central” îşi completează imaginea de „conducător” şi exponent al chintesenţei istoriei naţionale. Magicianul – istoricul – se foloseşte de imaginarul istoric prin care masele pot fi sensibilizate şi convinse cu uşurinţă. Astfel, imaginarul istoric „devine suport al dezinformării şi manipulării”.[2] Într‑o înşiruire calculată atent, principii „de pe vremuri îi susţin pe principii de astăzi”, fapt reliefat îndeosebi într‑o societate fluidă, neaşezată, unde fazele de ruptură sunt traversate cu serioase bulversări sociale. În final, „istoria devine un instrument al Puterii.”[3]
Puterea încearcă cosmetizarea realităţilor istorice prin exacerbarea realităţii istorice care dinamizează ciclul istoric în plină derulare. „Adevărul oficial” – propagandistic prin excelenţă – este transformat în adevăr istoric, singurul valabil şi acceptat.[4] Regele Carol al II‑lea devine un „Basarab al vremurilor noastre”[5], era asemuit cu Pericle, August, Leon al X‑lea şi Ludovic al XIV‑lea[6], iar pentru cultura românească se erija într‑un nou Brâncoveanu.[7]
Comparaţiile coboară în mitologic şi epic, persoana regală preluând valenţele lui Alb‑Împărat[8], ale „Slăvitului Fiu”, nimeni altul decât „Marele Împărat al Cerului”.[9] Regele trebuia să fie un Moise[10] şi un „Basileu” al românilor.[11] Imaginea mitologică a persoanei regale se dorea a fi pe deplin ancorată în prezent pentru a rezista cât mai mult în timp.[12]
Demersul istoriografic propagandistic prin care adevărul istoric devine „adevăr oficial”, iar panteonul istoric naţional manevrat pentru susţinerea acestuia, este una dintre cele mai importante componente ale mecanismului propagandistic, cu rezonanţă în imaginarul colectiv.
Între construcţiile‑mit, care au dominat istoria românească interbelică – mergând până la substituire –, „cazul special” pe care îl reprezintă Carol al II‑lea ne obligă să luăm în considerare mai întâi imaginea prinţului moştenitor şi izbucnirea în forţă a crizei dinastice din decembrie 1925. Regele Carol al II‑lea, ca principe moştenitor, a avut imaginea unui „nedreptăţit”, a unui prinţ alungat şi exclus din drepturile sale legitime printr‑un abuz al forţelor răului care dominau scena politică românească. Un rol important în construcţia acestei imagini l‑a avut presa vremii, care a supus dezbaterii publice criza dinastică din 1925‑1926. Pamfil Şeicaru, în cuvântul din 6 ianuarie 1926, incrimina pe „somnorosul de la Florica”[13] care „şi‑a însemnat cu cruce neagră numele prinţului Carol”.
În articolul În plin mit din acelaşi cotidian, Titus Enacovici era convins că prinţul Carol „a fost înlăturat de la domnie fiindcă era duşmanul familiei Brătianu”[14]. Pentru Nichifor Crainic, prinţul Carol era un „om fără nici o reticenţă”[15], iar Cezar Petrescu, în articolul Cel care a plecat, construieşte o imagine plastică şi elogioasă prinţului care „străbătea dezolarea unui Robinson osândit să trăiască printre maimuţe şi papagali”.[16] Imaginea prinţului Carol capătă valoarea unui simbol, fiind prezentă în cântecele de cătănie a soldaţilor în marş.[17] Adeseori prinţul – asemenea unui erou epic de baladă – cobora din neantul mitului în simplitatea traiului cotidian, fără prejudecăţi şi ifose.[18]
Cu plecarea în exil în urma renunţării la drepturile sale dinastice pentru a treia oară, în decembrie 1925, imaginea prinţului Carol a căpătat accente noi, păstrându‑se în timp şi adăugându‑i‑se sclipiri de legendă. Cu toate că în iunie 1930 nu exista o propagandă carlistă oficială – a existat însă o tabără pro‑carlistă care a menţinut relaţiile cu prinţul exilat[19].
Acelaşi mecanism însă se va întoarce împotriva lui după 6 septembrie 1940. În acest sens relevantă este schimbarea de macaz a ziarului Cuvântul într‑o singură noapte! Dacă pe 7 iunie 1930 Nae Ionescu incrimina o eventuală prezenţă a prinţului Carol la consiliul de familie ce urma a se întruni la Sigmaringen, „căci actul de la 4 Ianuar e valabil”[20], a doua zi, acelaşi ziar, saluta venirea prinţului, împlinită printr‑o „intervenţie divină”.[21]
Imaginea carismatică a principelui Carol reinvestit în drepturile sale dinastice la 10 iunie 1930 era îmbogăţită de imaginarul unui popor care „a dorit cu ardoare revenirea lui Carol”.[22] Revenirea neaşteptată şi inedită ca manieră a lui Carol a exaltat mulţimile, astfel încât actul restauraţiei de la 10 iunie 1930 prindea „dimensiunile sugestive ale unui mit”.[23]
Construcţia‑mit a persoanei regale a încercat să creeze o legitimitate „noului regim” inaugurat în februarie‑martie 1938. Însuşi regele Carol al II‑lea se va considera un continuator al tradiţiei voievodale, tradiţie întreruptă de conjuncturi istorice neprielnice, reluată însă de rege pentru a o desăvârşi prin „Noul Regim”. De altfel, ideea autorităţii monarhice a fost prezentă în confruntările de idei şi dezbaterile politice ale elitei intelectuale.[24]
După 1930, vechea imagine a prinţului „neîndreptăţit”, mică şi fragmentară, este supradimesionată până la ridicol şi grotesc, într‑un adevărat efort colectiv. Elogiile mai stângace şi timide la început capătă treptat o permanentă competiţie a discursurilor şi rândurilor scrise. Mecanismul pune în mişcare atât personalităţi culturale şi politice, cât şi oameni simpli din toate colţurile ţării. Întreaga viaţă a regelui a fost răscolită pentru a fi reconstituită şi curăţată de elementele negative; naşterea şi copilăria nu au fost ocolite de febra imaginarului şi mistificării.[25]
Totuşi, imaginea reală a „noului regim” era demascată în publicaţii de tiraj redus şi apariţie neregulată. În ziarul Brazda din mai 1935, Carol al II‑lea era considerat „primul moşier şi fabricant din România”. Urmează o frază relevantă pentru radiografia obiectivă a „epocii de aur”: „El trebuie să promită tot, să se spună că e trimisul lui Dumnezeu pe pământ, că odată cu venirea lui o să dispară şi mizeria, şi foametea şi bolile care ne macină”.[26] Trăsături definitorii şi pentru „Epoca de Aur” a lui Nicolae Ceauşescu.
Volumul Carol al II‑lea, carlismul şi carliştii în România anilor 1930, semnat de Doru Lixandru şi oferit de prestigioasa Editură Corint, aduce o completare binevenită asupra fenomenului propagandistic interbelic.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Note:
[1] Lucian Blaga, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 227‑229
[2] „(…)Fiecare naţie îşi are stocul său de prieteni tradiţionali şi de duşmani ereditari; iar acesta poate fi revizuit în funcţie de circumstanţe.” (Ibidem, p. 20)
[3] Ibidem, p. 275
[4] Constantin Giurescu, După zece ani de Domnie, Ministrul Propagandei Naţionale, România, 8 iunie 1940, ediţie specială, an III, nr. 728, p. 7
[5] Nifon Craioveanu, Mitropolitul Olteniei, Un Basarab al vremurilor noastre, Romania, 8 iunie 1940, op.cit., p. 7
[6] Perpessicius, Veacul Carol II, Vremea Noua, 8 iunie 1940, an III, nr. 72, p. 1
[7] „(…)Trebuia un Rege pentru asemenea tăiere de răscruce.” (Emanoil Bucuţa, Un Rege al cărţii, Restauraţia 1930‑1940, Revista Fundaţiilor Regale, an. VII, nr. 6, 1 iunie 1940, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, pp. 706‑713)
[8] Ştefan Ciobanu, Ministrul Cultelor şi Artelor, Alb‑Împăratul, România, op.cit., p.25
[9] Nicodim, Patriarhul României, Urare Majestăţii Sale Regale la împlinirea a zece ani de domnie, România, op.cit., p. 9
[10] Dr. Iosif Friedmann, Primrabin al bisericii evreieşti statusquo din Satu Mare, 16 octombrie 1937, Predică Festivă la aniversarea naşterii Majestăţii Sale regelui Carol II
[11] „(…) Carol trebuia să fie, în gândul tuturor, cel dintâi împărat al tuturor românilor, împărat al Daciei aşa cum îl vedea Petre Grădişteanu, preşedintele de pe vremuri al Ligii Culturale.” (Mihail Manoilescu, „Memorii”, vol. I, Editura Enciclopedică, 1993, Bucureşti, p. 93 şi p. 96)
[12] Tudor Arghezi, Carol II Rege, Restauraţia 1930‑1940, op.cit., p. 483
[13] „(…) Un trup voinic, de o exuberantă plinătate de viaţă, o inteligenţă ageră cu uimitoare însuşiri de sinteză, o intuiţie rară a gândului românesc, o ureche de o rară fineţe, o voinţă totdeauna promptă, cu resorturi de oţel.” (Pamfil Şeicaru, Perspectivele Abdicării, Cuvântul, an. III, nr. 349, p. 1)
[14] Titus Enacovici, În plin mit, Cuvântul, op.cit., p. 2
[15] Nichifor Crainic, Sacrificiul enigmatic, idem, p. 2
[16] Cezar Petrescu, Cel care a plecat, idem, p. 2
[17] Nicolae Iorga, Principele Carol. Mărturii pentru cine nu‑l cunoaşte şi totuşi îl judecă, Editura Societăţii Cultura Neamului Românesc, Iaşi, 1918, pp. 39‑43
[18] „(…) prinţul era dispeţuitor de linguşiri şi de forme protocolare, bun camarad cu cei de vârsta lui… preţuitor al caracterelor sincere şi drepte!” (Mihail Manoilescu, op.cit., p. 96)
[19] „Ceea ce puneţi la cale cu Doamna Lupescu, este bine să nu mai ştie a treia persoană. Domnia sa este sprijinul sufletesc al Majestăţii Voastre şi chestiunea care Vă interesează Vă priveşte personal şi scapă, trebuie să scape politicii. Dealtfel, slăbiciunile unui Rege sau Viitor Rege trebuiesc acoperite de guvernanţi, nu speculate, exagerate, colportate.” (General Maior Cornescu către Principele Carol, 10 01.1928, A.N.B., Fond personal Regele Carol II, dosar 588)
[20] Nae Ionescu, Dinastia de România, Cuvântul, an VI, nr. 1841, 7 iunie 1930, p. 1
[21] Alexandru Kiriţescu, Bine ai venit!, Cuvântul, an VI, nr. 1841, 8 iunie 1930, p. 1. În editorialul ziarului se poate citi printre altele: „(…) nici o clasă socială, nici o grupare, nu vor fi îndepărtate de la sfânta îmbrăţişare a regăsirii. Strigăm, din adâncul convingerilor, sufletelor şi înflăcăriilor noastre: Trăiască A.S.R. Principele Carol! Trăiască Salvatorul României Mari!”
[22] Nicolas Nagy‑Talavera, „Fascismul în Ungaria şi România”, Editura Hasefer, 1996, Bucureşti, p. 376
[23] Nae Ionescu, Diversiunea, 2 07 1931, Între dictatură şi sugrumarea vieţii politice, apud Roza Vânturilor, Hyperion, Chişinău, 1993, p. 168
[24] Dan Smântânescu, Lozinci Regale, Bucureşti, 1940, p. 44. „Dictatura nu e o formă de administrare a forţelor naţiunii, care să trebuiască să fie principial combătută. Ea e utilă dacă a întruchipată de o mare personalitate creatoare.” (Nae Ionescu, cit. Zigu Ornea, apaud Un simbol negativ, Dilema, an III, nr. 129, 6 07 1995, p. 10)
[25] „(…) odată cu naşterea Prinţului Carol, preceptul evanghelic a căpătat o variantă: Cred în Prinţul Carol! Atât! Nici o lămurire! Nici o justificare!” (Majestatea Sa Regele Carol II în lumina misticii populare, Bucureşti, 1937, p. 5)
[26] Brazda, an V, nr. 1, mai 1925
Adrian Majuru
