Horia Vicenţiu Pătraşcu: A muri de plictiseală
Nu întâmplător – oamenilor aflaţi în pericol de moarte li se administrează adrenalină. Adrenalina ne ţine în viaţă, de aceea orice om normal caută să o stârnească prin toate actele sale. Omul este un animal care se plictiseşte
Nu ştiu dacă au fost efectuate studii serioase asupra efectelor toxice şi chiar letale pe care le are plictiseala asupra organismului uman. Dar intuiesc că există un înţeles cât se poate de literal al acestei expresii. Banalitatea ucide la propriu. Oamenii sunt ţinuţi în viaţă de noutate, interesantul nu este doar 
un moft, ci este hrana spiritului, complexul de B-uri necesar unei bune funcţionări neurologice. În lipsa interesantului – spiritele oamenilor se atrofiază şi în cele din urmă pier, rămânând ca doar trupurile lor să umble precum nişte cămăşi fără corp…
Nu întâmplător – oamenilor aflaţi în pericol de moarte li se administrează adrenalină. Adrenalina ne ţine în viaţă, de aceea orice om normal caută să o stârnească prin toate actele sale. Omul este un animal care se plictiseşte. Sau, pentru cei mai religioşi dintre noi, un înger care cască. Origen afirma că am căzut din ceruri pentru că ne-am plictisit de Dumnezeu, desăvârşirea ne-a sastisit. Între două „Osana!” fălcile noastre heruvimice trebuie să fi pocnit îngrozitor din moment ce enervarea divină a produs un efect atât de cumplit: scoaterea noastră în afara Elizeului. Divertismentul este ţesut în ţesuturile noastre ontologice şi, într-adevăr, toate nenorocirile noastre provin din faptul că nu putem sta singuri în camerele noastre fără să ne plictisim. Pascal are dreptate să spună asta, dar – evident – numai pe jumătate. Cealaltă jumătate este reprezentată de toate noroacele noastre, de toată strălucirea noastră… Aşa se explică „paradoxul” că cei mai plictisitori dintre oameni sunt cei care susţin despre ei înşişi (cel mai probabil fără să mintă) că nu se plictisesc niciodată. Pentru că ne plictisim de noi înşine, de ceilalţi, de viaţa noastră, de compania celorlalţi – istoria înaintează, devenirea nu bălteşte; motorul, miezul ascuns al dialecticii este anti-plictiseala. „Spiritul universal” preferă „spiritele”, „vorbele de duh” şi oamenii de spirit. De la întemeierea unei religii şi până la ultima curvie – plictiseala este cauza eficientă. Însăşi moartea trebuie să fi fost lăsată pentru capacitatea ei de a ne stârni simţurile, pentru senzaţionalul ei… Gândirea noastră ar fi inactivă dacă nimic nu i-ar stârni mirarea, uimirea… Omul caută invizibilul nu pentru că respinge vizibilul, ci din sila de pre-vizibil.
Nu cumva există o legătură între speranţa de viaţă atât de redusă a românilor şi enorma plictiseală care domină aceste locuri în care „nu se întâmplă nimic”? Românii mor tineri pentru că veştejesc, precum nişte fete mari în absenţa peţitorilor, iar în ei înşişi nu găsesc nicio resursă serioasă ca să scape de răul lor spiritual. Istoria lor a cunoscut câteva momente în care au înfrânt marele imperiu al plictiselii – singurul cu adevărat nimicitor. Îl las pe cititor să le identifice… Mare parte din timp însă românii au murit de plictiseală, nimic spectaculos, nimic demn de remarcat, nici un Napoleon, nici un Alexandru Macedon – în istorie, nici un Hegel sau un Kant – în filosofie. O cultură mică e o cultură înnebunitor de plictisitoare; diferenţa dintre o cultură mică şi o cultură mare stă în răspunsul dat plictiselii. Răspunsul dat de români a fost, am mai spus-o, căscatul şi urdorile. Lehamitea şi acreala. Bârfa şi şeptica. Mucezirea în trening! Dar spre deosebire de personajele unui Cehov sau de-ale lui Goncearov, adevăraţi eroi ai pijamalei, la noi plictiseala este necontestată. Ne plecăm capul în faţa ei ca în faţa unui sultan. Îi pupăm papucul ori de câte ori ne cere dacă ne permite să ne încălţăm şi noi papucii scămoşaţi în liniştea cleioasă a căminului propriu. Ai senzaţia că nimeni nu se plictiseşte cu adevărat în ţara asta – unde până şi munţii urlă de plictiseală.
Vă puteţi imagina o Anna Karenina, vreo madame Bovary pe tărâmuri valahe, vreo Sonia, vreo Katia? Şi nu, nu pentru că nu avem şi noi o literatură mare – căci o avem, e mult mai mare decât realitatea de la faţa locului – ci pentru că „pe teren” asemenea personaje sunt neveridice, imposibile… La noi singurele „tragedii” sunt într-atât de legate de mizeria materială! Nu întrunim condiţiile autenticei tragedii spirituale, care este întotdeauna a conştiinţei, libere de paupertate şi de acea Ananke a ananghiei.
Urmaşi ai veteranilor romani (de la veteranus – provine în româneşte şi „bătrân”)1, preferăm vatra oricărei aventuri, oricărei plecări pe mare! Este extrem de semnificativ faptul că România, deşi bogată în ape şi cu o mult-lăudată „deschidere la mare”, nu a trezit – cu câteva excepţii notabile – „navigatorul” din sufletele noastre. Elementul acvatic al geografiei noastre nu a reuşit – de la cronicari până la Cioran şi mai departe – să ciupească decât aceeaşi eternă coardă a reflecţiilor amare legate de „curgere” şi de „zădărnicia” oricărei treceri sau cel mult să se instituie drept cadru idilic şi romanţios al unor poveşti de dragoste de o dulce cuminţenie… Chiar şi poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, dovedeşte aceeaşi arhetipală insensibilitate la potenţialul maritim al mării – căci pentru el marea este un element cosmologic opus cerului în povestea lui Hyperion, decorul funebru al elegiei Mai am un singur dor sau, cum ziceam, stimulent al unor cuminţi reverii romanţioase. În orice caz, de departe, Eminescu preferă lacul – lichid static, acqua firma, ce poate fi cuprins cu privirea şi traversat, fără pericole, dintr-un loc în altul, a se citi dintr-un loc ştiut în alt loc ştiut. Cât despre apa „pluvială” a lui Bacovia – simbol macabru al unei întunecate viziuni asupra zădărniciei universale – nu mai e nevoie să insistăm. Până şi Emil Cioran – marele revoltat împotriva „structurilor afective” ale poporului român – le plăteşte acestora tributul considerând marea „vastă enciclopedie a zădărniciei”. În afara lui Jean Bart şi a lui Radu Tudoran – nu ştiu dacă mai există vreun scriitor român în operele căruia să se reflecte chemarea pe care o exercită marea asupra structurii existenţial-ontologice a dorului-de-ducă. În cazul românilor – cum am avut prilejul să constatăm în alte texte – dorul-de-ducă se manifestă, inautentic şi slugarnic, prin fugă, prin migraţie, prin schimbarea stăpânului, nicidecum prin cucerirea altor zări întru îmbogăţirea acestui pământ. Românul suferă în mod constitutiv dezorizontare, este în mod fundamental în-afara-orizontului.2 Literatura română balansează de asemenea între aceşti doi poli: realism social sau psihologic şi escapism (onirism, fantezism, fracturism etc.). Scri-itorul român fie rămâne de-al locului punând oglinda de-a lungul realităţii, fie fuge la un alt stăpân – visul, fantezia, stilismul, estetismul. A înainta însă spre un tărâm în egală măsură ideal şi real, utopic şi posibil, transcendent şi tangibil – constituie însă marca altor literaturi… Idealul este rezultatul reacţiei dintre idee şi realitate, românul încă nu a ajuns să le aducă împreună, trăieşte fie într-una, fie în cealaltă – şi de aceea viaţa lui este atât de ternă, de ştearsă, de inactivă… Creştinismul însuşi a fost trăit aici în sensul pe care-l dă Nietzsche religiei sclavilor: ca refugiu, ca loc de scăpare de sub năvala turcilor şi tătarilor realităţii sensibile, ca supra-compensare celestă a unor frustrări pământene. Cerul este codrul creştinilor români… Pe aceste meleaguri, substanţa celestă nu a fost amestecată niciodată cu lutul, aşa cum a fost prin alte părţi ale lumii.
În Lusitania de-am fi fost – am fi boicotat şi acolo Atlanticul şi am fi văzut în apele lui semne ale zădărniciei de a fi. Vă imaginaţi corăbieri români porniţi să înfrunte Oceanul? Ei n-au fost în stare nici măcar să înfrunte Marea Neagră. Primul lucru la care a renunţat România redevenită liberă, întoarsă, deci, la structurile ei profunde, nu la cele artificiale şi de import impuse prin comunism, a fost flota maritimă. Un simbol cât se poate de limpede întru reafirmarea identităţii noastre: suntem un popor de oieri, nu un popor de năieri!
În dreptul medieval francez banalitatea însemna interzicerea de a folosi alte mijloace de producţie (cuptoare, mori, prese) în afara celor aflate pe domeniul seniorial. Banalitatea, largo sensu, este deci reproducerea intelectuală a unui comportament de supus, de sclav, de vasal. Interesantul, noutatea, originalitatea – sunt ţeluri de cuceritori, de stăpâni, de oameni liberi, căci a cuceri înseamnă, după etimonul latin, a cere, a căuta, a întreba. S-a stabilit, întru consolarea noastră, o falsă legătură de condiţionare între bunăstarea materială a popoarelor de cuceritori şi bogăţia / măreţia lor spirituală. De fapt – ambele dimensiuni ale expansiunii lor – politică / militară şi spirituală se originează în prezenţa orizontului în structurile lor afective, în relaţia autentică cu ontologic-existenţialul dor-de-ducă, în infinita plictiseală faţă de deja şi în nestăvilitul imbold către încă-nu.
Să faci din români o naţiune de cuceritori înseamnă să le sădeşti orizontul în suflete, să-i înveţi să se teamă şi să fugă de plictiseală ca de moarte, să-i convingi că banalitatea nu înseamnă doar conformism, ci atrofiere a spiritului şi, pe cale de consecinţă, a cărnii.
Note:
1. Sentimentul pe care-l trezeşte naţiunea noastră în viziunea unor filosofi ai culturii – de popor „bătrân”, născut bătrân – îşi găseşte poate întemeierea obiectivă chiar în fundaţiile naţiunii noastre: coloniştii romani erau, după unele teorii, „veteranii” romani, „bătrânii”.
2. Panait Istrati face o figură distinctă. El este cu adevărat un spirit răvăşit de dorinţe năvalnice de a cuceri orizonturi – în egală măsură interioare şi exterioare, individuale şi sociale.
